ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1701/2022

Ședința publică din data de 23 martie 2022

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

A. Anularea deciziilor fiscale emise de ANAF și comunicate societății prin Adresa nr. x/17.03.2017, respectiv: Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 (înregistrată și la nr. 221/10.12.2016) referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în cuantum de 34.495.427 RON dobânzi și 4.192.299 RON penalități calculate la impozitul pe profit; Deciziile de impunere privind obligațiile stabilite în urma corecțiilor fiscale ce corectează Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin stabilirea unor diferențe în minus (Decizia nr. 608/EV2/15.03.2017 privind suma de 483.117 RON, obligație înregistrată eronat și sumă corectată; Decizia nr. 609/15.03.2017 privind suma de 616.687 RON obligație înregistrată eronat și sumă corectată; Decizia nr. 610/EV2/15.03.2017 privind suma de 999.616 RON obligație înregistrată eronat și suma de 25.809 RON obligație corectată); Deciziile de impunere privind obligațiile stabilite în urma corecțiilor fiscale ce corectează Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin stabilirea unor diferențe în plus (Decizia nr. 611/EV2 din 15.03.2017 privind suma de 4.459 RON; Decizia nr. 612/EV2/15.03.2017 privind suma de 6.645 RON; Decizia nr. 613/EV2/15.03.2017 privind suma de 1.072.555 RON; Decizia nr. 614/EV2/15.03.2017 privind suma de 800.021 RON; Decizia nr. 615/EV2 din 15.03.2017 privind suma de 39.989 RON; Decizia nr. 616/EV2/15.03.2017 privind sumele de 37.743 RON dobândă și 23.503 RON penalitate de întârziere; Decizia nr. 617/EV2/15.03.2017 privind sumele de 75.688 RON dobândă și 47.132 RON penalitate de întârziere; Decizia nr. 618/EV2/15.03.2017 privind sumele de 206.677 RON dobândă și 124.116 RON penalitate de întârziere), în total, deciziile de impunere prin corecție a evidențelor fiscale nr. 611 - 618 EV2/15.03.2017 stabilind suma de 2.443.068 RON cu titlu de accesorii calculate la impozitul pe profit; Decizia nr. 620/EV2/15.03.2017 înregistrată și la nr. 211/15.02.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în cuantum de 13.798 RON dobânzi și 7.750 RON penalități calculate la obligații bugetare reprezentând: impozit pe veniturile din salarii, impozit pe veniturile realizate în Romania de persoane juridice nerezidente, dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, contribuția de asigurări sociale datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați, contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator, contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator, contribuția individuală de asigurări pentru șomaj reținută de la asigurați, contribuția angajatorilor pentru Fondul de garantare pentru plata creanțelor sociale, contribuția pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuții pentru concedii și indemnizații de la persoane juridice sau fizice, impozit pe construcții.

B. Repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sau compensarea potrivit Codului de procedură fiscală a sumelor în privința cărora Deciziile Contestate vor fi anulate, împreună cu dobânda aferentă conform art. 182 alin. (2) din Legea 207/2015.

C. Obligarea ANAF la regularizarea fișei fiscale a A. conform hotărârii instanței.

D. Obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată ale A..

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a solicitat anularea deciziei nr. 231/09.05.2018 prin care a fost soluționată contestația administrativă, precum și anularea tuturor actelor administrativ-fiscale indicate în dosarul inițial, nr. x/2017

Prin încheierea din data de 17.04.2019, completul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2018 a admis excepția conexității și a dispus conexarea dosarului la dosarul nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 2509 din 8 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din Cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Ministerul Finanțelor Publice.

A anulat decizia nr. 231/09.05.2018 emisă în procedura de soluționare a contestațiilor, precum și deciziile nr. 607/EV2/15.03.2017, 608 EV2/15.03.2017, 609 EV2/15.03.2017, 610 EV2/15.03.2017 ce corectează decizia 607 EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferențe în minus, deciziile nr. 611, 612, 613, 614, 615, 616, 617, 618 privind obligații fiscale stabilite în urma corecțiilor ce corectează decizia 607 EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferențe în plus și decizia nr. 620/EV2/15.03.2017.

A dispus repunerea părților în situația anterioară prin restituirea/compensarea potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală a sumelor stabilite prin deciziile anulate.

A stabilit obligația pârâtului de a realiza regularizarea fișei fiscale.

A admis cererea de majorare a onorariului expertului și a dispus majorarea cu suma de 3920 RON și a obligat reclamantul la plata către expert a diferenței de onorariu în sumă de 3920 RON.

A admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată reprezentate de: 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxa judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 2509 din 08 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) și ANAF.

Recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveste pct. 4 din Sentința atacată, respectiv obligarea ANAF la regularizarea fișei fiscale, a învederat că debitul principal nu a fost stins integral în anul 2008, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, ci suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost achitată prin Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011, acestă sumă reglând evidența creanțelor fiscale ale A. cu obligațiile restante cele mai vechi și care au fost stinse în ordinea vechimii. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 22 și art. 153 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, a subliniat că Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 și Decizia nr. 357/2008 reprezintă acte adiministrative fiscale, respectiv titluri de creanță, iar suma de 16.915.950 RON este trecută în evidența fiscală a ANAF ca fiind stinsă de la data plății, respectiv 08.06.2011.

Totodată, a precizat că accesoriile contestate în prezenta cauză sunt calculate pentru neachitarea la termenul de scadență a obligației fiscale principale.

Astfel, a menționat că prin Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, emisă de DGAMC, s-au stabilit pentru A. S.A. obligații fiscale suplimentare în sumă de 65.128.153 RON. Prin Decizia nr. 118/22.04.2008, emisă de DGSC, a fost respinsă, ca neîntemeiată și nesusținută contestația A. S.A. pentru impozitul pe profit în sumă de 16.915.950 RON și a fost desființată decizia de impunere nr. x/21.01.2008 pentru suma de 47.542.480 RON (5.728.894 RON impozit profit aferent perioadei 01.01.-28.02.2002, 473.297 RON impozit pe profit aferent anului 2005, 41.340.289 reprezentând accesori impozit pe profit), urmând ca organul de inspecție fiscală să procedeze la o nouă verificare.

În urma reverificărilor, pârâta DGAMC a emis Decizia de impunere nr. x/24.09.2008 și a stabilit pentru A. S.A. obligații fiscale suplimentare în sumă de 31.250.651 RON, respectiv suma de 473.297 RON - impozit pe profit, obligație achitată de către societate și suma de 30.777.354 RON - impozit pe profit majorări, obligație neachitată.

Așadar, recurenta pârâtă a apreciat că soluția instanței de fond privind regularizarea evidențelor fiscale este nefondată, întrucât din momentul achitării debitului principal, respectiv din data de 08.06.2011, ANAF a corectat evidențele fiscale ale A. S.A. în ordinea stingerii datoriilor ținându-se cont de prevederile legale în vigoare la data plăților.

În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei (creanța principală nu a fost stinsă încă din anul 2008), aceasta fiind o consecință a aplicării greșite a normelor de drept material în raport cu situația dedusă judecătii (O.U.G. nr. 29/2011 - art. 215 alin. (3) din Codul de procedură fiscală), ceea ce a condus la rețineri contradictorii ale instanței de fond.

Astfel, recurenta pârâtă a arătat că, în ceea ce privește stingerea creanței principale, hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, instanța de fond neluând în considerare înscrisul doveditor cert recunoscut chiar de către intimata reclamantă A., respectiv Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011 prin care a achitat debitul de 16.915.950 RON.

Referitor la Ordinul de plată nr. x din data de 08.06.2011, recurenta pârâtă a precizat că, la rubrica explicații din acest document, se menționează "impozit pe profit stabilit suplimentar prin decizia de impunere x/21.01.2008". De asemenea, în data de 16.03.2016, prin adresa nr. x/16.03.2016, D.G.A.M.C. a solicitat informații societății cu privire la acest document, iar prin adresa nr. x/01.04.2016, înregistrată la D.G.A.M.C. sub nr. x/04.04.2016, A. S.A. a precizat că această plată a fost efectuată pentru a evita blocarea conturilor de către ANAF și pentru a se asigura buna desfăsurare a activității societății amenințată de continuarea unor executări silite aflate pe rol la momentul respectiv.

În acest context, D.G.A.M.C. a procedat la analiza accesoriilor în ceea ce privește ordinea stingerii datoriilor ținându-se cont de prevederile legale în vigoare la data plăților.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că plățile efectuate de societate până la data de 01.10.2011 au stins atât obligații de plată principale, cât și obligații de plată accesorii, inclusiv obligația de plată accesorii în sumă de 30.777.354 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/24.09.2008, obligație neachitată de societate, iar plățile efectuate după data de 01.10.2011 au stins doar obligațiile de plată principale, sens în care au fost întocmite deciziile de impunere atât pe suplimentare, cât și pe diminuare, contestate în prezenta cauză.

