ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5166/2023

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice București, Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 466/22.11.2019 privind soluționarea contestației administrative formulate, anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 24.04.2019, a bazei de impozitare stabilite prin decizia menționată, a Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-S6 29 din aceeași dată, precum și a tuturor actelor și operațiunilor administrative premergătoare ce au stat la baza întocmirii actului administrativ fiscal contestat, exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 24.04.2019 și restituirea oricăror sume achitate în baza acestui act administrativ fiscal.

Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2.1. Prin încheierea din 2 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București.

A prorogat discutarea admisibilității expertizei după momentul depunerii la dosar a următoarelor acte și explicații detaliate: s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosar, până la termenul de judecată din 16.03.2021, sub sancțiunea suspendării judecării cauzei: câte 3 contracte individuale de muncă însoțite de actele adiționale aferente privind salariații detașați în străinătate, aferente perioadei supuse inspecției fiscale precum și documentele portabile A1 "Certificat privind legislația în materie de securitate socială care se aplică titularului" emise de Casa Națională de Pensii aferente contractelor individuale de muncă pentru fiecare țară în care a detașat lucrători; să arate care era salariul minim pentru fiecare țară în care a detașat lucrători și să indice sursele pe care le-a avut în vedere pentru determinarea acestuia.

De asemenea, s-a pus în vedere pârâtelor emitente ale actelor atacate să depună la dosar, până la termenul de judecată din 16.03.2021, în integralitate, dosarul administrativ avut în vedere la emiterea actelor contestate în cauză (eventual pe CD), în două exemplare, precum și obligația să indice dacă au avut în vedere la stabilirea obligațiilor fiscale ce revin reclamantei, valoarea salariului minim la care salariații acesteia aveau dreptul în statele în care au lucrat, la ce valori s-au raportat, care a fost sursa informațiilor la care s-au raportat referitoare la salariul minim din țările în care au lucrat salariații reclamantei și să arate care a fost tratamentul fiscal pe care l-au aplicat acestor sume reprezentând salariul minim.

În sensul arătat mai sus s-a dispus emiterea unor adrese către părți.

2.2. Prin sentința nr. 1690 din 11 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Sectorului 6 a Finanțelor Publice prin D.G.R.F.P.B. și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București, ca rămasă fără obiect.

Totodată, a obligat pârâții la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.869,16 RON reprezentând onorariu avocat (11.769,16 RON) și taxe de timbru (100 RON); a dispus restituirea în contul Biroului local pentru expertize tehnice judiciare de pe lângă Tribunalul București de către expertul B., a sumei de 9800 RON primită pentru activitatea de expertiză tehnică judiciară dispusă în cauză și neefectuată, sumă ce va fi restituită ulterior reclamantei de către Biroul local pentru expertize tehnice judiciare de pe lângă Tribunalul București.

3.1. Împotriva încheierii din 2 martie 2021 și a sentinței nr. 1690 din 11 octombrie 2022, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a exercitat recurs pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În dezvoltarea recursului a susținut, în primul rând, excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește anularea Deciziei nr. 466/22.11.2019 privind soluționarea contestației, a Deciziei de impunere nr. x/24.04.2019 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/24.04.2019, acte emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, pentru argumentele invocate în fața primei instanțe și reiterate în cuprinsul cererii de recurs.

Astfel, a considerat că nu are calitate procesuală în raportul dedus judecății întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoanele vătămate de un act administrativ se pot adresa cu o cerere formulată în contradictoriu cu autoritatea publică emitentă a actului în vederea reparării prejudiciului.

Prin urmare, luând în considerare argumentele arătate, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A mai criticat pârâta soluția primei instanțe pronunțate asupra obligării sale la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă, menționând că nu există o culpă procesuală a instituției, principiu consacrat de procedura civilă, neexistând nici temei legal pentru admiterea solicitării părții reclamante.

În plus, a apreciat că intimata-reclamantă a pretins rambursarea unor cheltuieli de judecată pentru care nu se constată caracterul realității, aceasta nedovedind culpa instituției pârâte în declanșarea litigiului, astfel încât nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta deoarece art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin acesta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli.

Or, pârâta A.F.C.M. nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală față de reclamantă, aceasta nefăcând altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie, ceea ce nu poate conduce la sancționarea sa procedurală prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată și la îndestularea intimatei-reclamante în mod nejustificat în detrimentul Statului Român.

În concluzie, a solicitat instanței să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă și, totodată, să analizeze dacă valoarea acestora este în concordanță cu normele legale.

