ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin Sentința civilă nr. 10 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a a admis acțiunea formulată de S.C. C. S.R.L. Timișoara în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 76 din 19 noiembrie 2010 până la soluționarea irevocabilă a contestației reclamantei împotriva acestei decizii și a Raportului de inspecție fiscală nr. 13451 din 22 noiembrie 2010, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia de Impunere Nr. 76 din 19 noiembrie 2010, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, reclamanta a fost obligată la plata unor drepturi fiscale, reprezentând TVA în sumă de 3.342.393 RON și 741.135 RON majorări de întârziere. Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestație în procedura specială prevăzută de C. proc.

fisc., solicitând anularea acesteia, înregistrată la pârâtă sub nr. 5027 din 17 decembrie 2010. Consideră instanța de fond că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin statele de personal, extrasele de cont și actele contabile depuse la dosar din care reiese că societatea are un număr de 83 salariați, cărora trebuie să le asigure lunar un fond de salarii și contribuțiile aferente acestor salarii, că starea financiară a societății este precară, iar executarea silită a debitului din decizia de impunere ar putea avea ca și consecință imediată intrarea societății în insolvență, aspect ce ar prejudicia atât statul, salariații, societățile colaboratoare cât și furnizorii neachitați.

În acest sens se mai reține că organele fiscale au demarat procedura de executare prin emiterea titlului executor cu nr. 770 din 22 decembrie 2010 și a somației nr. 771 din aceeași dată, iar suma datorată de reclamantă în temeiului actului a cărui suspendare se solicită este semnificativă, fiind îndeplinită astfel condiția pagubei iminente, care este definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". Totodată, apreciază instanța de fond că și cea de a doua condiție prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv existența unui caz bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", rezultă a fi îndeplinită din împrejurarea legată de starea de fapt și de drept, invocată de reclamantă, și care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 10 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Printr-o serie de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că deși e bine cunoscut faptul că suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanța de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detașând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, în mod greșit în cauză s-a admis cererea de suspendare doar pe baza unei analize superficiale care nu a ținut cont de situația concretă dedusă judecății.

Astfel, în ceea ce privește condiția pagubei iminente susține recurenta că instanța de fond nu a analizat dacă executarea silită pornită de organele fiscale ar putea produce cu adevărat o pagubă iminentă de natură a conduce la blocarea activității firmei, rezumându-se la a afirma în mod lapidar și fără bază reală că suma datorată de reclamantă este semnificativă. În acest sens susține recurenta că prin executarea silită de către organele fiscale a societății intimate pentru suma de 2.581.619 RON reprezentând TVA cu dobânzile și penalitățile aferente, nu se poate ajunge în nici un caz la imposibilitatea continuării activității firmei, așa cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, deoarece așa cum rezultă din Contul de profit și pierderi, cifra de afaceri netă a societății la data de 30 iunie 2010 a fost de 5.361.146 RON.

În aceste condiții în care cifra de afaceri a societății este de peste două ori mai mare decât suma pentru care s-a început executarea silită prin somația nr. 771 din 22 decembrie 2010, susține recurenta că în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Referitor la existența cazului bine justificat prevăzut de Legea contenciosului administrativ, susține recurenta că se impune a se observa același mod laconic de abordare a speței, instanța rezumându-se la o afirmație cu caracter general și fără bază legală că această condiție ar fi îndeplinită având în vedere motivele invocate relativ la nelegalitatea actului atacat în procedura prealabilă administrativă.

Printr-o altă critică formulată mai arată recurenta că motivarea hotărârii pronunțate de instanța de fond și implicit a cererii de suspendare formulată de către societatea reclamantă consideră recurenta că au fost redactate de altfel într-un mod foarte general, fără a avea în vedere situația specială dedusă judecății. În final conchide recurenta în sensul că în condițiile în care constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se poate face doar pe baza unor probe produse de reclamantă și nu pe baza unor simple susțineri ale acesteia, în mod greșit în cauză s-a dispus admiterea cererii de suspendare formulată de reclamantă. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte analizând actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-reclamantă, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură cele două acte administrativ-fiscale și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut că din motivarea cererii de chemare în judecată, din apărările invocate în contestația formulată împotriva celor două acte administrativ-fiscale, înregistrată la data de 17 decembrie 2010 la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, și nesoluționată până în prezent, din susținerile referitoare la necunoașterea stării de insolvență a S.C. C.E. S.R.L., precum și din înscrisurile financiar-contabile depuse la dosar rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a celor două acte administrativ-fiscale contestate, și o pagubă iminentă constând în perturbarea activității societății cu atât mai mult cu cât organele fiscale au demarat procedura de executare silită a societății.

Prin urmare sunt lipsite de temei susținerile recurentei referitoare la lipsa unei analize din partea instanței de fond și la motivarea hotărârii în termeni generali în condițiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii rezultă fără echivoc că instanța de fond a făcut o corectă evaluare a situației de fapt pe baza probelor administrate în cauză ceea ce justifică pe deplin hotărârea pronunțată în cauză.

Vor fi înlăturate și susținerile referitoare la neîndeplinirea condiției existenței pagubei iminente față de faptul că executarea celor două acte administrativ-fiscale urmează a se realiza într-un cuantum cu mult inferior cifrei de afaceri a societății la 30 iunie 2010 în condițiile în care respectivul indicator are la bază doar veniturile încasate de societate iar impactul asupra situației financiare a unei societăți comerciale se analizează prin raportare nu doar la veniturile încasate, într-o anumită perioadă determinată, cum în mod greșit susține recurenta ci și la cheltuielile totale. Prin urmare în mod corect instanța de fond a apreciat pe baza actelor financiar contabile depuse la dosar că prin executarea sumelor înscrise în Titlu executoriu nr. 770 din 22 decembrie 2010, reclamantei i se produce o pagubă iminentă în sensul art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimată. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva Sentinței civile nr. 10 din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.