ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3700/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a solicitat următoarele: 1) Anularea Deciziei nr. 309/30.09.2014 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/27.09.2013; 2) Anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/27.09.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, precum și a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv a Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.09.2013 și, pe cale de consecință, anularea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei în sumă totală de 3.668.262 RON compusă din: 1.768.225 RON, reprezentând diferențe suplimentare de TVA; 1.612.877 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA și 287.160 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente TVA; 3) Obligarea la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Hotărârile pronunțate în cauză Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3449 din 21 decembrie 2015, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 309/30.09.2014 și Decizia de impunere nr. x/27.09.2013. Împotriva sentinței civile nr. 3449 din 21 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat. Prin Decizia nr. 3263 din 19 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Contencios Administartiv și Fiscal, a admis recursurile formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 3449 din 21 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În fond după rejudecare, Curtea de Apel București, prin sentința nr. 2502 din 06 noiembrie 2019, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Natională de Administrare Fiscală, și Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva sentinței nr. 2502 din 06 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a promovat recurs reclamanta A.., întemeiat pe disp. art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, reclamanta arată că instanța de fond, fără să facă o cercetare reală și concretă a motivelor invocate în cuprinsul acțiunii, a respins cererea, însușindu-și în integralitate toate argumentele si concluziile organului fiscal, reținute în cuprinsul actelor administrative fiscale atacate. Din perspectiva recurentului judecătorul fondului nu a realizat o cercetare a cauzei, în sensul art. 237 C. proc. civ., respectiv nu și-a bazat concluziile și motivele pe o cercetare judecătorească efectivă, ci doar pe constatările organului fiscal pe care și le-a însușit integral și le-a preluat ca atare, fără să facă nicio constatare personală cu privire la aspectele ce urmau a fi dezlegate în cauză. Astfel cum s-a reținut la nivel jurisprudențial, o motivare, în sensul legii, presupune indicarea silogismului rațional care pleacă însă de la prezentarea cu claritate atât a elementelor ce formează convingerea judecătorului, cât și a celor ce au condus la o astfel de convingere, iar nu doar a unei concluzii generale. Recurentul invocă, de asemenea, prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și în privința manierei în care, cu nerespectarea prevederilor C. proc. civ. și cele ale art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană, instanța de fond a respins probatoriile solicitate în susținerea cererii constând în expertiză, nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil producând o vătămare a drepturilor sale procesuale ce se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite. Se apreciază că încheierea de respingere a probei cu expertiză a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității, deoarece în cuprinsul acesteia nu s-a realizat o motivare propriu-zisă a rațiunilor pentru care instanța de fond a respins proba cu expertiză, sens în care instanța nu a asigurat posibilitatea administrării unui probatoriu complet în vederea dovedirii tezelor probatorii exhibate în fond, abordare ce echivalează cu o nerespectare a obligației de a asigura dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text convențional ce impune exigența fundamentală potrivit căreia nicio măsură nu poate să fie dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe mijloace de probă. În ceea ce privește incidența prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că motivarea hotărârii este contradictorie, determinată de o analiză sumară a cauzei. Administrarea unui probatoriu complet, a probei cu expertiză de specialitate, ar fi permis recurentului să dovedească că bunurile respective au fost efectiv incluse în/conținute de bunurile finale (centralele electrice) livrate de A. la locul investițiilor din Sebeș, respectiv Rădăuți. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută ca fiind corectă afirmația instanței conform căreia în cauză nu rezultă pentru ce operațiuni au fost efectuate achizițiile intracomunitare, având în vedere că toate bunurile achiziționate în baza facturilor având Codul fiscal x au fost ulterior revândute, fiind incluse în proiectele implementate în B. fiind parte integranta a facturilor emise ulterior, către societățile din România însă pe Codul fiscal deținut de A. în Austria. Cu alte cuvinte, A. a revândut toate bunurile achiziționate intracomunitar către societățile din România, însă vânzarea a fost efectuată de aceeași societate, respectiv de A., dar în baza unor facturi deținând Codul fiscal din Austria, întrucât facturile au avut ca obiect produsul finit livrat societăților în România, produs care conținea ca părți componente bunurile ce au făcut obiectul facturilor de achiziții intracomunitare. În ceea ce privește nerecunoașterea dreptului de deducere a TVA aferenta unor achiziții locale de bunuri si servicii, contrar celor reținute de instanța de fond A. și-a exercitat dreptul de deducere cu îndeplinirea tuturor condițiilor impuse de lege, întrucât la data exercitării dreptului de deducere, pentru bunurile achiziționate și serviciile care i-au fost prestate, taxa deductibilă aferentă acestor servicii era exigibilă, având în vedere că furnizorii/prestatorii de servicii au emis facturi fiscale și au colectat TVA pentru livrarea de bunuri și pentru serviciile prestate. De asemenea, o dovadă în plus că achizițiile de bunuri și servicii au fost efectuate pentru operațiuni realizate pe teritoriul României, care au drept de deducere a taxei, este și faptul că autoritățile fiscale au înregistrat A. în scopuri TVA, în conformitate cu dispozițiile art. 153 alin. (4) din Codul fiscal. În ceea ce privește nerecunoașterea dreptului de deducere a taxei aferente facturilor care nu conțin Codul fiscal al cumpărătorului și contravaloarea în RON, în sumă de 50.902 RON, arată recurentul că soluția instanței de fond este în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile și cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, omițând că organul fiscal avea posibilitatea verificării acestor tranzacții prin încrucișare, respectiv prin verificarea în Declarația recapitulativă a tranzacțiilor raportate de către emitenții facturilor care fie nu conțin Codul fiscal al A. x, fie nu include sumele atât în moneda străină EURO cât și în RON. De asemenea, se arată că legislația națională referitoare la TVA trebuie aplicată în baza jurisprudenței CJUE, întrucât odată cu aderarea la Uniunea Europeana, legislația fiscala din România este armonizată cu Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA. Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii Europene (a se vedea hotărârea CJUE din C-409/99 Metropol și Stadler, C-324/11 Tóth). Din jurisprudența Curții reiese ca dreptul de deducere face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate in amonte (a se vedea hotărârea din C-U0/98-C-147/98 Gabalftisa si alții, C-465/03 Kretztechnik, C-438/09 Dankowski, C-285/11 Bonik). Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților economice pe care le desfășoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, NEUTRALITATEA PERFECTA A IMPOZITĂRII tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca activitățile menționate să fie ele însele supuse TVA-ului (a se vedea hotărârea CJUE in cazul C-285/11 Bonik). De asemenea, principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea TVA aferenta intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar daca anumite cerințe de forma au fost omise de către persoanele impozabile. Dreptul de deducere poate fi refuzat doar daca nu sunt îndeplinite condițiile de fond sau daca se stabilește cu dovezi obiective că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, refuzul dreptului de deducere reprezintă o excepție de la aplicarea principiului fundamental al sistemului de TVA, fiind de strictă interpretare. În acest context CJUE a statuat ca rezultatul operațiunii economice este lipsit de pertinență în raport cu dreptul de deducere, cu condiția ca și activitatea să fie supusă TVA.(a se vedea in acest sens hotărârea CJUE în cazul C-412/03 Hotel Scandic Gäsabäck, hotărârea CJUE in cazul C-285/10 Campsa Estaciones de Servicio). În ceea ce privește TVA aferenta achizițiilor intracomunitare, din analiza documentelor depuse de către partea adversă referitor la controlul încrucișat se poate observa faptul ca partenerii A. verificați prin încrucișare nu au confirmat tranzacții cu A. având Codul fiscal x, dar au fost confirmate achiziții de bunuri în legătură cu A., ceea ce nu demonstrează că bunurile achiziționate de A. intracomunitar și declarate la autoritățile fiscale pe Codul fiscal x nu au fost efectiv recepționate la locul investițiilor din România. Instanța de fond nu a dat relevanță nici jurisprudenței ample a CJUE invocata de A., deși toate cazurile prezentate conțin elemente suficiente care sunt aplicabile în speță. Argumentul potrivit căruia A. nu a prezentat organelor de inspecție niciun contract/comanda încheiat cu clienții pentru lucrările efectuate în România, este în contradicție cu faptul, de necontestat, că A. a fost înregistrată în scopuri TVA conform art. 153 alin. (4) din Codul fiscal, iar o astfel de înregistrare nu se putea efectua dacă A. nu ar fi depus înscrisuri (contracte/comenzi etc.) din care să rezulte că va desfășura activitate în România. Invocarea dispozițiilor art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plata si bunurile constatate lipsă în gestiune și pretenția ca A. sa dețină în stoc bunurile sau documente de custodie/depozitare a bunurilor, este total lipsită de relevanță în condițiile în care A., nu are înregistrat un sediu permanent în România în sensul impozitului pe profit sau un sediu fix în accepțiunea TVA și nu este obligată sa țină contabilitatea conform legislației din România. Se apreciază din această perspectivă că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prima instanță realizând o greșită interpretare și aplicare a normelor legale enunțate. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pâtâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare se arată că susținerile recurentei în sensul că instanța de fond nu a făcut o cercetare reală și concretă a motivelor invocate de către aceasta ci a preluat reținerile si constatările organului fiscal sunt eronate, instanța de fond motivând atât în fapt cât și în drept convingerile sale pe care le-a avut în vedere la pronunțarea soluției. Referitor la susținerea potrivit căreia instanța de fond a respins, în mod nelegal, proba cu expertiza contabilă, se solicită respingerea ca neîntemeiată, întrucât instanța de fond, corect, a considerat ca această probă nu este utilă, concludentă și pertinentă soluționării cauzei, uzând de toate actele depuse la dosarul cauzei, reținând în mod corect atât situația de fapt cat si dispozițiile legale aplicabile spetei. Cu privire la TVA în valoare de 82.264 RON aferentă unor facturi reprezentând servicii cazare hotel, achiziție de materiale pentru instalații și/sau alte materiale, reparații auto și piese etc., se arată că nu au fost repectate dispozițiile legale incidente care condiționează acordarea dreptului de deducere al taxei de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia, reclamanta neprezentând niciun fel de document în acest sens, simpla susținere nefiind suficientă. În privința TVA în sumă de 50.902 RON TVA aferentă facturilor care nu conțin elementele obligatorii prevăzute de Codul fiscal, se învederează că potrivit art. 155 alin. (5) lit. f) și j) din Codul fiscal în forma aplicabilă în perioada 01.01.2008-31.12.2009, o factura emisă de furnizor trebuie să conțină în mod obligatoriu Codul fiscal al cumpărătorului respectiv cota de taxă pe valoarea adăugată exprimată în RON. În referire la TVA în suma de 1.623.222 RON, se arată că recurenta-reclamanta nu a prezentat facturi sau documente de custodie a bunurilor, documente privind locul livrării sau orice alte documente din care să rezulte pentru ce operațiuni au fost efectuate achizițiile intracomunitare. 1.

Procedura derulată în recurs În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat și sunt incidente motive de casare cu trimitere spre rejudecare, pentru următoarele considerente: 2.1 Situația de fapt reținută de prima instanță În perioada 08.12.2011-18.09.2013 la societatea reclamanta A.. s-a desfasurat inspecția fiscală având ca obiectiv verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale (deconturi TVA, declarațiile 390 și 394) în corelație cu datele evidențiate în jurnalele de TVA, verificarea documentelor fiscale ce au stat la baza înregistrării în jurnale a TVA deductibilă și colectată pentru perioada verificată. La data de 27.09.2013 s-au emis Raportul de inspecție fiscală nr. x, precum și Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. x emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă totală de 3.668.262 RON, reprezentând: taxă pe valoarea adăugată în sumă de 1.768.225 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.612.877 RON și penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 287.160 RON. Împotriva actelor fiscale sus menționate, reclamanta a formulat contestație, calea de atac administrativă fiind respinsă prin Decizia nr. 309/13.09.2014, în sensul: respingerii ca neîntemeiată a contestației în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.756.388 RON; respingerii ca nemotivată a contestației în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată în sumă de 11.837 RON și respingerii, ca neîntemeiată și nemotivată, a contestației în ceea ce privește suma totală de 1.900.037 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 1.612.877 RON și penalități de întârziere în sumă de 287.160 RON aferente taxei pe valoarea adăugată. Împotriva Deciziei nr. 309/13.09.2014, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale și recunoașterea dreptului de deducere TVA; curtea de apel respingând acțiunea, reținând că actele fiscale contestate în cauză reflectă corecta aplicare a prevederilor fiscale incidente. Analizând cu prioritate motivele de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată următoarele: În esență, recurenta reclamantă invocă nelegalitatea sentinței recurate din perspectiva faptului că instanța de fond a respins probatoriile solicitate în susținerea cererii constând în expertiză de specialitate, abordare ce echivalează cu o nerespectare a obligației de a asigura dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text convențional ce impune exigența fundamentală potrivit căreia nicio măsură nu poate să fie dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe mijloace de probă. Se susține faptul că administrarea unui probatoriu