Cât privește realitatea cheltuielilor efectuate de reclamantă a susținut, în referire la onorariul de avocat, că numai chitanța care atestă plata și încasarea onorariului constituie act justificativ care stă la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată, în ipoteza în care plata s-a efectuat prin virament bancar apreciind că nu este suficient ordinul de plată. Acest ordin trebuie să fie vizat de banca plătitoare și este necesar și un extras de cont al avocatului care să confirme realitatea plății. În plus, chitanța de plată a onorariului de avocat trebuie depusă, în opinia recurentei, în exemplar original, nefiind suficientă o copie. Împiedicând fotocopierea chitanțelor, se preîntâmpină și neînregistrarea încasărilor avocaților în contabilitate, precum și îmbogățirea fără justă cauză în cazul în care partea, fără să fi realizat efectiv o plată, solicită cheltuieli de judecată în baza fotocopiei unei chitanțe de plată a onorariului în alt dosar.

În plus, pentru ca intimata-reclamantă să obțină rambursarea creanței, trebuie ca aceasta să probeze caracterul real, necesar și rezonabil al cheltuielilor de judecată. În acest sens, avocatul intimatei-reclamante avea obligația să prezinte evidența dosarelor în lucru în perioada 2020-2022, timpul afectat dosarelor în lucru și fișa de activități pentru ca instanța să determine cuantumul real al cheltuielilor de judecată în funcție de timpul și efortul depus de către acesta.

Totodată, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., care conferă instanței prerogativa de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, cât și cu valoarea pricinii, a solicitat modificarea sentinței de fond în sensul diminuării cheltuielilor de judecată acordate intimatei-reclamante, apreciind că este nejustificat cuantumul acestora astfel cum a fost stabilit de prima instanță. În final a susținut că nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovată de declanșarea litigiului, astfel încât nu există culpă procesuală în privința sa și nu poate fi sancționată procedural prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe art. 483 și urm. din C. proc. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, a vizat sentința nr. 1690 din 11.10.2022 a Curții de Apel București, apreciind că este nelegală din perspectiva încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul expunerii situației de fapt, a considerat pârâta că hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFPB și obligarea acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, a solicitat să se observe că instanța de fond nu a justificat în nici un fel calitatea procesuală pasivă a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propriu, reiterând în susținerea excepției invocate argumentele supuse examinării primei instanțe.

În esență, a punctat faptul că nu este emitentul actelor administrativ-fiscale contestate, acestea fiind emise de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, astfel încât nu are calitate procesuală în raportul dedus judecății. Prin urmare, față de obiectul acțiunii, rezultă că, în prezenta cauză, calitatea de pârât aparține numai instituțiilor emitente ale actelor a căror anulare a fost solicitată, chiar și în situația respingerii acțiunii ca rămasă fără obiect.

În susținerea excepției a mai făcut trimitere la prevederile art. 33, art. 136 alin. (2) și art. 153 alin. (1) din Codul de procedură fiscală și a susținut că societatea reclamantă este contribuabil mijlociu - persoană juridică aflată în administrarea fiscală a AFCM, care este parte în prezentul dosar și este citată ca atare. Singurul argument adus de reclamantă în chemarea sa în judecată este faptul că AFCM și AS6FP se află în subordinea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, însă această subordonare a existat dintotdeauna și nu poate împiedica cele două instituții să stea în judecată în nume propriu, întrucât au organe de conducere proprii și au dreptul să emită acte administrative fiscale.

În concluzie, în mod netemeinic și nelegal a justificat instanța de fond respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFPB, în nume propriu, pe considerentul că potrivit art. 23 alin. (4) și (10) din H.G. nr. 520/2013 activitatea și competențele tuturor direcțiilor generale ale finanțelor publice absorbite din aria de competență, precum și a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora sunt preluate de către direcțiile generale regionale ale finanțelor publice.

În susținerea excepției a mai arătat că nu este întrunită în cauză una dintre condițiile de exercitare a acțiunii, prevăzute de art. 36 din C. proc. civ., respectiv calitatea procesuală ce rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, partea reclamantă punând în discuție anularea unor acte administrative fiscale emise de Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii. Nu are relevanță, în opinia recurentei, faptul că Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii nu au personalitate juridică, o astfel de împrejurare nejustificând în proces conferirea calității procesuale pasive în favoarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în nume propriu, din a cărei structură organizatorică fac parte și pârâtele menționate.

