ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3538/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC P.S.V. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei nr. 269 din 24 iulie 2009 și obligarea pârâtei să soluționeze contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere din 07 mai 2009 și a Raportului de Inspecție Fiscală din 06 mai 2009. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de Inspecție Fiscală emise de pârâtă, solicitând anularea acestora pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, contestând stabilirea în sarcina sa a obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă de 225.259.145 RON, cu titlu de taxă pe valoare adăugată, și în sumă de 49.716.740 RON, cu titlu de majorări de întârziere.

Totodată, reclamanta a mai precizat că, prin Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, organul fiscal a suspendat, în mod nelegal și netemeinic, în temeiul art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, soluționarea contestației fiscale, motivul invocat în decizia de suspendare referindu-se la necesitatea pronunțării unei soluții pe latura penală a sesizării formulate de organul fiscal către D.N.A.. Astfel, reclamanta a arătat în urma inspecției fiscale derulate de inspectorii fiscali ai Direcției Antifraudă din A.N.A.F., cu privire la operațiunile fiscale, a fost emis Procesul-verbal din 27 martie 2009, ce a fost urmat în plan penal, de formularea către D.N.A.

a sesizării din 09 aprilie 2009, organul fiscal considerând că, prin includerea în decontul de TVA din luna iunie 2008 a sumelor TVA din facturile ulterioare și rambursarea respectivelor sume de la bugetul de stat, s-ar fi creat un prejudiciu statului, fapta încadrându-se, în opinia lor, în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru combaterea evaziunii fiscale. Totodată, organul fiscal a emis raportul de inspecție și decizia de impunere, ce au fost atacate prin contestația fiscală formulată, a cărei soluționare a fost netemeinic și nelegal suspendată de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că suspendarea soluționării contestației administrativ-fiscale s-a realizat cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.

nr. 92/2003, iar organul de soluționare a contestațiilor nu poate să se pronunțe asupra obligațiilor fiscale decât după pronunțarea unei soluții pe latura penală de către organele îndrept. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2570 din 28/mai 2010, Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC P.S.V. SA, prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. și a anulat Decizia nr. 269 din 24 iulie 2009,emisă de pârâtă. Totodată, curtea de apel a obligat pârâta atât la soluționarea pe fond a contestației din 19 iunie 2009, precum și la plata către reclamantă a sumei de 18.000 RON cheltuieli de judecată, după cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că decizia atacată prezintă elemente de nelegalitate, întrucât potrivit art. 205 C. proc. fisc., împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație, iar suspendarea acestei contestații se poate dispune, în condițiile art. 2l4 C. proc. fisc., doar dacă există o sesizare a organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni care să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

S-a arătat, în considerentele sentinței atacate, că, în speță, aspectul esențial ce trebuia dezlegat de pârâtă în soluționarea contestației administrative, respectiv în ce măsură TVA era sau nu datorată la momentul derulării operațiunii de transfer, nu poate să depindă de rezultatul cercetării penale, întrucât soluționarea unei asemenea probleme ține exclusiv de latura fiscală a litigiului, ce intră în atribuțiile legale de soluționare ale pârâtei. 3. Recursul pârâtei Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că decizia de suspendare a contestației administrative este legală și că instanța de fond a reținut greșit neîndeplinirea , în speță, a condiției prevăzute în art. 214 alin. (1) lit. a) teza finală C. proc.

fisc., referitoare la înrâurirea hotărâtoare pe care constatarea infracțiunii formează obiectul sesizării penale trebuie să o aibă asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a solicitat rambursarea TVA prin schimbarea tratamentului fiscal al taxei aferente unei tranzacții efectuate cu SC P. SA, stornând operațiunile anterioare și emițând facturile fără TVA. Or, în ipoteza în care organele penale ar considera că operațiunile derulate de intimata-reclamantă nu au fost legale, această soluție ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra obligațiilor stabilite în sarcina societății ca urmare a soluționării decontului de TVA cu opțiune de rambursare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în materie și a arătat că, potrivit art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea, ceea ce nu înseamnă că la momentul pronunțării unei soluții pe latura penală se impune anularea deciziei de suspendare a soluționării contestației, atâta timp cât nu există cauze de nulitate a acesteia. Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta-pârâtă a arătat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neexistând o culpă procesuală care să justifice obligarea sa la plata acestora.

De asemenea, a invocat aplicarea greșită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că onorariul avocațial nu a fost cenzurat prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. 4.Apărările intimatei Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 C. proc. civ., dar a depus la dosar concluzii scrise prin care a răspuns motivelor de recurs invocate de A.N.A.F.. În esență, intimata-reclamantă a arătat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse cumulativ prin art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., argumentând pe larg faptul că sesizarea organelor penale nu a fost realizată ca urmare a existenței indiciilor unei infracțiuni legate de transferul de activitate petrolieră și că nu există o înrâurire hotărâtoare a eventualei constatări a infracțiunii asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

Totodată, a arătat că decizia de suspendare a contestației nu este motivată temeinic și că organele de cercetare penală au pronunțat o soluție de scoatere de sub urmărire penală, reținând, în cuprinsul rezoluției, reaua credință a autorităților fiscale, care anterior formulării cererii de rambursare au comunicat părților contractante că operațiunea de transfer al activelor nu este purtătoare de TVA. Referitor la cheltuielile de judecată, intimata-reclamantă a arătat că soluția instanței de fond este corectă, jurisprudența și doctrina precizând că dovada culpei procesuale constă în însăși pierderea procesului, așa că, atâta timp cât partea care a câștigat procesul face dovada efectuării unor cheltuieli ca urmare și în legătură cu declanșarea activității judiciare, partea care cade în pretenții va fi obligată să le plătească.