În continuare, recurenta pârâtă a susținut că sentința atacată este nelegală în raport de soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești și intrate în puterea de lucru judecat.

Astfel, a învederat că, prin sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunțată de către Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat definitiv legalitatea actului administrativ fiscal - titlul de creanță reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, care a stabilit creanța principală pe care A. S.A. o datora statului roman.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 730/26.05.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2008, rămasă irevocabilă în data de 13.11.2013, recurenta pârâtă a apreciat că instanța de executare, în mod nelegal și cu depășirea atribuțiilor ce îi reveneau, a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON. În opinia recurentei pârâte, instanța de executare a analizat, în mod nelegal, legalitatea titlului de creanță reprezentat de decizia de impunere nr. x/24.09.2008, având în vedere că, în cadrul contestației la executare, instanța este limitată la verificarea legalității actelor de executare. Cu alte cuvinte, recurenta pârâtă a susținut că judecătorul fondului nu a luat în considerare faptul că instanțele de executare, în mod vădit eronat, s-au substituit organului fiscal și instanței de contencios, depășind limitele unei contestații la executare și procedând nelegal la analiza existenței creantei fiscale.

Mai mult, instanța de fond, în mod nelegal, nu a reținut că dreptul DGAMC de a dispune executarea silită asupra sumei de 16.915.950 RON a fost constatat prin decizia civilă nr. 4675/A/28.11.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015.

În concluzie, recurenta pârâtă a subliniat că legalitatea obligațiilor fiscale a fost confirmată prin sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2008, definitivă prin Decizia nr. 3049/26.05.2011 a Înaltei Curti de Casație și Justiție, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de A.. Prin urmare, contrar celor reținute în hotărârea atacată, în condițiile în care instanța de judecată stabilește prin hotărâre definitivă legalitatea actului administrativ fiscal, cuantumul accesoriilor aferente debitului principal se calculează, după termenul de scadență, inclusiv pentru perioada în care a fost suspendat actul administrativ.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a susținut că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON, acest aspect fiind constatat cu putere de lucru judecat atât prin decizia civilă nr. 1029R/17.04.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010, cât și prin sentința civilă nr. 25090/18.12.2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4675/28.11.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015.

În opinia recurentei pârâte, în prezenta cauză, instanța de fond nu a efectuat distincția între puterea hotărârilor judecătorești pronunțate în faza executării silite și caracterul executoriu al hotărârilor judecătorești pronunțate în materia contenciosului administrativ.

Astfel, a reiterat că actele administrative fiscale, respectiv Decizia de impunere nr. x/21.01.2008 și Decizia nr. 357/2008 nu au fost anulate, acestea reprezentând titluri de creanță valabile.

În condițiile în care instanțele de contencios nu au dispus desființarea titlurilor de creanță cu privire la debitul principal în cuantum de 16.915.950 RON, recurenta pârâtă a apreciat că nu pot fi anulate, în prezenta cauză, accesoriile calculate asupra acestui debit.

Recurenta pârâtă a mai susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și în ceea ce privește modalitatea în care s-au stabilit obligațiile accesorii pentru intervalul de timp în care obligațiile au fost suspendate.

Astfel, deși instanța de fond a anulat deciziile contestate, a reținut în hotărârea atacată că "în conditiile în care obligația de plată a accesoriilor nu este un efect al actului administraiv - fiscal ci un efect stabilit de lege pentru situația neexecutării obligațiilor stabilite prin actul administrativ fiscal nu se poate reține imposibilitatea organelor fiscale de a stabili accesorii."

Recurenta pârâtă a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală și în ceea ce priveste obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxa judiciară de timbru.

Astfel, a apreciat că instanta de fond nu a efectuat aplicarea corectă a dispozitiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. care instituie o limitare în ceea ce privește onorariul de avocat, tocmai pentru a se asigura o echivalență între munca prestată și onorariu, stabilind un onorariu avocatial în cuantum de 57.046,50 RON. În aceste condiții, a solicitat diminuarea cuantumului onorariului avocațial, având în vedere activitatea efectivă depusă de avocat.