În final a citat din jurisprudența instanței supreme apreciată relevantă în speță și a concluzionat că pentru determinarea subiectului pasiv al raportului juridic procesual de față este decisivă capacitatea de drept administrativ a Administrației Sector 6 București și a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii sub aspectul atribuției de emitere a actelor litigioase și plății cheltuielilor de judecată, iar nu personalitatea juridică a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, în cadrul căreia sunt organizate și funcționează acele pârâte.

Pentru motivele arătate, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței recurate și pe fondul cauzei admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGRFP București și respingerea cererii de obligare a instituției la plata cheltuielilor de judecată.

4.1. Intimata-pârâtă Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a formulat, în termen legal, întâmpinare, precum și recurs incident împotriva sentinței de fond, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A precizat că achiesează la recursurile formulate de celelalte pârâte și a solicitat, totodată, admiterea recursului incident și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul exonerării instituției de plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului incident a susținut, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, că hotărârea de fond este, în parte, nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că nu poate fi reținută în cauză culpa sa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, neexistând nici un temei legal pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată, astfel încât cererea reclamantei este neîntemeiată și se impune a fi respinsă.

A mai susținut că intimata-reclamantă pretinde rambursarea unor cheltuieli de judecată ce nu reprezintă caracterul realității, aceasta nedovedind culpa instituției în declanșarea litigiului, iar din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a expus aceleași argumente ca și pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București, solicitând instanței de recurs să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă și să analizeze dacă valoarea acestora este în concordanță cu normele legale.

În continuare, pârâta a formulat critici în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu privind obligarea sa, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de proces, solicitând respingerea acestuia ca urmare a respingerii capătului de cerere principal, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, dar și ca neîntemeiat, având în vedere că, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., partea care a câștigat procesul are obligația de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pe care pretinde că le-a efectuat.

De asemenea, conform art. 453 C. proc. civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte numai cheltuielile necesare și utile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau să fi determinat aceste cheltuieli prin atitudinea sa în cursul derulării procesului.

Pe de altă parte, a solicitat a se avea în vedere și practica CEDO, conform căreia un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului, în cazul de față, reținând că organul fiscal a dispus anularea obligațiilor fiscale și emițând Decizia nr. x din 29.09.2022, cererea de chemare în judecată rămânând fără obiect, a apreciat recurenta că măsura obligării sale la plata cheltuielilor de judecată este nejustificată.

În final a susținut că o altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod definitiv procesul, în situația de față nefiind vorba despre acest lucru, precum și faptul că nu pot fi reținute în sarcina sa, pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, nici aspecte privind reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

4.2. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal respingerea recursurilor formulate de către DGRFP și AFP Sector 6, ca inadmisibile, iar în subsidiar respingerea tuturor recursurilor ca nefondate, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării.

4.3. Recurenta-pârâtă Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor acesteia ca neîntemeiate.

II. Soluția instanței de recurs.

Înalta Curte, examinând hotărârea și încheierea atacate prin prisma criticilor invocate în recursurile principale și în recursul incident, precum și a apărărilor formulate prin întâmpinările depuse în cauză, raportat la normele legale aplicabile, constată că este fondat recursul pârâtei Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și nefondate celelalte recursuri exercitate de autoritățile pârâte, pentru motivele ce succed.

Demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze vizează solicitarea societății intimate-reclamante S.C. A. S.R.L. de anulare a actelor administrativ-fiscale constând în Decizia nr. 466/22.11.2019 de soluționare a contestației administrative, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x din 24.04.2019, a bazei de impozitare stabilite prin decizia menționată, Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/24.04.2019 și toate actele și operațiunile administrative premergătoare ce au stat la baza întocmirii actului administrativ fiscal contestat, precum și exonerarea reclamantei de plata sumelor stabilite prin Decizia de impunere și restituirea oricăror sume achitate în baza acestui act administrativ fiscal.

În esență, prin încheierea din 2 martie 2021, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în ceea ce o privește pe pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București, că are calitate procesuală pasivă în cauză deoarece este emitenta actelor administrative fiscale a căror anulare a fost solicitată de reclamantă, iar în referire la celelalte două autorități chemate în judecată că au calitate procesuală pasivă întrucât reprezintă emitentul delegării de competență, respectiv organul fiscal de la care s-a dispus delegarea de competență, în cadrul acțiunii formulate de reclamantă fiind contestat inclusiv acest aspect.

