ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5557/2022

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 decembrie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF") și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii ("DGRFP București") a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 433/20.11.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv a punctului 1 prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației administrative formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 în ceea ce privește TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON și impozit pe profit stabilit suplimentar în suma de 832.181 RON, precum și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în suma de 1.724.170 RON;

(ii) anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.20147, în ceea ce privește TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în suma de 1.075.774 RON și impozit pe profit stabilit suplimentar în suma de 832.181 RON precum și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în suma de 1.724.170 RON;

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin sentința civilă nr. 184 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar B. și a majorat onorariul de expert de la suma de 3000 RON la suma de 9.000 RON;

(ii) a obligat reclamanta să achite suma de 6.000 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar B.;

(iii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii;

(iv) a anulat în parte Decizia nr. 433/20.11.2017 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în ceea ce privește punctul 1 al deciziei;

(v) a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/28.03.2017 și Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.03.2017 în ceea ce privește suma de 803.196,64 RON impozit pe profit și 988.918,00 RON TVA, precum și accesoriile aferente acestor sume;

(vi) a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;

(vii) a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 9.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de expert.

Împotriva sentinței civile nr. 184 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, cât și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.

3.1. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva sentinței nr. 184/24.06.2020 pronunțata de Curtea de Apel București prin care instanța a admis, în parte, acțiunea formulata de A. S.R.L., solicitând instanței de control judiciar să dispună admiterea recursului, să caseze hotărârea atacată, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere următoarele:

A susținut recurenta-pârâtă ANAF că sentința primei instanțe nu respectă rigorile normei procesuale de la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a arătat motivele proprii pe care și-a întemeiat soluția și nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de organul fiscal .

Se arată în cuprinsul acestor critici că judecătorul fondului nu a prezentat niciun argument personal în considerarea căruia să-și fi format convingerea, și, în situația în care nu s-a arătat niciun motiv pentru care au fost înlăturate apărările ANAF, inclusiv obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă, prima instanța omologând concluziile acestuia și întemeindu-și soluția exclusiv pe acestea, apreciază recurenta-pârâtă că nu se poate reține că hotărârea atacată este motivată potrivit legii.

I se mai reproșează primei instanțe că nu a motivat ce norme de drept material au fost încălcate la emiterea actului administrativ anulat de către aceasta, făcând trimitere recurenta ANAF la jurisprudența ÎCCJ și la cea a CJUE referitoare la caracterul nereal al operațiunilor desfășurate de reclamanta, întrucât, în speță, nu s-a ridicat niciodată această problemă.

În consecință, a solicitat să se constate incidența în prezenta cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind imposibila exercitarea controlului judiciar.

În privința impozitului pe profit, susține recurenta ANAF că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referință și ale art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. m) din același act normativ care reglementează faptul că profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, considerându-se ca reprezentând cheltuieli deductibile doar cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile și care au fost înregistrate în baza unor documente care au calitatea de documente justificative.

De asemenea, instanța a aplicat greșit prevederile pct. 48 titlul II din H.G. nr. 44/2004 prin care au fost explicitate și aplicate unitar prevederile legale mai sus invocate.

În ceea ce privește TVA, sentința atacata a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referință și ale art. 146 din același act normativ, prevederi legale din care rezultă că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată aferentă operațiunilor taxabile, datorată sau achitată pentru bunurile care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligația să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

De asemenea, în ceea ce privește TVA colectată, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 128 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare în perioada de referință, și ale art. 129 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, potrivit cărora, sunt asimilate livrărilor de bunuri sau prestării de servicii efectuate cu plată preluarea de către o persoană impozabilă a bunurilor mobile achiziționate sau produse de către aceasta pentru a fi puse la dispoziție altor persoane în mod gratuit, respectiv serviciile care fac parte din activitatea economică a persoanei impozabile, prestate în mod gratuit pentru uzul altor persoane.