De asemenea, a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocatiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Față de aspectele menționate, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esență, a susținut că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013, deși acesta avea ca obiect alte acte administrativ-fiscale, a fost dezlegat cu putere de lucru judecat efectul intervenirii prescripției dreptului de a realiza executarea silită a debitului stabilit prin Decizia nr. 3/24.01.2008, respectiv nelegalitatea menținerii acestuia în fișa sintetică de plătitor și nelegalitatea stabilirii de accesorii asupra unui debit prescris. Instanța de fond a ajuns la această concluzie fără a ține cont de faptul că prin sentința civilă nr. 3183/13.07.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel București a menținut ca fiind legală și temeinică Decizia de impunere nr. x/21.01.2008.

Astfel, recurenta pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a apreciat că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 92 din O.G. nr. 92/2003, întrucât existau două acțiuni paralele în instantă și termenul de prescripție a fost suspendat, astfel că debitul în sumă de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, a fost suspendat la executare din data de 02.09.2009 până la data de 25.06.2015.

De asemenea, în opinia recuretei pârâte, instanța de fond a reținut fără temei legal că deciziile contestate sunt generate de menținerea eronată în fișa fiscală a debitului în sumă de 16.915.950 RON aferent Deciziei de impunere nr. x/2008, ignorând faptul că prin sentința civilă nr. 220/21.01.2009 rămasă definitivă s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/21.01.2008 până la soluționarea acțiunii pe fond.

Totodată, instanța de fond a reținut, cu încălcarea prevederilor art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 și art. 165 alin. (1) și (3) din Legea nr. 207/2015 privind ordinea de stingere a obligațiilor fiscale, faptul că și dacă s-ar fi ignorat efectul prescripției, debitul ar fi fost stins integral încă din anul 2008.

Recurenta pârâtă a susținut că judecătorul fondului nu a dezvoltat un raționament logico-juridic propriu bazat pe prevederile legale aplicabile și probele administrate, și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei reclamante fără a ține cont de apărările formulate și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate, pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile.

Astfel, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 207/2015, art. 93 alin. (2), art. 95 alin. (4), art. 97, art. 98, art. 102 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și alin. (2) și art. 120

1

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 173, art. 174 alin. (1) și art. 176 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 92 din O.G. nr. 92/2003, art. 173 din Legea nr. 207/2015, art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 și art. 165 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

În opinia recurentei pârâte, faptul că debitul în sumă de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit a fost suspendat la executare din data de 02.09.2009 până la data de 25.06.2015, nu reprezintă o exonerare a societății de la plata debitelor constatate de organele abilitate, instanța dispunând doar că nu se poate începe executarea silită până la pronunțarea instanței pe fond asupra anulării actelor.

Mai mult, în dosarul nr. x/2010, referitor la termenul de prescripție a executării silite pentru suma de 16.915.950 RON invocat de A. S.A., instanța a reținut următoarele:

"Contestatoarea urmărește desființarea titlului de creanță în temeiul căruia a fost emis titlul executoriu, în condițiile în care aceasta nu a înțeles să parcurgă procedura reglementată de art. 205 Codul de procedură fiscală, nefiind posibil ca în cadrul contestației la executare limitată la verificarea legalității actelor de executare să fie pusă în discuție existența creanței fiscale" (. . . . . . . . . .) "prin contestația la executare, debitoarea a formulat critici referitoare la modul de stabilire a creanței fiscale, vizând, inclusiv modalitatea de determinare a acesteia, Tribunalul apreciază că nu se poate substitui organului fiscal și instanței de contencios fiscal, pentru a se putea supune analizei sale, în limitele unei contestații la executare de drept comun, apărările invocate de aceasta cu privire ta actul administrativ fiscal, titlul de creanță."

Recurenta pârâtă a subliniat că, potrivit prevederilor legale în vigoare, dobânzile și penalitățile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată, iar efectul suspendării executării titlului de creanță constă în suspendarea oricărei forme de executare a actului, până la expirarea duratei suspendării, când instanța judecătorească urmează să se pronunțe asupra legalității acestuia, și nu în exonererarea debitorului de plata obligațiilor. Deși calcularea de accesorii asupra acestor obligații este suspendată în perioada în care operează suspendarea executării titlului de creanță prin care sunt individualizate obligațiile principale, aceasta nu înseamnă că, în ipoteza în care, după soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, titlul de creanță prin care sunt individualizate obligațiile principale este menținut, organul fiscal nu are dreptul să actualizeze accesoriile pe care a fost împiedicat să le calculeze în virtutea efectelor pe care le-a produs hotarârea judecătorească prin care s-a dispus suspendarea executării titlului de creanță.

