ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5615/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. a formulat acțiune împotriva pârâtei A.N.A.F. - D.G.A.M.C, solicitând obligarea acesteia la corectarea evidenței creanțelor fiscale, ținută în baza art. 153 Codul de procedură fiscală, astfel încât aceasta să reflecte dezlegările date de instanțele judecătorești în litigiile dintre părți, prin hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat, respectiv prin: sentința civilă nr. 7030/26.05.2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2008, irevocabilă din 13 noiembrie 2013 prin respingerea recursului ANAF; sentința civilă nr. 624/06.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului ANAF de către ÎCCJ prin Decizia nr. 1295 din data de 26 martie 2018, sentința civilă nr. 1078/17.04.2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2013, definitivă prin respingerea recursului ANAF de către ÎCCJ prin decizia nr. 380 din 5 februarie 2018. În concret, pentru a regla fișa fiscală în sensul indicat la pct. 1, solicită obligarea ANAF la întocmirea acelor acte sau operațiuni administrative de corecție care să reflecte în fișa fiscală stingerea prin prescripție a sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit înscrisă în Decizia 3/2008 ("Creanța Principală") și scoaterea din evidența fiscală a acesteia, să reflecte în fișa fiscală stingerea corespunzătoare a tuturor accesoriilor calculate de ANAF la Creanța Principală (stinsă prin prescripție), și scoaterea din evidența fiscală a acestora (inclusiv suma de 30.777.354 RON înscrisă în Decizia 357/2008). 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondată. A admis cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. și a obligat pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C la corectarea evidenței creanțelor fiscale, astfel încât aceasta să reflecte stingerea prin prescripție a sumei de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, înscrisă în Decizia nr. 3/2008, precum și a tuturor accesoriilor aferente acestei sume, inclusiv suma de 30.777.354 RON, înscrisă în Decizia nr. 357/2008. Totodată, a obligat pârâta să scoată aceste sume din evidența fiscală a reclamantei și să plătească reclamantei suma de 33.079,75 RON, cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea obligării pârâtei la corectarea evidenței creanțelor fiscale, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și nefundamentată. A susținut că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 134, art. 153 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală coroborat cu pct. 130.1 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003. În esență, după redarea conținutului art. 153 alin. (1) și art. 22 din Codul de procedură fiscală, a arătat că atât timp cât actul administrativ fiscal, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 si Decizia nr. 357/2008, nu au fost anulate acestea reprezintă titluri de creanță, iar obligațiile fiscale stabilite prin aceste titluri de creanță nu pot fi "scoase" din evidențele fiscale, așa cum în mod inadmisibil a dispus instanța de fond. Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost stinsă ca urmare a plăților curente efectuate de debitoare dar care au fost direcționate sa stingă obligațiile restante cele mai vechi, Serviciul Executare Silita nr. 1, prin Referatul nr. x/02.09.2009, a solicitat debitarea sumei de 16.915.950 RON și transferarea în modulul SASE. Reiterând situația de fapt a arătat că împotriva Deciziei de impunere nr. x/21.01.2003, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2008, a Deciziei de impunere nr. x/24.09.2008 și a Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 118/22.04.2008, a fost formulată o acțiune în anulare, la instanța de contencios administrativ, ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 aflat pe rolul Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunțată de către Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2008, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, în ceea ce privește anularea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2003, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2008 și a Deciziei de soluționare a contestațiilor nr. 118/22.04.2008. Totodată, a fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. x/24.09.2008 prin care s-au stabilit, în sarcina S.C. Electrica S.A., obligații fiscale suplimentare în cuantum de 31.250.651 RON. În dosarul nr. x/2008 Curtea de Apel București a dispus, prin sentința civilă nr. 220/21.01.2009, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 modificată prin Decizia nr. 118/22.04.2008 până la soluționarea acțiunii pe fond. Ulterior, prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul promovat de S.C. Electrica S.A. împotriva sentinței civile nr. 3133/13.07.2010 a Curții de Apel București, fiind fără echivoc că atât Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 ce cuprindea obligații în suma de 16.915.950 RON cât și Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 ce cuprindea obligații în suma de 31.250,651 RON au fost menținute ca legal întocmite de către instanțele de contencios administrativ. Ca atare, a subliniat faptul că titlurile de creanță ale DGAMC compuse din Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 și Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 puteau fi anulate doar în contenciosul administrativ și numai de către complete specializate de contencios administrativ. Or, în baza acestor titlurilor de creanță, DGAMC a inițiat procedura executării silite fiind emise titluri executorii si somații ce aveau la baza titlurile de creanța menținute de către instanțele de contencios administrativ, prin hotărârile judecătorești mai sus menționate. În fine, a arătat faptul că prin emiterea somațiilor si a titlurilor executorii a fost întrerupt termenul de prescripie a executării silite, că suspendarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 a operat de la data 21.01.2009, respectiv data pronunțării sentinței civile nr. 220 și pana la data 13.07.2010, data soluționării acțiunii pe fond (Sentința civilă nr. 3183/13.07.2010). Or, în atare situație este evident că în anul 2009 nu avea cum să fie prescris dreptul, de a cere executarea silită a titlului de creanță. Sentința civilă nr. 7030/26.05.2009 prin care s-a constatat prescripția executării silite a reclamantei fiind pronunțată nelegal. Având în vedere dispozițiile