A precizat recurenta-pârâtă ANAF că instanța de fond a fost în eroare, întrucât, în speță, nu s-a ridicat problema realității operațiunilor desfășurate de reclamantă, ci faptul că aceasta nu a demonstrat că achizițiile pentru care și-a exercitat dreptul de deducere a cheltuielilor și taxei pe valoare adăugata au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv operațiuni taxabile, și astfel sa fie îndeplinită condiția de fond expres prevăzuta de legiuitor.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, în analiza contestației administrative, a avut în vedere organul fiscal toate documentele prezentate de societate, existente în copie la dosarul cauzei, astfel încât utilizarea sintagmei "prezentam, exemplificativ" nu trebuie sa conducă la concluzia ca au fost analizate doar respectivele documente menționate în mod expres în decizia de soluționare, iar unele documente au fost încheiate ulterior emiterii deciziei de soluționare nr. 433 (procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/20.12.2018)

Se arată de către recurenta ANAF că organele de inspecție fiscală au constatat că reclamanta, în perioada 2010-2015, a efectuat o serie de achiziții de bunuri sau servicii de la diverși furnizori, evidențiate în contabilitate, intimata-reclamantă exercitându-și dreptul de deducere al cheltuielilor la calculul profitului impozabil aferent perioadei verificate, dar și al taxei pe valoarea adăugată, fără însă a prezenta documente justificative în susținerea operațiunilor efectuate din care să rezulte prestarea serviciilor și achiziția bunurilor în scopul obținerii de venituri impozabile/taxabile.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a prestat servicii către alte persoane juridice, dar nu a înregistrat venituri în conformitate cu contractele prezentate și nu a colectat taxa pe valoarea adăugată aferentă serviciilor prestate. Totodată, s-a constatat și faptul că A. a prestat o serie de servicii, care nu au fost refacturate clienților, fiind puse la dispoziția acestora cu titlu gratuit.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond, pe lângă considerentele cu caracter general privind jurisprudența CJUE aplicabilă, în opinia sa, speței, a avut în vedere, exclusiv, concluziile raportului de expertiză judiciară fiscală efectuat în cauză, fără a avea în vedere faptul că reclamanta nu a precizat în ce au constat efectiv serviciile prestate și nici nu a făcut dovada refacturării acestora, astfel încât să rezulte venituri, ca sa se poată stabili fără echivoc că acestea au condus la obținerea de venituri impozabile/taxabile.

Documentele prezentate de reclamanta în susținerea contestației administrative nu au prezentat un grad de exactitate, nu s-a putut stabili natura serviciilor prestate, acestea nu au putut fi coroborate cu facturi, contracte, nu a rezultat prin ce modalități au fost realizate obiectele contractelor, numărul de ore prestate pentru fiecare prestație în parte, resursele umane și materiale folosite în vederea prestării serviciilor în cauză, modalitatea de calcul a tarifelor stabilite pentru fiecare dintre serviciile prestate, facturate, etc.

Având în vedere aceste aspecte, simpla susținere a reclamantei, fără a fi dovedită cu documente justificative care să probeze că bunurile/serviciile achiziționate au fost destinate a fi utilizate în folosul operațiunilor sale impozabile/taxabile, nu este de natură a combate și înlătura constatările organelor de inspecție fiscală.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție recunoaște statelor membre dreptul de a solicita dovezi obiective pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA și obligația persoanei impozabile de a demonstra acest drept, și anume la paragraful 23 din cauza C-l 10/94 INZO se face trimitere la paragraful 24 din cauza C-268/83 ROMPELMAN, unde Curtea a statuat că este obligația persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile pentru acordarea deducerii și art. 4 din Directiva a 6-a (în prezent Directiva 112/2006/CE) nu împiedică autoritățile fiscale să solicite dovezi obiective care să susțină intenția declarată a persoanei în cauză de a desfășura activitate economică dând naștere la activități taxabile.

Afirmă recurenta-pârâtă ANAF că, indiferent de probele (dovezile) aduse de contribuabil, acestea trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate și de detaliu pentru a putea permite o identificare a acestora în corelație cu serviciul prestat și cu specificul activității desfășurate.

În concluzie, i se reproșează primei instanțe faptul că nu a luat în considerare toate aspectele învederate de pârâta ANAF, judecătorul fondului înlăturând toate apărările formulate fără a arata motivele pentru care a dispus in acest sens.