Prin urmare, dacă după parcurgerea căilor de atac prevăzute de lege, instanța de judecată stabilește prin hotărâre irevocabilă legalitatea actului administrativ fiscal, rezultând astfel că, în cauză, creanța este certă, lichidă și exigibilă, această situație generează plata accesoriilor aferente debitului principal, calculate după termenul de scadență, inclusiv pe perioada în care a fost suspendată executarea actului administrativ, în conformitate cu prevederile art. 173 din Legea nr. 207/2015.

În aceste condiții, recurenta pârâtă a susținut că, în urma operațiunii de stingere la impozitul pe profit, în mod legal, organele fiscale au calculat accesorii în sumă totală de 38.687.726 RON.

Referitor la ordinea de stingere a obligatiilor fiscale datorate de societate, aceasta s-a efectuat de către organul fiscal în conformitate cu prevederilor art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003. De asemenea, au fost avute în vedere și prevederile art. 165 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 207/2015 care reglementează ordinea stingerii obligațiilor fiscale.

În consecință, recurenta pârâtă a învederat că plățile efectuate de societate până la data de 01.10.2011 au stins atât obligații de plată principale, cât și obligații de plată accesorii, inclusiv obligația de plată accesorii în sumă de 30.777.354 RON, stabilită prin Decizia de impunere nr. x/24.09.2008, obligație neachitată de societate, iar plățile efectuate de societate după data de 01.10.2011, au stins doar obligațiile de plată principale. În aceste condiții, au fost întocmite deciziile de impunere atât pe suplimentare, cât și pe diminuare, contestate în prezenta cauză.

De altfel, din fișa sintetică pe plătitori reiese că începând din luna noiembrie 2012 până în data de 15.03.2017, societatea nu a achitat la termenul legal de plată, nici obligațiile de plată accesorii comunicate în cursul anului 2012, și nici declarațiile rectificative depuse în această perioadă.

Așadar, recurenta pârâtă a subliniat că sumele achitate de societate au fost stinse conform prevederilor legale în vigoare la data efectuării plății, iar în urma operațiunii de stingere, au fost calculate dobânzi și penalități de întârziere datorate de societate.

În ceea ce privește susținerile societății referitoare la faptul că "sumele indicate în deciziile de corecție nu se regăsesc niciunde în Decizia nr. 221/19.12.2016 ce se pretinde că este corectată pe diminuare, astfel că este imposibil de verificat ce anume obligații stabilite în decizia respectivă au fost corectate", recurenta pârâtă a apreciat că sunt nefondate.

Astfel, a precizat că, în data de 19.12.2016, a fost generată în baza de date Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 221/19.12.2016, cu număr de înregistrare 607/EV2/15.03.2017. Pentru perioada cuprinsă în decizia de calcul accesorii, respectiv anul 2008, cât și pentru perioada 2011-2014, s-a procedat la analiza accesoriilor, în ceea ce privește ordinea stingerii datoriilor, ținându-se cont de prevederile legale, și au fost întocmite, prin programul informatic, decizii de impunere atât pe suplimentare, cât si pe diminuare (număr inregistrare 608/EV2-618/EV2/15.03.2017), care au corectat Decizia nr. 221/19.12.2016.

Informațiile afișate la întocmirea deciziei de impunere prin programul informatic, sunt: tipul de impozit (de exemplu: impozit pe profit, TVA); categoria de sumă (de exemplu: debit, dobândă, penalitate de întârziere); suma inițială (se menționează suma calculată inițial prin decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere), suma corectată (se menționează suma rezultată ca urmare a reanalizării accesoriilor din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere); perioada de raportare a obligației sub formă de an+lună (se menționează anul și luna declarației pe baza căreia s-a făcut obligația).

În concluzie, sumele evidențiate în deciziile de impunere corectează perioada pentru care au fost calculate dobânzile și penalitățile de întârziere din decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.

Așadar, în opinia recurentei pârâte, având în vedere că societatea nu a achitat în termenul stabilit de lege, nici obligațiile fiscale principale, nici obligațiile de plată accesorii, iar stingerea obligațiilor a fost efectuată conform prevederilor legale în vigoare la data plății, în mod legal organele fiscale au stabilit în sarcina intimatei reclamante accesoriile, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere.

Recurenta pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond și cu privire la dispoziția prin care a stabilit obligația pârâtului de a realiza regularizarea fișei fiscale, întrucât nu arată la care dintre pârâți se referă.

De altfel, Agenția Națională de Administrare Fiscală nu are competența de a regulariza fișa fiscală a societății întrucât nu administrează fiscal societatea.

