ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3740/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin acțiunea formulată, reclamanta SC I.D. & C. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 35 din 15 decembrie 2010, emisă de A.N.A.F. - D.G.M.A.C. București în baza Raportului de Inspecție Fiscala nr. 26 din 15 decembrie 2010, până la soluționarea acțiunii în contencios administrativ formulată împotriva actelor administrative a căror suspendare o solicită. S-a solicitat suspendarea pentru că sunt îndeplinite cele două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 772 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ trebuie să fie întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenta unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente iar aceste doua condiții trebuie întrunite cumulativ. Chiar daca reclamanta invocă nelegalitatea actelor administrative atacate se constată că, în cauză, nu poate fi reținută existenta unui caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 35 din 15 decembrie 2010. Reclamanta a invocat mai multe aspecte pe care le consideră ca fiind motive de nelegalitate, respectiv faptul că în cauză ar fi intervenit prescripția și că actul normativ pe care a fost întemeiată decizia de impunere contestată ar fi fost abrogat la momentul înstrăinării mijloacelor fixe și la data controlului.

Instanța apreciază însă că nici unul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului. Un al doilea motiv de nelegalitate susținut de reclamantă este existența prescripției, însă și acest aspect urmează a fi stabilit tot de instanța de fond, având în vedere că termenele de prescripție chiar dacă sunt fixe, ele pot fi întrerupte, suspendate, ori pot începe să curgă de la un anumit moment, care la rândul lui trebuie stabilit de instanța de fond. Se mai retine că și în motivarea cazului bine justificat reclamanta a făcut trimitere tot la aspecte ce țin de cea de-a doua condiție, a existentei pericolului producerii unui prejudiciu.

Cu privire la condiția existenței pericolului producerii unei pagube iminente s-a reținut că reclamanta poate dovedi acest aspect cu actele contabile depuse, iar cuantumul ridicat al sumei din decizia de impunere îi poate crea o situație economică dificilă, însă în lipsa existenței și a cazului bine justificat, nu se poate dispune suspendarea deciziei invocate. Recomandarea R (89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei a fost transpusă în legislația românească tocmai prin prevederile art. 14 si art. 15 din Legea contenciosului administrativ, însa măsurile de protecție provizorie pot fi dispuse numai în măsura dubiilor serioase cu privire la legalitatea unui act administrativ și nu numai pe necesitatea prevenirii unei pagube.

3. Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta SC I.D. & C. SA a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii . În motivele de recurs s-a arătat că, inițial recurenta – reclamantă a făcut obiectul unei inspecții fiscale ce a vizat perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie și care s-a finalizat prin emiterea unui raport de inspecție fiscală și a unei decizii de impunere ce au fost suspendate prin sentința civilă nr. 3064 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 349 din 21 ianuarie 2011 a Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru că prin Decizia nr. 266 din 29 septembrie 2010a A.N.A.F. – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a dispus refacerea inspecției fiscale inițiale pentru suma de 59.406 lei reprezentând impozit pe profit și 2.093.371 lei – accesoriu pentru impozitul pe profit, s-a procedat la refacerea inspecției fiscale și s-a încheiat raportul de inspecție fiscală nr. 26 din 15 decembrie 2010 prin care s-a stabilit , în sarcina recurentei – reclamante, obligația de plată a sumei de 59.406 lei – impozit pe profit și majorări de întârziere – 2.093.371 lei. Și acest raport de inspecție și decizia de impunere emisă în baza lui au fost contestate în procedura administrativă. Se apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece: - au fost încălcate dispozițiile art. 1201 C. civ.

și ale art. 1200 pct. 4 C. civ. deoarece puterea lucrului judecat exclude dreptul judecătorului de a contrazice hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate cu privire la aceleași chestiuni litigioase între aceleași părți. În al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior (în speță, „existența cazului bine justificat” și „existența unei pagube iminente”) se exclude posibilitatea de a mai fi contrazis aspectul relevant procesual dezlegat irevocabil. - au fost incorect interpretate și aplicate dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, se invocă faptul că, în cazul suspendării se verifică existența unei aparențe de nelegalitate.