În ceea ce privește reîntregirea veniturilor și taxa pe valoarea adăugata colectată, dispuse de echipa de inspecție fiscală, arată recurenta ANAF că reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte o situație contrară față de cea constatată prin actul administrativ fiscal contestat, astfel încât și din acest punct de vedere soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală, iar cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, a solicitat instanței de control judiciar să facă aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3.2 Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) pentru următoarele considerente:

- în mod greșit instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că "în mod eronat organele de control au înlăturat în totalitate argumentele reclamantei și nu au recunoscut ca fiind deductibile din punct de vedere al impozitului pe profit, o parte din cheltuielile cu achizițiile de bunuri și servicii de la unii dintre furnizorii reclamantei efectuate în perioada 01.01.2010-31.12.2015.

Contrar susținerilor organului fiscal, Curtea retine ca o parte din cheltuielile pentru care organele de inspecție nu au recunoscut dreptul de deducere au fost efectuate de către reclamantă în scopul obținerii de venituri impozabile, fiind respectate prevederile art. 19 alin. (1) si art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, specificul activității reclamantei justificând necesitatea unor cheltuieli aferente anumitor operațiuni premergătoare destinate realizării de venituri impozabile."

Totodată, instanța a reținut că "din probele administrate rezultă că documentele justificative și evidențele reclamantei puse la dispoziție organelor de inspecție fiscală corespund în parte cerințelor legale, cheltuielile înregistrate având ca scop realizarea de venituri impozabile, atât sub aspectul impozitului pe profit cât și sub aspectul TVA, astfel încât stabilirea de obligații fiscale suplimentare de natura impozitului pe profit în suma de 831.181 RON este nelegală. De asemenea, în ceea ce privește TVA stabilită suplimentar în sumă de 1.075.774 RON, aceasta este aferentă acelorași operațiuni economice pentru care s-a calculat impozitul suplimentar pe profit, realitatea operațiunilor fiind justificată prin documentele puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală."

A reluat recurenta-pârâtă DGRFP București susținerile din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, pentru a sublinia punctul său de vedere cu privire la tratamentul fiscal aplicabil fiecăreia dintre sumele avute în vedere în actele de impunere fiscală suplimentară ce au fost contestate în prezenta cauză, arătând, în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere niciunul dintre argumentele organelor fiscale prezentate pentru justificarea constatărilor ce au stat la baza emiterii actelor administrativ-fiscale pentru contribuabilul verificat în cauză.

Un alt motiv de recurs privește obligarea organului fiscal la plata sumei de 9.150 RON reprezentând cheltuieli de judecată, susținând recurenta DGRFP București că suma acordată părții adverse cu titlu de cheltuieli de judecata este nejustificat de mare în raport cu obiectul dosarului.

A solicitat recurenta-pârâtă instanței de control judiciar să fie avute în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., precum și faptul că intimata-reclamantă a solicitat administrarea probatoriului complex în prezenta cauză, astfel încât cheltuielile trebuie puse în sarcina sa, iar litigiul nu a suscitat probleme juridice deosebite, aportul apărătorului în pronunțarea unei soluții favorabile reclamantei nefiind unul deosebit de important.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

a) În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de către recurenta Agenția Naționala de Administrare Fiscala, susține intimata-reclamantă că recursul nu este fondat, întrucât instanța de fond a analizat motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, pronunțându-se asupra temeiniciei fiecăruia dintre acestea și prezentând motivele pe care se sprijină soluția adoptată.

Susține intimata-reclamantă că instanța de fond a analizat atât legislația internă în materie (prevederile Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, ale Legii contabilității nr. 82/1991), cât și legislația UE (Directiva TVA 2006/112), precum și jurisprudența CJUE, indicând în considerente prevederile legale avute în vedere.

De asemenea, afirmă intimata-reclamantă că instanța de fond a analizat probatoriul aflat la dosar, respectiv înscrisurile care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, constatările raportului de expertiza întocmit în cauză și răspunsul expertului la obiecțiunile formulate, înscrisurile depuse de A. în susținerea cererii cât și înscrisurile depuse de pârâte, în baza cărora a determinat documentele relevante și a stabilit starea de fapt.