Recurenta pârâtă a susținut că, în mod nelegal, instanța de fond a obligat-o pe aceasta la plata către intimata reclamantă a cheltuielilor de judecata reprezentate de 57.046,50 RON onorariu avocat, 6.920 RON onorariu expert, 650 RON taxă judiciară de timbru, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite conditiile impuse de art. 451 - 453 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată, în condițiile în care prezenta speță nu prezintă o complexitate deosebită, astfel încât să se impună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare.

Mai mult, dispoziția este și ambiguă întrucât în cauză sunt două pârâte, iar instanța de fond nu a menționat în sarcina căreia a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Față de aspectele anterior menționate, recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de A. S.A. ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că au fost indicate motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., iar criticile dezvoltate pot fi circumscrise acestor motive.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 231 din 09.05.2018 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația administrativă formulată de societate împotriva deciziilor de impunere nr. x/19.12.2016 (607/EV2/15.03.2017), nr. 608/EV2/15.03.2017, 609/EV2/15.03.2017, 610/EV2/15.03.2017, nr. 611/EV2/15.03.2017, 612/EV2 din 15.03.2017, 613/EV2/15.03.2017, 614/EV2/15.03.2017, 615/EV2/15.03.2017, 616/EV2/15.03.2017, 617/EV2/15.03.2017, 618/EV2/15.03.2017 și nr. 620/EV2 din 15.03.2017, precum și aceste din urmă acte administrativ fiscale.

Prin Decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a stabilit în sarcina intimatei reclamante obligații de plată accesorii în sumă de 38.687.726 RON, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit, calculate pentru Decizia de impunere nr. x din data de 24.01.2008.

Prin deciziiile nr. 608/EV2/15.03.2017, nr. 609/EV2/15.03.2017 și nr. 610/EV2/15.03.2017 a fost corectată decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferențe în minus, iar prin deciziile nr. 611/EV2/15.03.2017, 612/EV2 din 15.03.2017, 613/EV2/15.03.2017, 614/EV2/15.03.2017, 615/EV2/15.03.2017, 616/EV2/15.03.2017, 617/EV2/15.03.2017 și 618/EV2/15.03.2017 privind obligații fiscale stabilite în urma corecțiilor a fost corectată decizia nr. 607/EV2/15.03.2017 prin stabilirea unor diferențe în plus.

Prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 15.03.2017, au fost stabilite obligații de plată accesorii, în sumă de 21.548 RON, calculate pentru perioada 22.11.2012-15.03.2017.

Instanța de fond a admis acțiunea intimatei reclamante și a anulat deciziile contestate, a dispus repunerea părților în situația anterioară prin restituirea/compensarea potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală a sumelor stabilite prin deciziile anulate și a stabilit obligația pârâtului de a realiza regularizarea fișei fiscale. De asemenea, a admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În esență, instanța de fond a reținut că accesoriile stabilite prin decizia nr. 607/EV2/15.03.2017, prin raportare la debite în privința cărora s-a stabilit prin hotărâri judecătorești definitive faptul că a intervenit prescripția dreptului de a mai realiza executarea silită, sunt nelegale, astfel că se impune anularea acesteia, iar în condițiile în care deciziile nr. 608-618/EV2/15.03.2017 reprezintă decizii de corectare în plus/în minus a deciziei 607/EV2/15.03.2017 se impune și anularea acestora.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat calea de atac a recursului atât pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Referitor la existența pretinselor motive străine de natura cauzei (aspectele referitoare la stingerea creanței principale în anul 2008) ori a pretinselor motive contradictorii (argumentele cu privire la modalitatea în care s-au stabilit obligațiile accesorii pentru intervalul de timp în care obligațiile au fost suspendate), Înalta Curte constată că acestea nu reprezintă critici subsumate motivului de casare indicat, ci se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiași articol, respectiv cazului de casare care sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că nici acesta nu este incident în cauză.

Astfel, recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a susținut, în esență, că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON, acest aspect fiind constatat cu putere de lucru judecat atât prin decizia civilă nr. 1029R/17.04.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2010, cât și prin sentința civilă nr. 25090/18.12.2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4675/28.11.2016 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015.

Contrar celor susținute de recurenta pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Tribunalul București nu a constatat, prin deciziile anterior menționate, că societatea A. datorează suma de 16.915.950 RON. Hotărârile invocate de recurenta pârâtă sunt pronunțate în procedura executării silite, iar instanța a analizat în fiecare dosar, în limitele învestirii, legalitatea actelor de executare, fără a se pronunța asupra legalității actelor administrative, respectiv a sumei de 16.915.950 RON.

