ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3538/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3538/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC P.S.V. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 269 din 24 iulie

2009 și obligarea pârâtei să soluționeze contestația administrativă formulată împotriva

deciziei de impunere din 07 mai 2009 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 06

mai 2009.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și

a Raportului de Inspecție Fiscală emise de pârâtă, solicitând anularea acestora

pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, contestând stabilirea în sarcina

sa a obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă de 225.259.145 RON, cu titlu

de taxă pe valoare adăugată, și în sumă de 49.716.740 RON, cu titlu de majorări

de întârziere.

Totodată, reclamanta a

mai precizat că, prin Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, organul fiscal a suspendat,

în mod nelegal și netemeinic, în temeiul art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003,

soluționarea contestației fiscale, motivul invocat în decizia de suspendare referindu-se

la necesitatea pronunțării unei soluții pe latura penală a sesizării formulate de

organul fiscal către

D.N.A..

Astfel, reclamanta a arătat

în urma inspecției fiscale derulate de inspectorii fiscali ai Direcției Antifraudă

din A.N.A.F., cu privire la operațiunile fiscale, a fost emis Procesul-verbal din

27 martie 2009, ce a fost urmat în plan penal, de formularea către D.N.A. a sesizării

din 09 aprilie 2009, organul fiscal considerând că, prin includerea în decontul

de TVA din luna iunie 2008 a sumelor TVA din facturile ulterioare și rambursarea

respectivelor sume de la bugetul de stat, s-ar fi creat un prejudiciu statului,

fapta încadrându-se, în opinia lor, în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale.

Totodată, organul fiscal

a emis raportul de inspecție și decizia de impunere, ce au fost atacate prin contestația

fiscală formulată, a cărei soluționare a fost netemeinic și nelegal suspendată de

către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Prin întâmpinare, pârâta

A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că suspendarea

soluționării contestației administrativ-fiscale s-a realizat cu respectarea condițiilor

prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, iar organul de soluționare

a contestațiilor nu poate să se pronunțe asupra obligațiilor fiscale decât după

pronunțarea unei soluții pe latura penală de către organele îndrept.

Prin sentința nr. 2570

din 28/mai 2010, Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată și precizată

de reclamanta SC P.S.V. SA, prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL, în contradictoriu

cu pârâta A.N.A.F. și a anulat Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009,emisă de pârâtă.

Totodată, curtea de apel

a obligat pârâta atât la soluționarea pe fond a contestației din 19 iunie 2009,

precum și la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli de judecată,

după cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de

avocat.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că decizia atacată prezintă elemente

de nelegalitate, întrucât potrivit art. 205 C. proc. fisc., împotriva titlului de

creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula

contestație, iar suspendarea acestei contestații se poate dispune, în condițiile

art. 2l4 C. proc. fisc., doar dacă există o sesizare a organelor în drept cu privire

la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni care să aibă o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

S-a arătat, în considerentele

sentinței atacate, că, în speță, aspectul esențial ce trebuia dezlegat de pârâtă

în soluționarea contestației administrative, respectiv în ce măsură TVA era sau

nu datorată la momentul derulării operațiunii de transfer, nu poate să depindă de

rezultatul cercetării penale, întrucât soluționarea unei asemenea probleme ține

exclusiv de latura fiscală a litigiului, ce intră în atribuțiile legale de soluționare

ale pârâtei.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

potrivit art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ..

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a arătat că decizia de suspendare a contestației administrative

este legală și că instanța de fond a reținut greșit neîndeplinirea , în speță, a

condiției prevăzute în art. 214 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc. fisc., referitoare

la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracțiunii formează obiectul sesizării

penale trebuie să o aibă asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

În acest sens, recurenta-pârâtă

a arătat că intimata-reclamantă a solicitat rambursarea TVA prin schimbarea tratamentului

fiscal al taxei aferente unei tranzacții efectuate cu SC P. SA, stornând operațiunile

anterioare și emițând facturile fără TVA.