5.Procedura derulată în recurs În sprijinul apărărilor sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri permise de art. 305 C. proc. civ., copia rezoluției de scoatere de sub urmărire penală emisă la data de 9 mai 2011 în Dosarul nr. 85/P/2009 al D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție. La rândul său, recurenta-pârâtă a depus la dosar, în copie, plângerea formulată împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală și adresa din 30 mai 2008, menționată în cuprinsul rezoluției. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și de drept relevante Cu privire la legalitatea deciziei Actul administrativ atacat pe calea contenciosului administrativ este decizia nr. 269 din 24 iulie 2009, prin care A.N.A.F. a suspendat soluționarea contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere din 7 mai 2009, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.. Potrivit acestei prevederi legale, o rganul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În motivarea deciziei, autoritatea fiscală a arătat că, prin sesizarea penală din 9 aprilie 2009, aflată în copie la dosarul cauzei, organele de inspecție fiscală au înaintat D.N.A. procesul-verbal din 27 martie 2009, care privea aceleași împrejurări cu cele din raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza deciziei de impunere contestate, legate de schimbarea tratamentului fiscal al taxei pe valoarea adăugată aferente unui transfer de activitate petrolieră și stornarea facturilor emise inițial cu TVA.

Sub aspectul îndeplinirii condiției existenței unei strânse interdependențe între constatarea infracțiunii ce formează obiectul sesizării penale și soluționarea contestației administrative, autoritatea fiscală a motivat că interdependența constă în faptul că, în speță, se pune problema realității operațiunilor desfășurate, pentru că societatea a stornat facturile emise în baza contractului din data de 18 septembrie 2007, schimbând tratamentul fiscal fără a avea documente legale care să justifice necesitatea operațiunii. Prin includerea, în decontul lunii iunie 2008, a sumelor din facturile emise ulterior operațiunii de stornare, și rambursarea sumelor respective de la bugetul de stat, s-a creat un prejudiciu, fapta încadrându-se în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.

În raport cu aceste elemente factuale, așa cum sunt relevate în motivarea deciziei, instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art. 215 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., reținând că aspectul esențial ce urma a fi dezlegat în soluționarea contestației administrative nu putea să depindă de rezultatul cercetărilor penale, ținând exclusiv de latura fiscală a litigiului.

Din cuprinsul sesizării penale formulate prin adresa din 9 aprilie 2009, rezultă că fapta sesizată constă în schimbarea tratamentului fiscal al TVA, prin stornarea unor facturi indicate expres, aferente unei operațiuni comerciale de vânzare de active petroliere, ce ar putea intra în conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constând în „stabilirea cu rea credință de către contribuabili a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor având ca rezultat obținerea , fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursare sau restituiri de la bugetul general consolidat prin compensări datorate bugetului general consolidat”.

Aceste aspecte relevate în sesizarea penală, referitoare la încadrarea unor operațiuni determinate într-un anumit regim fiscal, infirmă argumentul reținut în motivarea deciziei de suspendare a soluționării contestației, în sensul că în speță s-ar fi pus problema realității operațiunilor, adică o chestiune de fapt care ar fi justificat necesitatea soluționării, cu prioritate, a cauzei penale. Or, din interpretarea prevederii legale citate, rezultă că măsura suspendării poate fi dispusă numai pentru motive temeinice, care să justifice existența unei interdependențe între posibilul caracter penal al faptelor cercetate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabililor.

Dincolo de aceste considerente, vizând justețea soluției pronunțate de instanța de fond, este de menționat că, după învestirea instanței de recurs, D.N.A., secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a dispus scoaterea de sub urmărire penală privind infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin Rezoluția nr. 85/P/2009 din data de 9 mai 2011. Cu privire la cheltuielile de judecată În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, fundamentul acestei obligații constând în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și care nu se referă numai la o anumită atitudine în derularea procedurii judiciare, ci și la actele sau faptele care au pricinuit declanșarea litigiului.

Prin urmare, admițând acțiunea reclamantei, instanța de fond a reținut corect că autoritatea pârâtă este „partea căzută în pretenții” în sensul prevederii legale menționate. Cât privește aplicarea alin. (3) al art. 274, care permite micșorarea onorariului de avocat în raport cu complexitatea și valoarea litigiului și cu volumul de activitate depusă, Înalta Curte constată că, acordând suma de 18.000 RON din totalul de 36.135 RON, plătită de reclamantă cu acest titlu, prima instanță a luat în calcul ambele criterii prevăzute de textul legal menționat, asigurând proporționalitatea onorariului cu valoarea pricinii și complexitatea demersurilor procesuale. 2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive apte să atragă reformarea sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ.. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă va fi obligată să plătească celeilalte părți cheltuielile de judecată aferente recursului, în cuantum de 10.000 RON, stabilit prin aplicarea, și în această fază procesuală, a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 2570 din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă A.N.A.F. să plătească intimatei-reclamante SC P.S.V. SA prin administrator judiciar RVA I.S. SPRL București suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.