ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 349/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I.D. & C. SA a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 14 mai 2010 și înregistrat la emitent sub nr. 33.364 din 18 mai 2010, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ având ca obiect anularea acestor acte administrativ fiscale.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3064 din 23 iunie 2010, a admis acțiunea reclamantei SC I.D. & C. SA și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată și a raportului de inspecție fiscală nr. 33364 din 18 mai 2010 întocmite de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În speță, sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării celor două acte administrativ fiscale anterior individualizate.

Mai precis, instanța de fond a precizat faptul că există o îndoială serioasă asupra legalității actelor administrativ fiscale aflate în discuție. În ceea ce privește paguba iminentă, instanța de fond a apreciat că și aceasta există, întrucât fondurile societății reclamante sunt grevate de obligații lunare de plată de circa 3.800.000 lei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare formulate de reclamanta SC I.D. & C. SA. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

În concret, recurenta a arătat că cererea reclamantei a fost întemeiată în drept pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, motiv pentru care suspendarea executării actelor administrative contestate putea fi acordată numai până la pronunțarea instanței de fond, aceasta fiind în fapt și solicitarea intimatei-reclamante. Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, instanța a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 33364 din 18 mai 2010 până la soluționarea irevocabilă a cauzei, acordând astfel mai mult decât s-a cerut. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: În concret, recurenta a arătat că intimata nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de textul legal anterior indicat. În opinia recurentei, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul litigiului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare; în caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată. Recurenta a susținut că prima instanță a prejudecat fondul cauzei, deoarece a reținut faptul că, în mod nelegal, prin cele două acte administrative contestate, a fost impusă în sarcina societății intimate plata sumei de 3.403.761lei.

În concepția recurentei, în mod eronat curtea de apel a apreciat că este îndeplinită condiția pagubei iminente, întrucât punerea în executare imediată a creanței fiscale perturbează grav funcționarea intimatei. Pe acest aspect, recurenta a subliniat faptul că achitarea sarcinilor bugetare reprezintă o obligație legală a intimatei, prevăzută de O.G. nr. 92/2003, republicată, act normativ în baza căruia creanțele fiscale se încasează cu celeritate la bugetul general consolidat. În plus, recurenta a evidențiat faptul că intimata face parte din categoria marilor contribuabili, deoarece, în perioada 2006-2009, a avut o cifră de afaceri anuală netă de peste 50.000.000 lei și a realizat profituri substanțiale; în aceste condiții, achitarea sumelor datorate la bugetul general consolidat nu poate produce acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actelor administrative, acte care se bucură de prezumția de legalitate.

Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 14-18 dosar). Analizând sentința atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 1) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este fondat. După cum s-a menționat anterior, prin cererea dedusă judecății, intimata-reclamantă SC I.D. & C. SA a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 14 mai 2010 și înregistrat la emitent sub nr. 33.364 din 18 mai 2010, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ având ca obiect anularea acestor acte administrativ fiscale.

Temeiul de drept al acestei cereri l-a constituit prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Prin sentința atacată, în baza art. 15 din Legea contenciosului administrativ, prima instanță a dispus suspendarea efectelor celor două acte administrative până la soluționarea irevocabilă a cauzei, acordând astfel mai mult decât s-a cerut. De altfel, este de menționat și faptul că acest ultim temei legal nu era aplicabil în speță, întrucât recursul administrativ era în curs de soluționare la momentul depunerii cererii la instanța de contencios administrativ. 2) Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat. Prin cele două acte administrativ fiscale anterior individualizate, intimata-reclamantă a fost obligată la plata sumei totale de 3.403.761 lei, reprezentând impozit pe profit și accesorii.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „(1) Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Instanța competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.” După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată. Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Așadar, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În speța de față, în mod indiscutabil, decizia de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în baza raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 14 mai 2010, este un act administrativ-fiscal.

De asemenea, în speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat. Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ-fiscal solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor legale aplicabile în materie.

Pe acest aspect, trebuie subliniat faptul că, prin decizia nr. 266 din 29 septembrie 2010, Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a desființat decizia a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză în privința sumei de 2.152.777 lei, reprezentând impozit pe profit și accesorii, urmând ca organele de inspecție fiscală să procedeze la o nouă verificare, pe aceeași perioadă și același tip de taxă, ținând cont de prevederile legale aplicabile în materie și de cele arătate în decizie (a se vedea filele 38-79 dosar recurs). Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Putem aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere. În opinia Înaltei Curți, în mod corect prima instanță a reținut faptul că, în situația în care s-ar trece la executarea deciziei de impunere aflată în discuție, s-ar produce o pagubă iminentă în privința societății intimate, în raport de împrejurarea că aceasta ar fi în imposibilitate de a continua activitățile necesare în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate.

Mai mult decât atât, după cum s-a precizat mai sus, din suma de 3.403.761 lei, reprezentând obligații fiscale suplimentare stabilite prin actul administrativ a cărui suspendare s-a dispus de către prima instanță, autoritatea fiscală competentă să soluționeze contestația administrativ-fiscală, prealabilă formulării acțiunii în contencios administrativ, a constatat că suma de 2.152.777 lei a fost în mod incorect stabilită în sarcina de plată a intimatei, ca o obligație ce constituie o creanță fiscală supusă procedurii executării silite imediate. În consecință, din cele anterior expuse, rezultă că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va menține măsura suspendării actelor administrativ fiscale până la pronunțarea instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3064 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că menține măsura suspendării actelor administrative, până la pronunțarea instanței de fond. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2011.