Analizând, în continuare, susținerile recurentelor pârâte care pot fi circumscrise dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că acestea nu sunt întemeiate.

Prioritar, Înalta Curte, față de conținutul celor două recursuri, constată că atât Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și Agenția Națională de Administrare Fiscală au invocat critici comune în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care acestea vor fi analizate împreună.

Astfel, instanța de control judiciar constată, contrar celor susținute de recurentele pârâte, că sentința civilă nr. 7030 din 26.05.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București (rămasă definitivă prin decizia nr. 2836 din 13.11.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă), prin care s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit individualizat prin Decizia de impunere nr. x din 24.01.2008 și s-a anulat titlul executoriu nr. x din 04.03.2008 emis de ANAF, nu este contrară sentinței civile nr. 3183 din 13.07.2010 pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Curții de Apel București (rămasă definitivă prin Decizia nr. 3049 din 26.05.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal), prin care s-a constatat legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 21.01.2008.

Înalta Curte subliniază, pe de-o parte, că în cadrul dosarului nr. x/2008, având ca obiect acțiunea în anulare, s-a verificat doar legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 21.01.2008, nu și executarea actului care s-a verificat în cadrul dosarului nr. x/2008 având ca obiect contestația la executare, iar pe de altă parte, că prescripția executării silite presupune obligații valabile, a căror executare însă nu s-a solicitat în termenul prevăzut expres de legiuitor. Cu alte cuvinte, prescripția dreptului de a cere executarea silită, care conduce la stingerea dreptului de executare silită a creanțelor fiscale cuprinse în titluri executorii emise de organele fiscale competente și care se analizează în cadrul contestațiilor la executare, nu trebuie confundată cu prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale, care conduce la stingerea dreptului subiectiv fiscal ca efect al nevalorificării lui de autoritatea fiscală în termenul de prescripție stabilit de lege și care se analizează de instanța de contencios administrativ învestită cu verificarea legalității actelor administrativ fiscale.

Prin urmare, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, sentința civilă nr. 7030 din 26.05.2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1, în dosarul nr. x/2008, rămasă definitivă prin decizia nr. 2836 din 13.11.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunile tranșate.

În ceea ce privește susținerile recurentelor referitoare la faptul că nu a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON reprezentând impozit pe profit, având în vedere perioada pentru care a fost suspendată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de Decizia de impunere nr. x/21.01.2008, Înalta Curte constată că acestea reprezintă aspecte asupra cărora s-a statuat printr-o hotărâre definitivă și nu pot fi repuse în discuție, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri.

De altfel, în realitate, recurentele pârâte formulează critici de nelegalitate și netemeinicie a sentinței civile nr. 7030 din 26.05.2009 pronunțată de Judecătoria Sector 1, critici care trebuiau susținute în fața instanței învestită cu soluționarea recursului formulat împotriva hotărârii anterior menționate, în prezenta cauză neputând fi analizată legalitatea ori temeinicia unei hotărâri definitive.

Mai mult, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond și contrar celor susținute de recurenta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, că prin sentința nr. 624 din 06.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1295 din 26.03.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, s-a reținut cu putere de lucru judecat efectul intervenirii prescripției dreptului de a realiza executarea silită a debitului stabilit prin Decizia nr. 3/2008, respectiv nelegalitatea menținerii acestuia în fișa sintetică de plătitor și nelegalitatea stabilirii de accesorii prin raportare la un debit prescris. Astfel, în hotărârea instanței supreme s-au reținut în mod expres următoarele:

"De asemenea, instanța de control judiciar observă că recurenta pârâtă nu oferă nicio explicație în legătură cu efectele sentinței nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei Sector 1 București, irevocabilă prin perimarea recursului, prin care s-a constatat prescripția dreptului ANAF - DGAC de a cere executarea silită pentru suma de 16.916.650 RON. Astfel, recurenta intimată nu abordează cel mai important aspect litigios, și anume modul în care s-ar fi impus să respecte dispozițiile art. 134 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanței fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare și la scăderea acestora din evidența analitică de plătitori.

Constituie un fapt necontestat de recurenta pârâtă faptul că suma de 30.777.354 RON, stinsă prin distribuirea sumelor plătite de intimata reclamantă în contul unor creanțe curente, constituie accesoriile creanței fiscale reprezentând impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON, în privința căreia, prin sentința nr. 7030/26.05.2009 a Judecătoriei sectorului 1 București, irevocabilă prin constatarea perimării recursului, s-a constatat împlinirea termenului de prescripție a executării silite.

