ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4954/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 4308 din 21 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a hotărât respingerea acțiunii formulată de reclamanta SC

D.I.E. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel a apreciat că cererea de suspendare a executării formulată în cauză,

nu îndeplinește cumulativ cele două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

În acest sens, analizând

înscrisurile depuse la dosar, instanța de fond a reținut că la societatea reclamantă

s-a desfășurat o inspecție fiscală generală în urma căreia s-a încheiat Raportul

de inspecție fiscală la data de 9 martie 2011, în baza acestuia fiind emisă de către

A.N.A.F.–D.G.A.M.C.– Activitatea de Inspecție Fiscală, decizia de impunere privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, din 10

martie 2011 prin care s-a stabilit obligația reclamantei de plată a următoarelor

sume: 8.303 RON, impozit nerezidenți și 8.588 RON, accesorii aferente acestuia;

288.692 RON, TVA și 333.911 RON accesorii aferente acesteia și 133.019 RON, impozit

pe profit și 104.274 RON accesorii aferente acestuia, în total o sumă de 867.787

RON.

Cu privire la condiția

cazului bine justificat, se reține că reclamanta a invocat exclusiv aspecte ce vizează

fondul cauzei și care pot fi analizate în cadrul acțiunii având ca obiect anularea

deciziei de impunere, instanța care soluționează cererea de suspendare a executării

neavând a se pronunța asupra legalității actului administrativ, ci asupra aparenței

de legalitate a acestuia.

Cu aceste rezerve, a apreciat

instanța de fond că la o examinare sumară a deciziei contestate sub aspectul stabilirii

impozitului pe veniturile persoanelor nerezidente, se poate constata că nu există

indicii referitoare la un caz bine justificat prin raportare la dispozițiile

art. 115 alin. (1) lit. i)  din C. fisc.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că nici sub aspectul corectitudinii aplicării TVA la vânzarea

unui imobil, nu este afectată prezumția de legalitate a deciziei, în condițiile

în care, din documentele avute la dispoziție de organul de control, rezultă aspecte

relevante din punct de vedere al aplicării dispozițiile art. 141 alin. (2) lit.

f) din C. fisc. și dispozițiile pct. 37 alin. (1) lit. b) și 37 alin. (6) din Normele

metodologice de aplicare a C. fisc.

Referitor la criticile

formulate cu privire la tratamentul aplicat avansurilor încasate, apreciază judecătorul

fondului că nu poate fi reținut un caz bine justificat, având în vedere că din verificările

efectuate a rezultat încasarea unor sume de către reclamantă pentru care nu a emis

facturi, sume care au fost restituite ulterior prin cont bancar.

Nici susținerile referitoare

la derularea contractelor de sponsorizare încheiate cu Primăria sectorului 5 nu

au fost reținute pentru existența unui caz bine justificat, având în vedere destinația

bunurilor acordate în natură pentru sponsorizare.

Cât privește iminența

producerii unei pagube, astfel cum este aceasta definită de art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, apreciază instanța de fond că prin probele administrate

în cauză, o astfel de situație nu a fost dovedită.

Astfel, consideră instanța

de fond, văzând cifra de afaceri ca și profitul net al societății reclamante, în

intervalul 2007-2009, că, cuantumul ridicat al obligațiilor stabilite în sarcina

reclamantei (867.787 RON) nu echivalează cu existența unei pagube iminente.

În raport cu situația

financiară reflectată în datele contabile analizate, consideră instanța de fond

că sunt lipsite de suport probator susținerile referitoare la perturbarea de o gravitate

mărită a activității și posibilitatea intrării în faliment ca urmare a plății debitului

de 867.787 RON, paguba la care se referă art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuind

să constea într-o consecință a executării și nu în însăși executarea actului administrativ

atacat.

Or, apreciază instanța

de fond, în cauză nu a fost probată împrejurarea că executarea deciziei de impunere

ar produce pentru reclamantă consecințe greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza

în care decizia ar fi ulterior anulată prin hotărâre judecătorească, acest tip de

consecințe fiind singurul în măsură să justifice suspendarea executării.

Împotriva sentinței civile

nr. 4308 din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta SC D.I.E. SRL, în temeiul dispozițiilor

art. 304 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:

2.1. Printr-o primă critică,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susține recurenta-reclamantă

că hotărârea recurată nu este motivată în fapt și în drept în condițiile în care

judecătorul fondului a procedat la copierea unor pasaje din susținerile părților

fără a arăta în concret aspectele care i-au format convingerea în sensul respingerii

cererii de suspendare.

Pe de altă parte, în opinia

recurentei-reclamante, hotărârea pronunțată de instanța de fond conține considerente

contradictoriii în condițiile în care judecătorul fondului deși arată că nu poate

stabili dacă organul fiscal a calculat în mod corect sumele impuse prin decizia

contestată totuși expune o serie de aprecieri legate de fondul problemei.