Or, în ipoteza în care

organele penale ar considera că operațiunile derulate de intimata-reclamantă nu

au fost legale, această soluție ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra obligațiilor

stabilite în sarcina societății ca urmare a soluționării decontului de TVA cu opțiune

de rambursare.

De asemenea, recurenta-pârâtă

a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal în materie și a arătat că, potrivit art. 214 alin. (3) C. proc. fisc.,

procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea,

ceea ce nu înseamnă că la momentul pronunțării unei soluții pe latura penală se

impune anularea deciziei de suspendare a soluționării contestației, atâta timp cât

nu există cauze de nulitate a acesteia.

Referitor la cheltuielile

de judecată, recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neexistând o culpă procesuală care

să justifice obligarea sa la plata acestora.

De asemenea, a invocat

aplicarea greșită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că onorariul avocațial

nu a fost cenzurat prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse.

4.Apărările intimatei

Intimata-reclamantă nu

a formulat întâmpinare potrivit art. 308 C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii

scrise prin care a răspuns motivelor de recurs invocate de A.N.A.F..

În esență, intimata-reclamantă

a arătat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse cumulativ prin art. 214

alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., argumentând pe larg faptul că sesizarea organelor

penale nu a fost realizată ca urmare a existenței indiciilor unei infracțiuni legate

de transferul de activitate petrolieră și că nu există o înrâurire hotărâtoare a

eventualei constatări a infracțiunii asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura

administrativă.

Totodată, a arătat că

decizia de suspendare a contestației nu este motivată temeinic și că organele de

cercetare penală au pronunțat o soluție de scoatere de sub urmărire penală, reținând,

în cuprinsul rezoluției, reaua credință a autorităților fiscale, care anterior formulării

cererii de rambursare au comunicat părților contractante că operațiunea de transfer

al activelor nu este purtătoare de TVA.

Referitor la cheltuielile

de judecată, intimata-reclamantă a arătat că soluția instanței de fond este corectă,

jurisprudența și doctrina precizând că dovada culpei procesuale constă în însăși

pierderea procesului, așa că, atâta timp cât partea care a câștigat procesul face

dovada efectuării unor cheltuieli ca urmare și în legătură cu declanșarea activității

judiciare, partea care cade în pretenții va fi obligată să le plătească.

5.Procedura derulată în

recurs

În sprijinul apărărilor

sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri permise

de art. 305 C. proc. civ., copia rezoluției de scoatere de sub urmărire penală emisă

la data de 9 mai 2011 în Dosarul nr. 85/P/2009 al D.N.A., secția de combatere a

infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție.

La rândul său, recurenta-pârâtă

a depus la dosar, în copie, plângerea formulată împotriva rezoluției de scoatere

de sub urmărire penală și adresa din 30 mai 2008, menționată în cuprinsul rezoluției.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Cu privire la legalitatea

deciziei

Actul administrativ atacat

pe calea contenciosului administrativ este decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, prin

care A.N.A.F. a suspendat soluționarea contestației formulate de intimata-reclamantă

împotriva deciziei de impunere din 7 mai 2009, în temeiul art. 214 alin. (1)

lit. a) C. proc. fisc..

Potrivit acestei prevederi

legale, o

rganul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie

motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de

control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii

unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției

ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În motivarea deciziei,

autoritatea fiscală a arătat că, prin sesizarea penală din 9 aprilie 2009, aflată

în copie la dosarul cauzei, organele de inspecție fiscală au înaintat D.N.A. procesul-verbal

din 27 martie 2009, care privea aceleași împrejurări cu cele din raportul de inspecție

fiscală ce a stat la baza deciziei de impunere contestate, legate de schimbarea

tratamentului fiscal al taxei pe valoarea adăugată aferente unui transfer de activitate

petrolieră și stornarea facturilor emise inițial cu TVA.