Această încheiere a fost atacată cu recurs de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată în faza procesuală a recursului, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice și de Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, pentru faptul că nu au atacat decât sentința de fond, nu și încheierea din 2 martie 2023, prin care s-a soluționat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, deși au exprimat nemulțumiri în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției menționate.

Înalta Curte reține că aspectul neatacării de către pârâtele arătate, a încheierii interlocutorii prin care a fost soluționată de prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive, nu poate avea ca efect constatarea inadmisibilității recursurilor exercitate de acestea, întrucât posibilitatea formulării căilor de atac în discuție este prevăzută de legiuitor în materia analizată, fiind promovate cu respectarea regulilor procedurale și a termenelor legale. Chestiunea formulării de susțineri în referire la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, în absența atacării încheierii prin care instanța de fond s-a pronunțat asupra acesteia, urmează a fi verificată cu ocazia analizării criticilor invocate de părți prin cererile de recurs formulate, analiză ce vizează recursurile în ansamblul lor.

1.1. Asupra recursului exercitat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, este de observat, așa cum s-a precizat, că acesta vizează atât încheierea din data de 2 martie 2023, prin care s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și sentința de fond prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect și a fost obligată această pârâtă, împreună cu ceilalți pârâți, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.869,16 RON reprezentând onorariu avocat (11.769,16 RON) și taxe de timbru (100 RON).

Criticile formulate de parte au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incident atunci când instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit acestui motiv de recurs, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

1.1.1. În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a AFCMB fiind expresia interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate atât în faza administrativă, cât și în procedura judiciară.

În fundamentarea soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București a reținut prima instanță că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este organul fiscal de la care s-a dispus delegarea de competență, iar reclamanta a contestat acest aspect.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția adoptată de instanța de fond în ceea ce privește excepția menționată.

În acest sens reține că art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., având marginalul "Condiții de exercitare a acțiunii civile", prevede că "Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes", iar art. 36 din același cod stipulează următoarele: "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate supra rezultă că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, prin prisma datelor concrete ale speței, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant, respectiv pârât, în cadrul raportului juridic litigios.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative fiscale emise de Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice, precum și a actelor și operațiunilor administrative premergătoare ce au stat la baza emiterii actelor contestate, criticând și aspectul delegării de competență intervenit între autoritățile pârâte.

În acest context, deși reclamanta a pus în discuție și aspectul delegării de competență, prin care Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice București a primit competența de efectuare a controlului inopinat și inspecției fiscale de la organul fiscal care deținea această competență, respectiv de la Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, Înalta Curte apreciază că nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a acesteia din urmă câtă vreme, astfel cum reiese din probatoriul administrat, au intervenit Delegările de competență nr. 2044/29.08.2018 și nr. MBR-AIF 2298-27.09.2018, dispuse de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, astfel încât aceasta nu a mai avut nicio implicare în ceea ce privește obiectul litigiului de față, nefiind parte în cadrul raportului juridic litigios, atribuția sa constând doar în a administra impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat.

Prin urmare, față de obiectul și modul de formulare a cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii București nu se justifică, în timp ce aspectele de nelegalitate semnalate de partea reclamantă cu privire la actele administrative fiscale contestate, reprezintă o chestiune de fond soluționată potrivit celor reținute în sentința atacată, în sensul respingerii cererii ca rămasă fără obiect.

Pentru aceste considerente, având în vedere că Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București nu este persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a dat o dezlegare greșită excepției analizate, recursul exercitat de această autoritate fiind fondat sub acest aspect, iar consecința este reformarea hotărârilor atacate din această perspectivă.

1.1.2. Cât privește criticile recurentei formulate cu privire la soluția din dispozitivul sentinței atacate referitoare la obligarea acestei instituții la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că acestea nu sunt fondate, urmând să le respingă pentru motivele în continuare expuse.

Cu titlu prealabil, întrucât recurenta a reproșat primei instanțe modul în care a apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, pretins a fi nejustificat prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, cât și cu valoarea pricinii, solicitând modificarea hotărârii în sensul cenzurării și diminuării cheltuielilor de judecată acordate (paginile 4-5 din recurs), instanța de control judiciar constată că aceste susțineri, prin care se contestă proporționalitatea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, nu pot constitui veritabile critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivelor de casare expres prevăzute de legiuitor la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Sub acest aspect urmează a fi reținută incidența Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentei referitoare la modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, aceasta neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, în recurs s-a susținut că este nejustificată acordarea integrală a cheltuielilor de judecată în contextul în care nu există culpa procesuală a instituției AFCMB, principiu consacrat de procedura civilă, și că intimata-reclamantă nu poate pretinde rambursarea unor cheltuieli de judecată pentru care nu se poate constata caracterul realității față de actele depuse în dovedirea acestora, care nu erau exemplare originale.