În cererea sa recurenta – reclamantă a arătat, ca și în contestație, că Legea nr. 414/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 571/2003 și astfel prevederile acestei legi nu erau aplicabile nici la data efectuării controlului, nici când au fost înstrăinate mijloacele fixe respective și nu puteau fi invocate de organele fiscale. Chiar dacă suma este considerată cheltuială nedeductibilă aferentă anului 2003, la data controlului (2010) datoria fiscală era prescrisă. Referitor la paguba iminentă, în raport de cuantumul deosebit de ridicat al sumei în discuție, se apreciază că executarea actelor fiscale ar produce consecințe dezastruoase asupra societății. Prejudiciul cauzat prin executare ar fi imposibil de recuperat, sub aspectul reconstituirii lichidităților disponibile ale agentului economic, chiar dacă decizia de impunere ar fi anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat pentru următoarele considerente: Suspendarea executării actelor administrative este o situație de excepție de la caracterul executori al acestor acte . Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. În cazul actelor administrativ fiscale sunt aplicabile și dispozițiile art. 215 alin. (1) C. proc. fisc. potrivit cărora: „Introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal”, iar alin. (2) al art. 215 prevede că: „Dispozițiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.

Instanța de fond a respins cereri de suspendare pentru că nu ar fi îndeplinită în cauză condiția „existenței cazului bine justificat”. În motivele de recurs, o primă critică vizează faptul că s-ar fi încălcat puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile prin care s-a dispus suspendarea executării unor acte fiscale ce vizau aceleași obligații fiscale. Pentru a stabili temeinicia și legalitatea unor asemenea susțineri trebuie amintit că, în urma unei inspecții fiscale, ce privea aceeași perioadă și aceleași obligații fiscale, a fost în tocmit un raport de inspecția fiscală și a deciziei de impunere care au fost anulate de organul de soluționare a contestațiilor, în urma exercitării procedurii administrative de către reclamantă și s-a dispus refacerea inspecției fiscale.

În prezenta cauză s-a solicitat suspendarea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere emise după refacerea inspecției fiscale și care a vizat aceeași perioadă (1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2008) și același impozit (impozit pe profit). Recurenta invocă faptul că primul raport de inspecție fiscală și decizia de impunere emisă în baza lui au fost suspendate în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (sentința nr. 3064 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia nr. 349 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) și s-a reținut că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de lege: cazul bine justificat și paguba iminentă.

Instanța de fond nu a apreciat că sunt îndeplinite condițiile, deși motivele sunt aceleași pentru că, la refacerea inspecției fiscale, organele de control au stabilit că suma de 237.625 lei nu este deductibilă fiscal și au recalculat impozit pe profit și majorări de întârziere. Recurenta invocă dispozițiile art. 1201 C. civ., dar, din punct de vedere al celor trei condiții nu este îndeplinită tripla identitate. Dar, chiar dacă nu suntem în prezența unei excepții a autorității de lucru judecat reglementată de art. 1201 C. civ., totuși se poate analiza prezumția de lucru judecat care presupune că, ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu, să poată fi opus într-un proces ulterior și care are legătură cu problema de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Din acest punct de vedere, al prezumției de lucru judecat, se poate constata că, într-adevăr printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunțată între aceleași părți, s-a stabilit că actele fiscale întocmite de organele de control pot fi suspendate pentru că există îndoieli cu privire la legalitatea acestora și că executarea lor ar crea prejudicii reclamantei. Se poate analiza în ce măsură actele au vizat același impozit, iar din verificări rezultă că, și cu ocazia primei inspecții și cu ocazia celei de-a doua inspecții, s-a pus în discuție caracterul deductibil sau nu al sumei de 237.625 lei reprezentând facilitate fiscală conform Legii nr. 414/2002.

Instanța de recurs, când a verificat legalitatea și temeinicia sentinței nr. 3064 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, nu a analizat direct condiția „cazului bine justificat” din perspectiva susținerilor reclamantei dar a apreciat că există îndoieli asupra legalității actelor contestate și a menținut măsura suspendării până la pronunțarea instanței de fond. Față de aceste constatări ce vizează același impozit , aceleași părți, ca efect al prezumției de lucru judecat la primei hotărâri, în prezenta cauză se impune aceeași soluție de suspendare a actelor administrative atacate până la pronunțarea instanței de fond, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Chiar și în lipsa aplicării acestei prezumții de lucru judecat în cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 , deoarece au fost prezentate împrejurări care să creeze îndoieli asupra legalității actului și că există pericolul producerii unui prejudiciu iminent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC I.D. & C. SA, împotriva sentinței civile nr. 772 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite cererea. Dispune suspendarea executării deciziei de impunere nr. 35/15 decembrie 2010, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în baza raportului de inspecție fiscală încheiat la 15 decembrie 2010 la Agenția Națională de Administrare Fiscală, până la pronunțarea instanței de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2011.