Sub aspectul îndeplinirii

condiției existenței unei strânse interdependențe între constatarea infracțiunii

ce formează obiectul sesizării penale și soluționarea contestației administrative,

autoritatea fiscală a motivat că interdependența constă în faptul că, în speță,

se pune problema realității operațiunilor desfășurate, pentru că societatea a stornat

facturile emise în baza contractului din data de 18 septembrie 2007, schimbând tratamentul

fiscal fără a avea documente legale care să justifice necesitatea operațiunii. Prin

includerea, în decontul lunii iunie 2008, a sumelor din facturile emise ulterior

operațiunii de stornare, și rambursarea sumelor respective de la bugetul de stat,

s-a creat un prejudiciu, fapta încadrându-se în prevederile art. 8 alin. (1) din

Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.

În raport cu aceste elemente

factuale, așa cum sunt relevate în motivarea deciziei, instanța de fond a interpretat

și aplicat corect prevederile art. 215 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., reținând

că aspectul esențial ce urma a fi dezlegat în soluționarea contestației administrative

nu putea să depindă de rezultatul cercetărilor penale, ținând exclusiv de latura

fiscală a litigiului.

Din cuprinsul sesizării

penale formulate prin adresa din 9 aprilie 2009, rezultă că fapta sesizată constă

în schimbarea tratamentului fiscal al TVA, prin stornarea unor facturi indicate

expres, aferente unei operațiuni comerciale de vânzare de active petroliere, ce

ar putea intra în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 8

alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constând în „stabilirea cu rea credință de către

contribuabili a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor având ca rezultat obținerea

, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursare sau restituiri de la bugetul

general consolidat prin compensări datorate bugetului general consolidat”.

Aceste aspecte relevate

în sesizarea penală, referitoare la încadrarea unor operațiuni determinate într-un

anumit regim fiscal, infirmă argumentul reținut în motivarea deciziei de suspendare

a soluționării contestației, în sensul că în speță s-ar fi pus problema realității

operațiunilor, adică o chestiune de fapt care ar fi justificat necesitatea soluționării,

cu prioritate, a cauzei penale.

Or, din interpretarea

prevederii legale citate, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru

motive temeinice, care să justifice existența unei interdependențe între posibilul

caracter penal al faptelor cercetate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabililor.

Dincolo de aceste considerente,

vizând justețea soluției pronunțate de instanța de fond, este de menționat că, după

învestirea instanței de recurs, D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe

infracțiunilor de corupție a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracțiunea

prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 11 pct. 1

lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin Rezoluția nr. 85/P/2009

din data de 9 mai 2011.

Cu privire la cheltuielile

de judecată

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată, fundamentul acestei obligații constând în culpa

procesuală a părții care a pierdut procesul și care nu se referă numai la o anumită

atitudine în derularea procedurii judiciare, ci și la actele sau faptele care au

pricinuit declanșarea litigiului.

Prin urmare, admițând

acțiunea reclamantei, instanța de fond a reținut corect că autoritatea pârâtă este

„partea căzută în pretenții” în sensul prevederii legale menționate.

Cât privește aplicarea

alin. (3) al art. 274, care permite micșorarea onorariului de avocat în raport cu

complexitatea și valoarea litigiului și cu volumul de activitate depusă, Înalta

Curte constată că, acordând suma de 18.000 RON din totalul de 36.135 RON, plătită

de reclamantă cu acest titlu, prima instanță a luat în calcul ambele criterii prevăzute

de textul legal menționat, asigurând proporționalitatea onorariului cu valoarea

pricinii și complexitatea demersurilor procesuale.

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Având în vedere toate

aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive apte să atragă reformarea

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9

și 304

1

C. proc. civ..

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească celeilalte

părți cheltuielile de judecată aferente recursului, în cuantum de 10.000 RON, stabilit

prin aplicarea, și în această fază procesuală, a dispozițiilor art. 274 alin. (3)

C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 2570 din 28 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă A.N.A.F. să plătească

intimatei-reclamante SC P.S.V. SA prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL București

suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie

2011.