Susținerile formulate de partea recurentă din perspectivele reliefate sunt subsumate unei probleme de drept, anume reținerea în sarcina sa a obligației de plată a cheltuielilor în integralitatea lor, căreia judecătorul fondului i-a dat o nelegală dezlegare raportat la situația de fapt stabilită în cauză și soluția pronunțată. Cu alte cuvinte, s-a apreciat că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

Cât privește critica recurentei aduse sentinței de fond din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., relativ la partea care a câștigat procesul prin raportare la soluția de respingere a cererii reclamantei ca rămasă fără obiect, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi primită, fiind nefondată.

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Articolul 453 din C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea de cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare culpa procesuală presupune, fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate ce echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul, așa încât nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și că nu se face vinovată de declanșarea litigiului, pentru a se stabili o culpă procesuală în sarcina sa.

În speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină și jurisprudență, în sensul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare în mod real efectuate și în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, având în vedere anularea obligațiilor fiscale ulterior momentului promovării cererii de chemare în judecată, instanța de fond, în baza art. 453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, i-a obligat pe aceștia la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantumul precizat, potrivit dovezilor depuse la dosar de reclamantă până la momentul rămânerii cauzei în pronunțare.

Cât privește criticile formulate din perspectiva nedovedirii caracterului realității cheltuielilor de judecată acordate intimatei-reclamante, Înalta Curte reține că această chestiune vizează stabilirea unei legături între efectuarea acestora și prezenta cauză, în speță aplicarea dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ.

Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din același act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, reprezintă cheltuieli de judecată toate cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului.

Așadar, dacă s-au cerut cheltuieli de judecată instanța se pronunță asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părți în acest scop, partea care le pretinde având obligația de a dovedi existența și întinderea lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Înalta Curte constată că în speță este îndeplinită cerința dovedirii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, raportat la înscrisurile administrate în fața primei instanțe, din analiza coroborată a datelor existente în documentele prezentate de reclamantă putându-se concluziona în mod rezonabil că efectuarea cheltuielilor în cuantum de 11.769,16 RON reprezentând onorariu de avocat are o legătură intrinsecă cu prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, onorariul avocațial a fost achitat în legătură cu activitățile aferente combaterii pretențiilor deduse judecății prin acțiunea înregistrată pe rolul instanței de fond, înscrisurile administrate în dovedirea cheltuielilor solicitate fiind supuse regulilor prevăzute de art. 272 și urm., respectiv art. 292 și urm. din C. proc. civ. sub aspectul puterii doveditoare, mențiunile din înscrisuri care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților făcând dovada prestării serviciilor, până la proba contrară, în acord cu prevederile art. 273 alin. (2) C. proc. civ.

Cum, în prezenta cauză, actele prezentate de intimata-reclamantă sunt înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum impun dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor norme, pronunțând o soluție legală din această perspectivă, ce se impune a fi menținută.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că existența acțiunii ce face obiectul dosarului de față demonstrează culpa acesteia în proces întrucât, dacă anularea obligațiilor fiscale ar fi intervenit anterior formulării cererii de chemare în judecată, s-ar fi evitat promovarea demersului judiciar și, implicit, efectuarea cheltuielilor de judecată aferente și reținerea culpei procesuale a autorităților pârâte implicate, generată de atitudinea acestora. În acest context, nu are relevanță în stabilirea culpei procesuale a acestei autorități, aspectul intervenirii delegării de competență dispuse de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

În concluzie, soluția primei instanțe pronunțate asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este legală și va fi menținută ca atare, criticile recurentei din perspectivele evidențiate nefiind apte să atragă casarea acesteia sub acest aspect.

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, Înalta Curte reține că aceasta a dezvoltat susțineri în ceea ce privește excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în nume propriu, apreciind că în mod netemeinic și nelegal a justificat prima instanță soluția de respingere a excepției invocate.

Asupra excepției menționate instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea din 2 martie 2023, care nu a fost atacată de titulara căii de atac, în cererea de recurs aceasta indicând în mod expres faptul că formulează recursul împotriva sentinței civile nr. 1690/11.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, iar din conținutul acesteia nu rezultă că ar fi făcut vreo referire la încheierea în discuție. Or, împrejurarea că această încheiere interlocutorie poate fi atacată odată cu fondul cauzei, adică împreună cu hotărârea pronunțată asupra fondului pretențiilor deduse judecății, nu are semnificația exonerării părții nemulțumite de soluția pronunțată prin această încheiere de obligația de a o indica în mod expres în cadrul căii de atac formulate.

