ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 70/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prima instanță. Prin sentința nr. 210 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea reclamantei U.C.M. Reșița SA formulată în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, în sensul că a fost suspendată executarea notei de constatare nr. 1045041 din 21 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că prin nota de constatare nr. 1045041 din 26 ianuarie 2010 întocmită de Agenția Națională de Administrare Fiscală s-a constatat „pierderea” înlesnirilor la plată acordate reclamantei prin ordinul comun A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întrucât societatea reclamantă nu a achitat până la data de 20 decembrie 2009 obligațiile fiscale curente, cu termene de plată scadente după data de 1 septembrie 2009. Ca o consecință a pierderii înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun menționat anterior, în sarcina societății reclamante s-au calculat sumele care trebuiau să facă obiectul scutirii, în cuantum total de 168.179.147 lei, precum și restul de plată din debitele eșalonate, în cuantum de 2.648.843 lei. Instanța de fond a reținut că împotriva notei de constatare reclamanta a formulat contestație, urmând procedura specială prevăzută de art. 205 și urm. C. proc. fisc.

Analizând condițiile prevăzute de art. 14 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor pentru suspendarea actului administrativ fiscal. Astfel, s-a reținut că suma datorată de reclamantă în temeiul actului a cărui suspendare se solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiția pagubei iminente. Cu privire la cazul bine justificat, instanța a reținut că rezultă din împrejurările legate de starea de fapt și de drept existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ, constatându-se îndeplinită și această condiție. II. Instanța de recurs a. Motivele de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că hotărârea s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta-pârâtă a susținut că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ pentru a se dispune suspendarea executării notei de constatare întocmită de ea și înregistrată sub nr. 1045041 din 26 ianuarie 2010, prima instanță reținând eronat că exista în cauză „un caz bine justificat” pe motiv că intimata-reclamantă era îndreptățită la amânarea obligațiilor fiscale pentru o perioadă de 6 luni. Recurenta a învederat că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, până la anularea lui de către instanța judecătorească, în acest sens pronunțându-se Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5191/2005, suspendarea executării actului administrativ reprezentând o situație de excepție, așa cum s-a reținut și în decizia nr. 257/2006 a Curții Constituționale.

Recurenta a mai arătat că nu s-a dovedit existența unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, prima instanță motivând greșit faptul că executarea imediată a deciziei ar avea drept rezultat imposibilitatea desfășurării în continuare a activității intimatei-reclamante, întrucât acesteia nu i se poate aplica un tratament fiscal preferențial față de alți contribuabili. S-a mai susținut că începerea executării silite nu dovedește iminența producerii unui prejudiciu, în acest sens pronunțându-se decizia nr. 550/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practica instanței supreme fiind unitară, în sensul că suspendarea executării unui act administrativ fiscal nu se poate dispune decât dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Intimata deși legal citată nu a depus întâmpinare și nu a trimis reprezentant în instanță. Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este afectată și legalitatea și temeinicia acesteia, după cum se va arăta în continuare. b. Situația de fapt: Intimata-reclamantă U.C.M. Reșița a fost privatizată în anul 2003, ca urmare a perfectării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între actualul A.V.A.S. și Consorțiul format din Asociația salariaților uzinei constructoare de mașini Reșița și I.N.E.T. - AG Elveția, cu această ocazie părțile convenind ca intimata-reclamantă să beneficieze de facilități fiscale care au fost stabilite prin O.G.

nr. 45/2004, concretizate prin Ordinul comun nr. 6/502 din 3 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Ministerul Finanțelor Publice . Potrivit acestor acte normative intimata-reclamantă a beneficiat de eșalonarea la plată pe 5 ani, cu 6 luni perioadă de grație, a obligațiilor bugetare, cu reținere la sursă, restante la 31 decembrie 2003, în valoare de 11.481.826 RON, de scutirea, în întregime, la plată a obligațiilor bugetare restante la 31 decembrie 2003 în valoare de 56.246.741 RON, odată cu achitarea ultimei rate din eșalonările acordate și de scutirea de plată, în aceleași condiții, a accesoriilor de orice fel a obligațiilor bugetare restante la sfârșitul anul 2003, în valoare de 114.160.603 RON.