Totodată, în opinia intimatei, la prezentarea motivelor pe care se sprijină soluția adoptată, instanța de fond a luat în considerare atât susținerile reclamantei, cât și pe cele ale organelor fiscale, arătând care sunt considerentele pentru care a constatat ca fiind neîntemeiate motivele invocate de reclamantă sau motivele avute în vedere de organele fiscale la emiterea actelor administrative contestate.

Prin urmare, susține intimata-reclamantă că, din parcurgerea motivării sentinței recurate, se poate observa ca aceasta este laborioasa, clară și precisă, cu luarea în considerare a tuturor argumentelor prezentate de parți și a întregului probatoriu administrat în cauză și este în concordanță cu acestea.

Referitor la criticile privind omologarea de către instanță a raportului de expertiză, afirmă intimata că dezacordul recurentei cu privire la concluziile raportului de expertiză sau cu răspunsul la obiecțiuni nu poate conduce la înlăturarea acestei probe, instanța fiind cea care apreciază forța doveditoare a probelor administrate. Mai mult, raportul de expertiză a fost întocmit prin utilizarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei și încuviințate de către instanță.

b) În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurente, solicită intimata-reclamantă să se constate că recursurile nu sunt fondate, arătând că cea mai mare parte a criticilor reprezintă o simplă preluare a susținerilor din cuprinsul întâmpinărilor formulate de recurentele-pârâte în etapa de fond, prin care s-au reluat considerentele din actele administrative contestate.

Contrar susținerilor recurentelor, susține intimata-reclamantă că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor legale care stabilesc condițiile ce trebuie îndeplinite pentru recunoașterea deductibilității unei cheltuieli din punct de vedere al TVA și al impozitului pe profit.

În speță, menționează intimata A. S.R.L. că acele cheltuieli pentru care instanța de fond a constatat ca actele fiscale nu reflectă corecta aplicare a prevederilor legale sunt cheltuieli cu achiziția de bunuri și servicii care au fost utilizate de intimata-reclamantă în cadrul operațiunilor economice derulate și care au generat venituri impozabile, în concordanță cu obiectul de activitate al contribuabilului verificat.

A reluat intimata-reclamantă argumentele sale, prezentate în cererea de chemare în judecată, pentru care a considerat că se impune a fi anulate obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina sa, fiind, așadar, redundantă expunerea lor în cuprinsul prezentei decizii.

c) În ceea ce privește obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru și onorariu expert, prin cererile de recurs se invocă faptul că instanța de fond nu ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., însă intimata-reclamantă susține că în speță s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 451 - 453 C. proc. civ., respectiv s-a dovedit existența si întinderea acestor cheltuieli (taxa judiciara de timbru si onorariu expert) prin depunerea la dosar a facturilor și chitanțelor aferente înainte de închiderea dezbaterilor, iar recurentele-pârâte se află în culpă procesuală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul lor fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă ANAF a invocat, ca motiv de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text potrivit căruia, casarea unei hotărâri se mai poate cere atunci când "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Intimata-reclamantă a solicitat în prezenta cauză anularea punctului 1 din Decizia nr. 433/20.11.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației administrative formulată de societate împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 în ceea ce privește TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON și impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 832.181 RON, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x/28.03.20147 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.03.20147 în ceea ce privește TVA de plată stabilită suplimentar în sarcina reclamantei în sumă de 1.075.774 RON și impozit pe profit stabilit suplimentar în sumă de 832.181 RON precum și a Deciziei referitoare la obligații fiscale accesorii nr. 808170/03.05.2017, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere în sumă de 1.724.170 RON.

Formulând motivele contestației administrative și, ulterior, pe cele ale cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat punctual, cu privire la fiecare sumă ce a determinat stabilirea unei obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, care-i sunt argumentele privind tratamentul fiscal ce se impunea a fi avut în vedere de organele de inspecție fiscală, urmărind, astfel, să i se confirme legalitatea operațiunilor economice înregistrate în contabilitatea sa, cu consecința exonerării de la plata sumelor evidențiate în deciziile contestate.

