ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1321/2022

Ședința publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 08.06.2018, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat acțiune în anulare prin care a solicitat: anularea Deciziei nr. 154/27.03.2018 privind soluționarea contestației fiscale cu privire la soluția de suspendare a soluționării contestației, precum și cu privire la soluția de respingere a prescripției dreptului pârâtelor de a stabili creanța fiscală în valoare de 16.318 RON reprezentând impozit pe profit pentru anul 2010; subsecvent admiterii primului capăt de cerere cu privire la soluția de respingere a prescripției dreptului pârâtelor de a stabili creanța fiscală în valoare de 16.318 RON reprezentând impozit pe profit pentru anul 2010, să dispuneți anularea în parte a actelor de impunere constând în Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.08.2017 si Raportul de Inspecție Fiscala nr. x/11.08.2017 cu privire la creanța fiscală în sumă de 16.318 RON reprezentând impozit pe profit pentru anul 2010; subsecvent admiterii primului capăt de cerere cu privire la soluția de suspendare a soluționării contestației, să se constate expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 281 (5) Codul de procedură fiscală, pronunțarea asupra fondului raportului juridic fiscal relativ și, în consecință, să se dispună anularea în tot a actelor de impunere constând în Decizia de Impunere si Raportul de Inspecție Fiscală; în subsidiar, subsecvent admiterii primului capăt de cerere, dar a respingerii celui de-al treilea capăt de cerere, a solicitat obligarea DGSC să reia procedura administrativă de soluționare a contestației fiscale, cu consecința emiterii unei decizii de soluționare; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 501 din 12 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-au respins excepțiile inadmisibilității, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili.

A fost anulată în parte decizia nr. 154/27.03.2018 în ceea ce privește soluția de suspendare a procedurii de soluționare a contestației fiscale.

S-a dispus obligarea pârâtei ANAF-DGSC să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamantă înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF sub nr. x/17.10.2017 cu privire la suma de 14.397.837 RON.

S-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 8 ianuarie 2019 s-a respins cererea reclamantei privind incuviințarea probei cu expertiză fiscală.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 501 din 12 februarie 2019 și a încheierii din 8 ianuarie 2019.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 501 din 12 februarie 2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă ANAF a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente de către prima instanță atât în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității cât și în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii.

Primul aspect de nelegalitate privește nelegala respingere a excepției inadmisibilității capetelor 2 și 3 din cererea având ca obiect anularea Deciziei de impunere din 16.08.2017 și a RIF din 11.08.2017.

Se arată că în raport de dispozițiile art. 284 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă.

Se arată că cererile privind anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală erau inadmisibile neputându-se dispuse pe fond asupra lor în raport de dispozițiile art. 18 alin. 1m din Legea nr. 554/2004.

Al doilea aspect de nelegalitate privește soluția de admitere în parte a acțiunii de anulare a Deciziei nr. 154 din 27.03.2018 și de obligare a autorității pârâte să soluționeze pe fond contestația cu privire la suma totală de 14.397.837 RON.

Se arată că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 277 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Se arată că măsura suspendării soluționării contestației administrative până la data soluționării cauzei finale a fost legală. Aceasta deoarece constatările de fapt și de drept din cadrul sesizării finale determină soluția administrativă.

Se arată că prima instanță nu a ținut cont de faptul că organele administrative nu se pot pronunța pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale având în vedere că se impune a fi verificată realitatea operațiunilor economice declarate, cu consecința diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat.

Se invocă jurisprudența ÎCCJ și jurisprudența comunitară Cauza Lungu și Cauza Halifax.

Se solicită admiterea recursului casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în parte ca inadmisibilă, în parte ca neîntemeiată.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. invocându-se nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii pe capetele 2 și 3 ale cererii.

Primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. privește încălcarea unor norme de procedură în ceea ce privește nesoluționarea de către prima instanță a aspectelor privind prescripția.

Se arată că în mod nelegal prima instanță nu a analizat aceste aspecte deoarece soluția de suspendare a soluționării contestate privește chestiunile de fond aferente raportului juridic fiscal și nu la problema prescripției.

În opinia recurentei-reclamante problema prescripției a fost analizată de autoritatea fiscală și în consecință partea poate forma obiectul analizei de către instanță.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă invocă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 281 alin. 5 C. proc. civ. de către prima instanță.

Aceasta în condițiile în care instanța de fond a respins cererea de anulare pe fond a deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală deși în cauză era de necontestat faptul că expirase termenul de 6 luni de la data depunerii contestației administrative, contestație nesoluționată de autoritatea pârâtă.

Contestația a fost înregistrată la data de 29.09.2017, iar termenul de 6 luni a expirat la data de 29.03.2018 și în consecință instanța avea dreptul conform art. 281 alin. 5 Codul de procedură fiscală de a verifica pe fond în mod direct legalitatea actelor de impunere contestate. Se invocă art. 6 din CEDO.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în tot și verificării pe fond a legalității actelor fiscale contestate și a sumei totale imputate inclusiv pe aspectul prescripției în parte pentru anul 2010, a unei părți din suma totală.

La dosar pârâtele au formulat întâmpinări reciproc în raport de recursurile declarate în cauză solicitând fiecare respingerea ca nefondat a recursului declarat de partea adversă.

Analizând recursurile declarate în cauză, Curtea le apreciază ca nefondate pentru următoarele considerente .

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat în cauză sentința atacată fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor normelor de drept material pe ambele aspecte de nelegalitate invocate.

Primul aspect de nelegalitate, care privește respingerea excepției inadmisibilității capetelor 2 și 3 de cerere având ca obiect anularea de impunere și a raportului de inspecție fiscală nu este fondat.

