ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 349/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 349/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta
SC I.D. & C. SA a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de
Administrare Fiscală, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța
în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19
mai 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de
inspecția fiscală emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție
fiscală încheiat la data de 14 mai 2010 și înregistrat la emitent sub nr. 33.364
din 18 mai 2010, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ
având ca obiect anularea acestor acte administrativ fiscale.
Curtea de Apel București, secția de contencios
administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3064 din 23 iunie 2010, a admis
acțiunea reclamantei SC I.D. & C. SA și a dispus suspendarea executării
deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile fiscale
suplimentare de plată și a raportului de inspecție fiscală nr. 33364 din 18 mai
2010 întocmite de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală
de Administrare a Marilor Contribuabili până la soluționarea irevocabilă a
cauzei.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, prima instanță a reținut următoarele:
În speță, sunt întrunite condițiile
impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune
suspendarea executării celor două acte administrativ fiscale anterior
individualizate.
Mai precis, instanța de fond a
precizat faptul că există o îndoială serioasă asupra legalității actelor
administrativ fiscale aflate în discuție.
În ceea ce privește paguba iminentă,
instanța de fond a apreciat că și aceasta există, întrucât fondurile societății
reclamante sunt grevate de obligații lunare de plată de circa 3.800.000 lei.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a
solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare formulate
de reclamanta SC I.D. & C. SA.
În primul motiv de recurs, încadrat
în drept în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în
judecată.
În concret, recurenta a arătat că
cererea reclamantei a fost întemeiată în drept pe art. 14 din Legea nr.
554/2004, modificată, motiv pentru care suspendarea executării actelor
administrative contestate putea fi acordată numai până la pronunțarea instanței
de fond, aceasta fiind în fapt și solicitarea intimatei-reclamante.
Cu toate acestea, prin hotărârea
recurată, instanța a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115
din 19 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. 33364 din 18 mai 2010
până la soluționarea irevocabilă a cauzei, acordând astfel mai mult decât s-a
cerut.
În cel de-al doilea motiv de recurs,
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut
faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu
încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea
contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de
recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de
nelegalitate:
În concret, recurenta a arătat că
intimata nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de textul legal anterior
indicat.
În opinia recurentei, cazul bine
justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de
legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul litigiului,
care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare; în caz contrar, s-ar
anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o
prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 14 din Legea
nr. 554/2004, modificată.
Recurenta a susținut că prima
instanță a prejudecat fondul cauzei, deoarece a reținut faptul că, în mod
nelegal, prin cele două acte administrative contestate, a fost impusă în sarcina
societății intimate plata sumei de 3.403.761lei.
În concepția recurentei, în mod
eronat curtea de apel a apreciat că este îndeplinită condiția pagubei iminente,
întrucât punerea în executare imediată a creanței fiscale perturbează grav
funcționarea intimatei.
Pe acest aspect, recurenta a
subliniat faptul că achitarea sarcinilor bugetare reprezintă o obligație legală
a intimatei, prevăzută de O.G. nr. 92/2003, republicată, act normativ în baza
căruia creanțele fiscale se încasează cu celeritate la bugetul general
consolidat.
În plus, recurenta a evidențiat
faptul că intimata face parte din categoria marilor contribuabili, deoarece, în
perioada 2006-2009, a avut o cifră de afaceri anuală netă de peste 50.000.000
lei și a realizat profituri substanțiale; în aceste condiții, achitarea sumelor
datorate la bugetul general consolidat nu poate produce acesteia un prejudiciu
greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actelor administrative,
acte care se bucură de prezumția de legalitate.
Intimata a formulat întâmpinare în
care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 14-18 dosar).
Analizând sentința atacată, în
raport cu motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
1) Motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este fondat.
După cum s-a menționat anterior,
prin cererea dedusă judecății, intimata-reclamantă SC I.D. & C. SA a
solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 115 din 19 mai 2010
privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția
fiscală emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală
de Administrare a Marilor Contribuabili și a raportului de inspecție fiscală
încheiat la data de 14 mai 2010 și înregistrat la emitent sub nr. 33.364 din 18
mai 2010, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ având ca
obiect anularea acestor acte administrativ fiscale.
Temeiul de drept al acestei cereri
l-a constituit prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
modificată.
Prin sentința atacată, în baza art.