Pentru fiecare dintre sumele reliefate distinct în cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat care sunt neregulile invocate de organul de inspecție fiscală și care sunt susținerile sale privind complinirea lipsurilor ce i s-au reproșat ori inexistența neregulilor constatate, solicitând, totodată, administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiza contabilă, pentru a dovedi nelegalitatea actelor administrative-fiscale pe care le-a atacat.

Judecătorul fondului, expunând exhaustiv considerente de ordin teoretic în domeniul impozitului pe profit și al taxei pe valoarea adăugată, cu ample referiri la jurisprudența CJUE în privința TVA-ului, a tratat global, într-o manieră lapidară, aspectele supuse judecății, stabilind fără o argumentație concretă, dedicată fiecărei chestiuni supuse examinării în fața instanței judecătorești, caracterul nelegal al impunerii suplimentare de către organele fiscale pentru cea mai mare parte a sumelor contestate, concluzia trasă la modul general fiind aceea că documentele înregistrate în contabilitatea A. S.R.L. au caracterul unor documente justificative care să permită deductibilitatea cheltuielilor și TVA-ului înscrise în acestea.

Totodată, reține Înalta Curte că raționamentul primei instanțe s-a bazat pe preluarea în tot a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, fără a se observa gradul de generalizare al acestei lucrări de specialitate în care expertul desemnat, cu privire la fiecare dintre obiectivele ce i-au fost stabilite, a redat normele fiscale și contabile apreciate ca fiind incidente, după care a concluzionat că există documente justificative pentru a susține deductibilitatea cheltuielilor analizate sau pentru acordarea dreptului de deducere a TVA-ului aferent achizițiilor efectuate de societatea în cauză, fără a arăta care sunt înscrisurile care întrunesc condiția de documente justificative.

O astfel de însușire a concluziilor formulate de expertul contabil, fără a expune raționamentul propriu al instanței judecătorești, ce impunea luarea în considerare a argumentelor prezentate atât de către reclamantă, cât și de către organele fiscale și, ulterior, prezentarea propriilor considerente pentru care judecătorul fondului a acceptat argumentele uneia dintre părți, nu corespunde cerințelor de motivare adecvată a unei hotărâri judecătorești, de natură a respecta garanțiile dreptului la un proces echitabil și ale dreptului la apărare, nefiind posibilă exercitarea controlului judiciar în cauză.

În atare condiții, fiind fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se impune admiterea ambelor recursuri declarate în cauză, dată fiind coparticiparea procesuală a recurentelor-pârâte, ce conduce la această soluție și în condițiile în care recurenta DGRFP București nu a invocat acest motiv de casare, profitându-i soluția dispusă asupra recursului declarat de pârâta ANAF, și, în consecință, va dispune casarea hotărârii recurate, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate motivele de nelegalitate invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce se regăsesc și în contestația administrativă formulată în fața organului fiscal competent, va lua în considerare, deopotrivă, argumentele autorității fiscale exprimate prin întâmpinările depuse la dosarul de fond și va arăta motivat, pentru fiecare dintre sumele evidențiate în cuprinsul acțiunii judiciare, tratamentul fiscal ce se impune pe baza probelor administrate în cauză.

Totodată, prima instanță, în vederea aflării adevărului în cauză, va putea pune în discuția părților necesitatea efectuării unui supliment la raportul de expertiză efectuat în cauză, în care să se examineze, pentru fiecare obligație fiscală contestată, documentele prezentate de părți și să se arate, în mod clar și neechivoc, care sunt documentele considerate de expert ca fiind justificative pentru deducerea cheltuielilor în materia impozitului pe profit și pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor efectuate de A. în perioada verificată, precum și concluziile sale privind tratamentul fiscal al sumelor contestate.

Dat fiind caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte nu va mai examina celălalt motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca în rejudecare să se țină seama și se argumentele prezentate de organele fiscale în căile de atac declarate în cauză.

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele ANAF și DGRFP București îndreptate împotriva sentinței nr. 184/24.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu respectarea prevederilor art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței civile nr. 184 din 24 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2022.