În cauză în mod corect prima instanță a apreciat excepția inadmisibilității ca fiind o apărare pe fond, aceasta în condițiile în care în cauză autoritatea fiscală nu s-a investit cu fondul actelor contestate ci a dispus suspendarea în condițiile art. 277 alin. 1 lit. a) Codul de procedură fiscală.

Iar în cauză în lipsa deciziei de soluționare a contestației pe fond, decizia care poate fi contestată conform art. 281 alin. 2 din Legea nr. 207/2015, solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de impunere și a RIF direct de către instanță, poate fi apreciată ca prematur formulată.

Dar în raport de calificarea dată de prima instanță excepției invocată, soluția de respingere nu poate fi interpretată ca fiind contrară art. 281 alin. 2 din Legea nr. 207/2015. În mod legal prima instanță nu s-a investit cu soluționarea pe fond a contestației administrative în lipsa deciziei de soluționare a contestației.

Al doilea aspect de nelegalitate invocat este nu fondat, în cauză nefiind încălcate de prima instanță dispozițiile art. 277 alin. 1 lit. a) Codul de procedură fiscală.

Prima instanță a apreciat legalitatea măsurii suspendării soluționării contestației administrative în raport de cele invocate de societatea reclamantă care a probat drepturile pretins vătămate - respectiv dreptul de a-i fi soluționată pe fond contestația într-un termen rezonabil și dreptul de acces la instanță.

Curtea apreciază că prima instanță a verificat corect legalitatea deciziei de suspendare în raport de interesele ambelor părți și a apreciat corect în sensul că o suspendare a soluționării contestației din 27.03.2018, coroborat cu lipsa unei soluții în dosarul penal este de natură a afecta dreptul reclamantei la acces la o instanță în sensul art. 6 din CEDO.

Aceasta în condițiile în care în cauză nu a fost emisă o decizie de soluționare a contestației pe fond decizie care poate fi contestată conform art. 28 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.

Sub acest aspect este legală obligarea recurentei-pârâte la soluționarea contestației pe fond cu privire la suma de 14.397.837 RON. Cu ocazia soluționării pe fond a contestației reclamantei vor fi verificate toate apărările invocate inclusiv excepția prescripției dreptului de a impune obligații fiscale pentru anul 2010, respectiv pentru creanța de 16.318 RON ca parte din suma totală contestată de 14.397.837 RON.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este apreciat de Curte ca nefondat în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Aspectele de nelegalitate invocate în cadrul motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. nu se încadrează în cadrul acestui motiv de casare.

Faptul că prima instanță nu s-a investit cu soluționarea contestației administrative pe fond și a respins cererea de anulare a actelor fiscale contestate și nu a analizat și prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale aferente anului 2010, nu reprezintă o încălcare a vreunei norme de procedură de natură a fi considerat motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Prima instanță a apreciat asupra obiectului și a analizat legalitatea deciziei de suspendare a soluționării contestației, iar în raport de soluția dispusă a obligat autoritatea fiscală la soluționarea contestației administrative pe fond, cu ocazia soluționării autoritatea fiscală este obligată să se pronunțe și cu privire la excepția prescripției dreptului de a stabili obligații aferente anului 2010 deoarece și aceste obligații fiscale au făcut obiectul suspendării contestației administrative din 29.09.2017 pentru creanța totală imputată de 14.397.837 RON.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 281 alin. 5 Codul de procedură fiscală invocate de recurenta-reclamantă a căror nerespectare se invocă în cadrul recursului.

Conform art. 281 alin. 6 Codul de procedură fiscală

În situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii, contestatorul se poate adresa instanței de contencios administrativ competentă pentru anularea actului.

În cauză contestația administrativă depusă la data de 29.09.2017 a fost soluționată dar nu pe fond ci a fost suspendată prin Decizia nr. 154/27.03.2018 până la soluționarea sesizării penale, decizie supusă controlului de legalitate în prezenta cauză.

Nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 281 alin. 5 Codul de procedură fiscală care vizează o lipsă a soluționării contestației în sensul lipsei emiterii unei decizii.

În cauză contestația formulată a fost suspendată conform art. 277 alin. 1 lit. a) Codul de procedură fiscală, iar decizia de suspendare a fost analizată de prima instanță în raport de aspectele invocate de reclamantă - dreptul de acces la o instanță și dreptul de a-i fi soluționată pe fond contestația administrativă într-un termen rezonabil.

Curtea apreciază că în mod legal prima instanță nu s-a investit cu soluționarea pe fond a contestației administrative în raport de faptul că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 281 alin. 5 Codul de procedură fiscală ci sunt aplicabile art. 277 alin. 3 Codul de procedură fiscală în sensul că fiind anulată de instanța de judecată decizia de suspendare, procedura administrativă se reia în sensul executării hotărârii și soluționării pe fond a contestației cu luarea în considerare a tuturor apărărilor invocate în cuprinsul contestației.

Sentința atacată este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, în ceea ce privește cererea respinsă, reclamanta având dreptul de a-i fi soluționată pe fond contestația administrativă de autoritatea fiscală într-un termen rezonabil, dar acest drept nu obligă instanța de judecată să analizeze direct fondul contestației administrative, în lipsa deciziei emise conform art. 281 alin. 2 din Codul de procedură fiscală.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. respinge ca nefondate recursurile declarate menținând ca legală sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 501 din 12 februarie 2019 și a încheierii din 8 ianuarie 2019 și de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 501 din 12 februarie 2019 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 martie 2022.