instanțelor de judecată, potrivit cărora pe de o parte s-a admis excepția dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit și s-a anulat titlul executoriu nr. x/04.03.2008 într-o perioadă în care executarea silită era suspendată, iar pe de altă parte s-a respins cererea de anularea a Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008, a considerat că DGAMC a procedat corect la reluarea executării silite prin emiterea somației nr. x/25.06.2015. Chiar dacă în speță, există o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat, nelegal din punctul de vedere al recurentei DGAMC, prescripția dreptului de a cere executarea silită judecătorul are îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale. În acest context, reținerea instanței de fond că la data de 13.11.2013, când sentința civilă nr. 7030/2009 a rămas irevocabilă, constatând că a intervenit stingerea creanței fiscale prin prescripție, ANAF avea obligația de a înceta măsurile de realizare și de a scădea din evidența analitică pe plătitori creanțele fiscale prescrise, este vădit nelegală. S-a mai susținut că reținerile instanței de fond cu privire la existența unei alte hotărâri judecătorești, respectiv a sentinței civile nr. 7030/26.05.2009 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. x/2008, prin care s-a pronunțat cu privire la contestația la executare formulată împotriva actelor de executare inițiate de DGAMC în anul 2008, sunt neîntemeiate, întrucât la data pronunțării acestei soluții nu exista o hotărâre judecătorească prin care să se confirme legalitatea obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată, astfel cum a fost modificată prin decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă. Or, legalitatea obligațiilor fiscale este confirmată prin sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008, definitivă prin decizia nr. 3043/26.05.2011 a ÎCCJ, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de Electrica. Contrar reținerii instanței de fond, în condițiile în care, instanța de judecată stabilește prin hotărâre definitivă legalitatea actului administrativ fiscal, cuantumul accesoriilor aferente debitului principal se calculează, după termenul de scadență, inclusiv pentru perioada în care a fost suspendat actul administrativ. Mai mult decât atât, la pronunțarea sentinței civile atacate, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că debitul principal de 16.915.950 RON, a fost menținut ca datorat și prin sentința civilă nr. 25090/18.12.2015, pronunțată de Judecătoria Sectorul 1 în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin decizia nr. 4675/28.11.2016, pronunțată de Tribunalul București. Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește obligarea la plata sumei de 33.079,75 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial și taxa judiciară de timbru, apreciind că pârâta DGAMC nu se află în culpă procesuală față de intimata-reclamanta, motivat de faptul că organul fiscal nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie la speța în cauza și nu poate fi sancționată procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Societatea Energetică Electrica S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii Curții de Apel București de admitere a acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată. În esență, a arătat că deși în preambulul recursului ANAF a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea obligării pârâtei DGAMC la corectarea evidenței creanțelor fiscale, ulterior în dezvoltarea motivelor de recurs nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să susțină această afirmație și nici nu sunt formulate critici în legătură cu modul în care instanța de fond a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii. A apreciat că aspectul inadmisibilității supus analizei instanței de fond nu face obiectul recursului, astfel că solicitarea respingerii acțiunii ca inadmisibilă ca efect al admiterii recursului, nu poate fi primită, în consecință, hotărârea sentinței atacate a devenit definitivă sub acest aspect. A arătat că recurenta-pârâtă a invocat inadmisibila obligare la corectarea evidenței fiscale prin raportare la prevederile art. 22. din Codul de procedură fiscală, argument care nu vizează admisibilitatea, ci temeinicia cererii, motiv pentru care nu poate fi primit. Pe fondul recursului, în principal a susținut caracterul nefondat al motivelor de netemeinicie dezvoltate de ANAF, care ignoră puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 7030/2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, sentință care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013. În subsidiar, a arătat că toate argumentele ANAF au caracter neîntemeiat. Așadar, nu există nicio contradicție între hotărârile invocate de ANAF (Sentința CAB nr. 3183/2010 și Decizia ICCJ nr. 3049/2031) prin care s-a confirmat valabilitatea deciziei de impunere și hotărârile invocate de Electrica (Sentința civilă nr. 7030/2009), prin care s-a constatat intervenția prescripției executării silite; existența dosarelor ce au vizat suspendarea executării nu puteau influența termenul de prescripție, nici al executării principalului, și nici al stabilirii unor noi accesorii la acesta. În fine, a apreciat rezonabil cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta de către instanța de fond, întrucât noțiunea de culpă procesuală, în sensul art. 453 C. proc. civ., sancționează partea căzută în pretenții, adică cea împotriva căreia este admisă acțiunea cum este cazul în speță. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 17 noiembrie 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește starea de fapt care a condus la situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că Societatea Energetică Electrica S.A., prin cererea nr. x/31.05.2018 adresată ANAF - DGAMC, i-a solicitat să corecteze evidența fiscală astfel încât aceasta să reflecte dezlegările date de instanțele judecătorești în litigiile dintre părți, prin hotărâri ce au intrat în puterea lucrului judecat, în sensul stingerii creanțelor fiscale prin modalitățile indicate de aceste hotărâri (prescripție) și nu prin redistribuirea unor plăți ulterioare efectuate cu alt scop. În contextul în care ANAF - DGAMC nu a oferit niciun răspuns solicitării Societății Energetică Electrica S.A., aceasta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere formulată în baza art. 8 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 554/2003 prin care a solicitat obligarea ANAF - DGAMC la corectarea evidenței creanțelor fiscale, ținută în baza art. 153 Codul de procedură fiscală, care să reflecte în fișa fiscală stingerea prin prescripție a sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit înscrisă în Decizia 3/2008 ("Creanța Principală") și scoaterea din evidența fiscală a acesteia, să reflecte în fișa fiscală stingerea corespunzătoare a tuturor accesoriilor calculate de ANAF la Creanța Principală (stinsă prin prescripție), și scoaterea din evidența fiscală a acestora (inclusiv suma de 30.777.354 RON înscrisă în Decizia 357/2008). Prin sentința recurată a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și a fost admisă cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. Cu titlu prealabil, Înalta Curtea, analizând motivele de recurs și răspunsul la întâmpinare formulate de recurenta-pârâtă, constată că aceasta nu a criticat soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii introductive referitoare la aplicare art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, ci a criticat, pe fondul acțiunii, soluția privind obligarea pârâtei la corectarea evidenței creanțelor fiscale, astfel încât să reflecte stingerea prin prescipție a sumei de 16.915.950 RON, apreciind că este inadmisibilă atât timp cât actele administrative fiscale, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 și Decizia nr. 357/2008, nu au fost anulate și reprezintă titluri de creanță. În cauză, problema care se cere a fi dezlegată este aceea dacă refuzul pârâtei de a soluționa favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 153 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este justificat sau nu, având în vedere sentința civilă nr. 7030/2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, sentință care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013. Observă Înalta Curte că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă prezintă argumentele pentru care apreciază că nu a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, raportându-se la sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Deși este adevărat că prin deciziile menționate mai sus de către recurenta-pârâtă s-a constatat valabilitatea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 care a rămas definitivă în sistemul căilor administrative de atac și care a dobândit caracter executoriu, Înalta Curte constată că, în cadrul dosarului având ca obiect acțiunea în anulare s-a verificat doar legalitatea acestui act administrativ, nu și executarea actului care s-a verificat în cadrul contestației la executare. Așadar, toate susținerile recurentei-pârâte cu referire la faptul că nu a intervenit stingerea creanței fiscale prin prescripție, având în vedere perioada pentru care a fost suspendată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, precum și criticile de nelegalitate aduse sentinței civile nr. 7030/2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. x/2008 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, nu pot fi repuse în discuție, la acest moment, în fața instanței de control judiciar care este investită, în prezenta cauză, cu examinarea conformității cu regulile de drept aplicabile a unei alte hotărâri, cu un obiect diferit - refuz nejustificat, obligația de a face -, respectiv sentința civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal. Or, recurenta-pârâtă a contestat deja legaliltatea sentinței civile nr. 7030/2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1, sentință care a devenit definitivă la 13 noiembrie 2013, conform deciziei civile nr. 2836 R/13.11.2013 și care are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunile tranșate. Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat legalitatea Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 nu contrazice sentința civilă nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, întrucât prescripția executării silite presupune obligații valabile, a căror executare însă nu s-a solicitat în termenul prevăzut expres de legiuitor. În ceea ce privește accesoriile aferentei sumei de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, având în vedere argumentele recurentei-pârâte care sunt concentrate, în esență, în jurul aceleiași ideii, în sensul că prescripția nu produce efecte întrucât actele administrativ-fiscale prin care creanțele accesorii au fost stabilite au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac, Înalta Curte reține incidența art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, potrivit căruia "Anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu irevocabil, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage anularea, desființarea ori modificarea atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale anulate ori desființate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate sau desființate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare (...)." Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că refuzul pârâtei de a soluționa favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 153 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este unul nejustificat, obligând-o la corectarea evidențelor fiscale și la scoaterea sumelor în litigiu din evidența fiscală a reclamantei. Cât privește motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluției pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată. Referitor la subsidiarul acestei critici, în sensul neîndeplinirii condiției cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată întrucât cauza nu prezintă o complexitate deosebită, iar actele administrativ atacate nu sunt analizate pe fond, Înalta Curte reține că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluției astfel dispuse, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a reținut că: "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate". Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanțelor de judecată prin decizia anterior menționată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din același act normativ, cumulat pentru cele două case de avocatură, apreciind că onorariile solicitate potrivit facturilor depuse la dosar sunt disproporționate în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de reprezentantele celor două case de avocatură, care a constat în formularea întâmpinării și prezența la un singur termen de judecată acordat pentru soluționarea recursului.