2.2. Printr-o altă critică,

circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.,

susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată

cu interpretarea greșită a dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susține recurenta

că în cauză îndeplinirea condiției cazului bine justificat a fost dovedită prin

indicarea inconsecvenței de raționament a organelor fiscale în ceea ce privește

caracterul nedeductibil al unor cheltuieli, dar și a modului defectuos în care în

cuprinsul deciziei contestate au fost interpretate și aplicate mai multe dispoziții

legale în materie fiscală.

În acest sens, este indicat

modul în care organul fiscal a argumentat aplicarea TVA la vânzarea imobilului către

SC A.F. SRL dar și modul defectuos de interpretare a ceea ce înseamnă caracterul

umanitar, social sau comunitar al sponsorizărilor făcute de către societate, în

raport cu dispozițiile Legii nr. 32/1994.

Mai arată recurenta că

în mod greșit judecătorul fondului consideră că nu este îndeplinită condiția pagubei

iminente prin raportare la valoarea cifrei de afaceri a societății, în condițiile

în care acesta nu ține cont de situația financiară concretă a societății care, în

perioada fiscală supusă controlului, a făcut investiții și nu a recuperate toate

sumele datorate de către debitori, făcând, totodată; totodată, consideră recurenta-reclamantă

că judecătorul fondului face o gravă confuzie între ceea ce înseamnă cifra de afaceri,

venit net și suma efectivă existentă și intrată în societate.

de recurs

Analizând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de

art. 304 cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în

continuare.

3.1. Înalta Curte, în

primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condițiile în care instanței de fond și-a

motivat hotărârea pronunțată, prin raportare la situația de fapt reținută în urma

aprecierii probatoriului administrat în cauză, fără a putea fi reținută lipsa motivării,

în sensul art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea

de recurs.

Faptul că instanța de

fond și-a însușit parte din susținerile părților litigante nu poate fi calificat

drept lipsă de analiză sau raționament în justificarea hotărârii pronunțate cum

în mod greșit susține recurentul.

De asemenea, nu pot fi

primate nici criticile referitoare la existența unor argumente contradictorii, în

sensul indicat prin cererea de recurs, în condițiile în care instanța de fond a

analizat în aparență legalitatea actului administrativ-fiscal prin prisma motivelor

invocate prin cererea de chemare în judecată.

Antamarea unor aspecte

legate de fondul cauzei prin hotărârea recurată a fost determinată de faptul că

reclamanta și-a motivate cererea de suspendare prin invocarea unor aspecte legate

de legalitatea actului administrative-fiscal contestat, la care instanța de fond

a înțeles să se raporteze în aprecierea condițiilor impuse de art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

3.2. Înalta Curte va respinge

și criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate

de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, fără a-și însuși argumentele referitoare

la legalitatea mențiunilor înscrise în cuprinsul deciziei de impunere din 10 martie

2011, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

Înainte de a analiza în

concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește

că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii

de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și t) din aceeași Lege.

Astfel, analizând hotărârea

atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate

în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de

care se bucură actul administrativ-fiscal contestat și fac verosimilă iminența producerii

unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât

consideră ca fiind neîntemeiate și criticile formulate de recurentă pe fondul cererii

de suspendare.

În acest sens, Înalta

Curte reține că modul de stabilire a unor obligații fiscale suplimentare de plată,

în sarcina recurentei-reclamante în urma controlului fiscal la care aceasta a fost

supusă, în temeiul unor dispoziții legale, prin decizia de impunere din 10 martie

2011 nu oferă aparente indicii de nelegalitate, pentru a justifica reținerea cazului

bine justificat în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Totodată, Înalta Curte

subliniază faptul că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea

unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrative, întrucât acestea vizează

fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin urmare, Înalta Curte

nu va analiza susținerile recurentei-reclamante referitoare la modul de interpretare

și de aplicare a unor dispoziții legale, indicate drept temei de drept al deciziei

contestate, ca și cele referitoare la aprecierea raporturilor contractuale în baza

cărora s-au stabilit obligațiile de plată contestate, acestea urmând a fi analizate

doar cu ocazia analizei fondului actului și nu în procedura sumară de cercetare

a actului administrative realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, susținerea,

înlăturată în mod corect de judecătorul fondului, referitoare la perturbarea de

o gravitate mărită a activității și posibilitatea intrării în faliment ca urmare

a plății debitului de 867.787 RON, nu este suficientă pentru a demonstra iminența

producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecință a executării,

iar nu în însăși executarea actului administrative atacat.

Altfel, s-ar ajunge la

concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă

în majoritatea cazurilor executării unui act administrative, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative,

astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 554/2004.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și

nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca

nefondat și în baza art. 312 din C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC D.I.E. SRL, împotriva

sentinței nr. 4308 din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie

2011.