În această situație, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, recurenta pârâtă trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 134 alin. (1) din Codul de procedură fiscală atât în privința creanței principale cât și a creanțelor accesorii, fiind lipsit de relevanță faptul că cererea de suspendare a executării a fost respinsă sau că actele administrativ fiscale prin care aceste creanțe accesorii au fost stabilite au rămas definitive în sistemul căilor administratve sau judiciare de atac."

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 231 din 09.05.2018 emisă în procedura de soluționare a contestațiilor, a Deciziei nr. 607/EV2/15.03.2017, precum și a Deciziilor nr. 608-618/EV2/15.03.2017 (decizii de corectare în plus sau în minus a deciziei nr. 607/EV2/15.03.2017) și nr. 620/EV2/15.03.2017 având în vedere că sumele stabilite prin acestea reprezintă accesoriile creanței fiscale constând în impozit pe profit în suma de 16.915.650 RON, în privința căreia s-a stabilit prin hotărâri judecătorești definitive că a intervenit prescripția dreptului de a mai realiza executarea silită.

În ceea ce privește susținerile recurentei pârâte Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili referitoare valoarea probatorie acordată de instanța de fond Ordinului de plată nr. x din data de 08.06.2011, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, întrucât scopul recursului este acela de a supune instanței examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele administrate.

Referitor la obligarea recurentei pârâte ANAF la regularizarea fișei fiscale, Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 624 din 06.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1925 din 26.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au reținut următoarele:

"(...) prin sentința civilă nr. 7030/26.05.2009 pronunțată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă contestația la executare formulată de reclamantă, anulate formele de executare și constatat prescris dreptul de a cerere executarea silită pentru suma de 16.915.950 RON, sentință rămasă irevocabilă la data de 13.11.2013.

Prin urmare ANAF trebuia să pună în executare această sentință iar debitul de 16.915.950 RON să fie scos din Fișa sintetică de plătitor nu să fie acoperit prin plățile curente și din cauza faptului că suma de 30.777.354 RON înscrisă în decizia nr. 357/2008 reprezintă accesorii la un debit prescris, aceasta trebuia să fie scoasă și ea din Fișa sintetică de plătitor, în raport de prevederile art. 47 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003."

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1444 din 15 aprilie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a obligat pârâta A.N.A.F. - D.G.A.M.C la corectarea evidenței creanțelor fiscale, astfel încât aceasta să reflecte stingerea prin prescripție a sumei de 16.915.950 RON, reprezentând impozit pe profit, înscrisă în Decizia nr. 3/2008, precum și a tuturor accesoriilor aferente acestei sume, inclusiv suma de 30.777.354 RON, înscrisă în Decizia nr. 357/2008.

Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 5615 din 17 noiembrie 2021 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În considerentele acestei hotărâri, instanța supremă a reținut că "în mod corect a reținut prima instanță că refuzul pârâtei de a soluționa favorabil cererea reclamantei, întemeiată pe dispozițiile art. 153 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală, este unul nejustificat, obligând-o la corectarea evidențelor fiscale și la scoaterea sumelor în litigiu din evidența fiscală a reclamantei."

Așadar, având în vedere atât considerentele anterior expuse cu privire la legalitatea soluției privind anularea deciziilor, cât și faptul că obligarea la corectarea evidențelor fiscale reprezintă chestiuni deja tranșate în cadrul litigiilor anterioare dintre părți și se bucură de autoritate de lucru judecat, în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtelor la regularizarea evidențelor fiscale.

În sfârșit, Înalta Curte constată că ambele pârâte au criticat soluția instanței de fond cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligate, din perspectiva faptului că, în mod greșit, instanța ar fi dispus obligarea acestora la plata unei sume importante, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă, onorariul nefiind proporțional cu complexitatea cauzei și munca efectiv depusă de apărător.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii s-a statuat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".

În consecință, având în vedere că susținerile recurentelor pârâte privind proporționalitatea onorariului de avocat nu reprezintă critici de nelegalitate a hotărârii atacate și nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar, în calea de atac a recursului.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În ceea ce privește solicitarea intimatei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea nici un efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său."

Având în vedere complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat în această etapă procesuală și faptul că pricina s-a soluționat la primul termen de judecată, Înalta Curte va obliga recurentele pârâte la plata către intimata reclamantă A. S.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în considerarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza art. 20 din Legea nr. 554/20