Prin nota de constatare nr. 1045041 din 26 ianuarie 2010, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat pierderea înlesnirilor la plată acordate intimatei prin ordinul comun, deoarece aceasta nu a achitat, până la data de 20 decembrie 2009, obligațiile fiscale curente, cu termene de plată scadente după 1 septembrie 2009. Urmare a pierderii înlesnirilor la plată, au fost calculate în sarcina intimatei-debitoare sumele ce trebuiau să facă obiectul scutirii, în cuantum de 168.179.147 lei, precum și restul de plată din debitele eșalonate, în cuantum de 2.648.843 lei. c. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Prin dispozițiile art. 215, Titlul IX , cap. III C. proc. fisc. aprobat prin O.G nr. 92/2003 s-a reglementat posibilitatea contestării actelor administrativ – fiscale și procedura aplicabilă. Textul art. 215 C. proc. fic. prevede că formularea contestației pe cale administrativă nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, însă alin. (2) dispune că orice contribuabil poate solicita suspendarea executării actului administrativ fiscal în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu obligația achitării unei cauțiuni. Actele administrativ fiscale se bucură de prezumția de legalitate, fiind executorii din oficiu, suspendarea executării fiind o măsură de excepție, care nu se poate aplica decât dacă sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Conform acestui text, suspendarea unui act administrativ se poate dispune numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și după consemnarea cauțiunii stabilite de instanță. Art. 2 lit. t) din Legea 554/2004 prevede că reprezintă un caz bine justificat orice împrejurare legată de starea de fapt și drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, conform art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a constatat în mod corect că în speță erau îndeplinite toate condițiile legale, pentru a se putea proceda la suspendarea deciziei de impunere nr. 753/2010 emisă de recurentă în sarcina intimatei. Astfel, intimata – reclamantă a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile administrative, în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004 și art. 205 C. proc. fisc., întrucât a înregistrat la sediul recurentei contestația nr. 974 din 17 iunie 2010 (număr înregistrare la sediul recurentei 33404 din 17 iunie 2010) filele 7,18 dosar fond și a achitat cauțiunea stabilită de instanță în sarcina sa, în valoarea 116.051,20 lei, potrivit recipisei de consemnare CEC BANK seria TA nr. 927967/1/1646853 din 9 iulie 2010 și OP 120 din 9 iulie 2010 (filele 70,71 dosar fond), așa cum prevăd dispozițiile art. 215 C. proc.

fisc. Intimata – reclamantă a dovedit existența unui caz bine justificat, în sensul dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, deoarece pierderea facilităților fiscale de către intimată nu putea fi dispusă decât în urma unor verificări a plăților efectuate de aceasta, în condițiile în care s-ar constata, cu ocazia soluționării în fond a cauzei,că intimata-reclamantă era îndreptățită să beneficieze de amânarea la plată obligațiile fiscale scadente pentru o perioadă de 6 luni, conform O.U.G. nr. 92/2009, act normativ adoptat în contextul actualei crize economico-financiare în scopul asigurării lichidităților necesare operatorilor economici pentru derularea activității curente.

Intimata-reclamantă a invocat împrejurarea că Normele de aplicare a acestui act normativ aprobate prin OMFP nr. 2321/2009, prevăd că amânarea la plată reglementată de O.U.G. nr. 92/2009 privește obligațiile neachitate, născute după 30 septembrie 2008, până în ultima zi a lunii anterioare depunerii cererii, ori ea a solicitat acordarea amânării la plată a obligațiilor neachitate la 31 decembrie 2009 în valoare de 18.443.327 RON cu cererea înregistrată la sediul recurentei sub nr. 54 din 19 februarie 2010, arătându-se că recurenta nu putea proceda la constatarea pierderii înlesnirilor la plată, atâta timp cât solicitarea intimatei de amânarea obligațiilor restante nu a fost soluționată. Toate aceste aspecte,privind aplicabilitatea,în cazul intimatei,a termenelor de grație acordate prin O.U.G.

nr. 92/2009 pentru amânarea la plată a obligațiilor fiscale neachitate la termen ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, reprezintă probleme de fond, dar sunt de natură să creeze o serioasă îndoială cu privire la starea de fapt și de drept stabilită de recurentă prin nota de constatare ce formează obiectul prezentului litigiu, astfel încât în mod corect prima instanță a apreciat că în cauză există „un caz bine justificat”, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, care, împreună cu celelalte condiții prevăzute de lege este de natură să ducă la suspendarea actului administrativ fiscal emis de recurenta-pârâtă.

De asemenea, în mod judicios s-a apreciat că este îndeplinită și condiția unei „pagube iminente” prevăzută de art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ, deoarece punerea în executare a notei de constatare nr. 1405041/2010 emisă de recurentă ar conduce în mod cert la un prejudiciu iminent în patrimoniul intimatei, prin încasarea sumelor de valoare considerabilă constatate ca datorate de aceasta din urmă,ceea ce ar perturba grav și previzibil activitatea intimatei U.C.M. Reșița,cere este una dintre cele mai reprezentative companii a industriei grele din România, în prezent cu 4000 salariați, adică 35%din populația salariată în industrie a municipiului și 15% din populația ocupată a orașului.

Alături de argumentele expuse mai anterior, Curtea are în vedere și r ecomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă. Așa cum s-a arătat și în r ecomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și interesele persoanelor particulare. Aceeași r ecomandare reamintește principiile din r ecomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștri, care cheamă autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, să ia măsuri provizorii corespunzătoare, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia.

Soluția suspendării actului administrativ, până la pronunțarea instanței, se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără a se aduce atingere principiului executării deciziilor autorităților administrative din oficiu, prin care se impun particularilor o serie de obligații. Ținând seama de considerentele de ordin legal și de situația de fapt dovedită, expuse în prezenta hotărâre, de circumstanțele cauzei și de recomandările Comitetului de Miniștri, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ reprezentat de nota de constatare nr. 1045041 din 26 ianuarie 2010 întocmită de recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală este de natură a crea pagube serioase societății intimate, care pot avea consecințe grave în patrimoniul acesteia din urmă.

d. Soluția instanței de recurs Cum sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nu există niciunul din cazurile de reformare prevăzute de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București împotriva sentinței nr. 210 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 ianuarie 2011.