complet, a probei cu expertiză de specialitate, ar fi permis recurentului să dovedească că bunurile achiziționate și pentru care s-a respins drepul de deducere TVA au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății și au fost efectiv incluse în/conținute de bunurile finale (centralele electrice) livrate de A. la locul investițiilor din Sebeș, respectiv Rădăuți. Înalta Curte constată că dreptul la apărare al reclamantei, prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost încălcate, prin respingerea probei cu expertiză de specialitate, reclamanta fiind în imposibilitate de a dovedi realitatea achizițiilor efectuate, utilizarea acestora în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamante și, pe cale de consecință, îndeplinirea condițiilor de deductibilitate. Instanța de fond nu a încuviințat proba cu expertiză de specialitate propusă de reclamantă și nu a lămurit aspectul esențial al utilizării sau nu a bunurilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile care exercită dreptul de deducere. De asemenea, nu s-a lămurit pentru ce operațiuni au fost efectuate achizițiile intracomunitare și dacă erau sau nu destinate operațiunilor taxabile ale societății, în raport de susținerile reclamantei în sensul că toate bunurile achiziționate în baza facturilor având Codul fiscal x au fost ulterior revândute, vânzarea fiind efectuată de aceeași societate, respectiv de A., dar în baza unor facturi deținând Codul fiscal din Austria, întrucât facturile au avut ca obiect produsul finit livrat societăților în România, produs care conținea ca părți componente bunurile ce au făcut obiectul facturilor de achiziții intracomunitare. Totodată, urmează a fi verificate susținerile recurentei reclamante în ceea ce privește taxarea inversă și recunoașterea de către organele fiscale a dreptului de deducere TVA pentru bunurile achiziționate intracomunitar, aspect ce nu a fost antamat de instanța de fond. Fondată este și critica ce vizează nevalorificarea de către instanta de fond a principiului fundamental al neutralității TVA în referire la nerecunoașterea dreptului de deducere a taxei aferente facturilor care nu conțin Codul fiscal al cumpărătorului și contravaloarea în RON, în sumă de 50.902 RON. Înalta Curte amintește că în jurisprudența constantă a Curții Europene de Justiție s-a reținut că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achizitionate si pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA- ului instituit prin legislatia Uniunii (a se vedea Hotararea din 06.12.2012 in cauza C-285/11 Bonik, Hotararea din 21 iunie 2012, Mahagében si Dávid, C 80/11 si C 142/11, punctul 37). În această privință, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevazut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operatiunilor efectuate în amonte (a se vedea Hotararea din 06.12.2012 in cauza C-285/11 Bonik, Hotararea din 21 martie 2000, Gabalfrisa si altii, C 110/98-C 147/98, Rec., p. I 1577, punctul 43, Hotararea din 15 decembrie 2005, Centralan Property, C 63/04, Rec., p. I 11087, punctul 50, Hotararea din 6 iulie 2006, Kittel si Recolta Recycling, C 439/04 si C 440/04, Rec., p. I 6161, punctul 47, precum si Hotararea Mahagében si Dávid, citata anterior, punctul 38). Totodata, Curtea a statuat că pentru a beneficia de dreptul de deducere, potrivit prevederilor art. 168 lit. a) din Directiva 2006/112/CE, trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept sa fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operatiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă. În hotărârea C 385/2009 Nidera Handelscompagnie, CJUE s-a pronunțat în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. În cauza de față, organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 50.902 RON din perspectiva neîndeplinirii condițiilor de formă, respectiv lipsa Codul fiscal al cumpărătorului și nemenționarea contravalorii în RON a TVA-ului pe facturile aferente. La soluționarea acestei cereri, instanța de fond s-a limitat a menționa că reclamantul nu a procedat la corectarea facturilor care conțineau informații incorecte, fără a analiza jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată chiar de către reclamant în susținerea cererii și a stabili dacă este sau nu incidentă în cauză. În acest context, se constată încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil al reclamantei, în lipsa unei depline lămuriri a aspectelor factuale ale cauzei, relevante în privința îndeplinirii condițiilor de acordare a dreptului de deducere, încălcare care produce o reală vătămare recurentei reclamante și impune casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, în rejudecare urmând a fi analizate efectiv și lămurite împrejurările de fapt și de drept invocate de reclamantă, în raport de circumstanțele cauzei și probele administrate. Înalta Curte constată că instanța de fond, deși a respins acțiunea ca nefondată, nu a judecat fondul cererii de chemare în judecată, astfel că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care limitează numărul casărilor cu trimitere, nu sunt încălcate în cauză. În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,