15 din Legea contenciosului administrativ, prima instanță a dispus suspendarea
efectelor celor două acte administrative până la soluționarea irevocabilă a
cauzei, acordând astfel mai mult decât s-a cerut.
De altfel, este de menționat și
faptul că acest ultim temei legal nu era aplicabil în speță, întrucât recursul
administrativ era în curs de soluționare la momentul depunerii cererii la
instanța de contencios administrativ.
2) Motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Prin cele două acte administrativ
fiscale anterior individualizate, intimata-reclamantă a fost obligată la plata
sumei totale de 3.403.761 lei, reprezentând impozit pe profit și accesorii.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei
pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată
poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului
administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Art. 215 C. proc. fisc. prevede că:
„(1) Introducerea contestației pe
calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ
fiscal.
(2) Dispozițiile prezentului articol
nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării
actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda
executarea dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei
contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o
cauțiune de până la 2.000 lei.”
După cum se cunoaște, suspendarea
actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor
acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,
el există.
Mai este de observat că suspendarea
executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient
pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea
respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau
judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a
actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și
producă efectele asupra celor vizați.
În plus, instituția juridică
analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva
arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi
făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate
care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de
la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea
ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul
executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși
titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele
administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa
legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de
drept și o democrație constituțională.
Din acest motiv, suspendarea
efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care
judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt
îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din
lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că,
pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea
procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și
prevenirea unei pagube iminente.
Așadar, o primă cerință pentru a
interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act
administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)
din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se
înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o
autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică
sau stinge raporturi juridice.
În speța de față, în mod
indiscutabil, decizia de impunere nr. 115 din 19 mai 2010 privind obligațiile
fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală emisă de Agenția
Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili, în baza raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 14
mai 2010, este un act administrativ-fiscal.
De asemenea, în speță, a fost
îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă
de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta
cale extraordinară de atac.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din
Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine
justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care
sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului
administrativ.
În speța de față, Înalta Curte
constată că suntem în prezența unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea
unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ-fiscal
solicitat a fi suspendat sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor
legale aplicabile în materie.
Pe acest aspect, trebuie subliniat
faptul că, prin decizia nr. 266 din 29 septembrie 2010, Agenția Națională de
Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a
desființat decizia a cărei suspendare se solicită în prezenta cauză în privința
sumei de 2.152.777 lei, reprezentând impozit pe profit și accesorii, urmând ca
organele de inspecție fiscală să procedeze la o nouă verificare, pe aceeași
perioadă și același tip de taxă, ținând cont de prevederile legale aplicabile
în materie și de cele arătate în decizie (a se vedea filele 38-79 dosar
recurs).
Pe de altă parte, potrivit art. 2
alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă
iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,
perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui
serviciu public.
Așadar, paguba iminentă presupune o
anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgență
atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată
unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta
înțelege să le apere.
În opinia Înaltei Curți, în mod
corect prima instanță a reținut faptul că, în situația în care s-ar trece la
executarea deciziei de impunere aflată în discuție, s-ar produce o pagubă
iminentă în privința societății intimate, în raport de împrejurarea că aceasta
ar fi în imposibilitate de a continua activitățile necesare în vederea
îndeplinirii obiectului său de activitate.
Mai mult decât atât, după cum s-a
precizat mai sus, din suma de 3.403.761 lei, reprezentând obligații fiscale
suplimentare stabilite prin actul administrativ a cărui suspendare s-a dispus
de către prima instanță, autoritatea fiscală competentă să soluționeze
contestația administrativ-fiscală, prealabilă formulării acțiunii în contencios
administrativ, a constatat că suma de 2.152.777 lei a fost în mod incorect
stabilită în sarcina de plată a intimatei, ca o obligație ce constituie o
creanță fiscală supusă procedurii executării silite imediate.
În consecință, din cele anterior
expuse, rezultă că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.
proc. civ., astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.
civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ,
modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în
sensul că va menține măsura suspendării actelor administrativ fiscale până la
pronunțarea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Agenția
Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 3064 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică în parte sentința atacată
în sensul că menține măsura suspendării actelor administrative, până la pronunțarea
instanței de fond.
Menține celelalte dispoziții ale
sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 21 ianuarie 2011.