În referire la susținerea din pagina 2 a cererii de recurs formulate de aceeași recurentă, potrivit căreia este nelegală hotărârea instanței de fond în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, precum și solicitarea din finalul cererii formulate, de respingere a obligării sale de a plăti aceste cheltuieli, instanța de control judiciar constată că nu au fost dezvoltate motive de recurs sub acest aspect, ci exclusiv din perspectiva lipsei calității procesuale pasive, aceste din urmă critici neputând fi examinate, așa cum s-a arătat, în absența contestării încheierii prin care a fost soluționată excepția.

Prin urmare, întrucât recurenta a dezvoltat critici cu privire la o soluție pronunțată de instanța de fond printr-o încheiere ce nu a făcut obiectul căii de atac exercitate în cauză, recursul acesteia va fi respins ca nefondat.

1.3. Recursul incident exercitat de pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București vizează exclusiv soluția din sentința nr. 1690/11.10.2022 a Curții de Apel București, de obligare a pârâților la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată solicitate.

Întrucât și criticile acestei pârâte formulate din această perspectivă vizează, pe de o parte, inexistența culpei sale procesuale, pretinzând că a acționat în conformitate cu legea, iar pe de altă parte nedovedirea cuantumului onorariului de avocat acordat reclamantei, precum și neconstatarea caracterului realității acestor cheltuieli, solicitând inclusiv cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate și să se analizeze dacă valoarea acestora este justificată și în concordanță cu legea, fiind, prin urmare, similare susținerilor formulate de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București în recursul său și analizate conform celor consemnate la pct. II.1.1.2 din decizie, Înalta Curte apreciază că nu se impune reluarea acestor argumente, în considerarea cărora va respinge și demersul acestei pârâte.

Suplimentar, față de solicitarea părții din cererea de recurs incident de a se avea în vedere în cadrul examinării soluției criticate și practica CEDO, Înalta Curte reține că, într-adevăr, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat, în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor de judecată, că acestea urmează a fi recuperate de reclamant numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Așadar, din perspectiva CEDO, pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil și caracterul necesar.

Și din această perspectivă se constată că prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale, doctrină și jurisprudență, aspectele privitoare la realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, fiind reflectate de sentința de fond atacată. Astfel, sunt întrunite în speță atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a dispus acordarea către reclamantă a cheltuielilor de judecată generate de acest litigiu, efectuate în acest scop și dovedite ca atare.

Întrucât nu s-au conturat elemente de nelegalitate a sentinței de fond prin prisma criticilor invocate de recurenții-pârâți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, soluția de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în materie, argumentele expuse în cererile de recurs nefiind în măsură să atragă casarea acesteia, Înalta Curte va respinge ca nefondate aceste recursuri, cu consecința menținerii sentinței atacate sub aspectul criticat.

Cât privește cheltuielile de judecată din faza procesuală a recursului, Înalta Curte constată că părțile recurente nu au formulat solicitări în acest sens, iar intimata-reclamantă, prin avocat, deși a menționat, în finalul întâmpinării depuse la dosar, "cu cheltuieli de judecată", nu a indicat cuantumul acestora, nu a precizat în ce constau și nu a depus acte în dovedirea efectuării acestora. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

Pentru motivele expuse la pct. II.1.1.1 al acestei decizii, constatând că sentința primei instanțe este parțial nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează calitatea procesuală, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, va casa în parte hotărârile recurate, în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și, rejudecând, va admite această excepție și va respinge acțiunea reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind promovată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, pentru motivele de la pct. II.1.2, II.1.3. coroborat cu pct. II.1.1.2. din decizie, constatând că soluția primei instanțe de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată este legală, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor legale incidente, nefiind întrunit cazul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, precum și recursul incident declarat de pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva aceleiași sentințe de fond, pe care o va menține sub acest aspect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a Municipiului București prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței nr. 1690 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a încheierii din 2 martie 2021, pronunțată de aceeași instanță.

Casează în parte hotărârile recurate și, în rejudecare:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii București, ca fiind promovată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, precum și recursul incident declarat de pârâta Administrația Sector 6 a Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ambele împotriva sentinței nr. 1690 din 11 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.