Decizia nr. 4233/2014 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 117/2013 a Curții de Apel Timișoara

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC H.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011, precum și a raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2011 și a procesului-verbal de control din 27 octombrie 2011, ce au stat la baza emiterii deciziei, suspendarea executării acesteia până la soluționarea irevocabilă acțiunii în anulare, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar considera că nu poate fi soluționată acțiunea în anularea deciziei de impunere anterior soluționării contestației administrative îndreptate împotriva acesteia, obligarea pârâtei la soluționarea contestației, înregistrate în 2 decembrie 2011, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 117 din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată și completată de reclamanta SC H.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond reținut că în perioada 18 iulie 2011 - 27 octombrie 2011 reclamanta a fost supusă unui control de fapt, pentru a se verifica modul de îndeplinire a obligațiilor fiscale referitoare la impozitul pe profit și TVA, urmare a adresei emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală din 20 aprilie 2011, prin care se solicită verificarea tranzacțiilor desfășurate de contribuabil cu societăți declarate inactive, în conformitate cu Ordinele Președintelui ANAF nr. 575/2006 și nr. 819/2008. Constatările de fapt au fost cuprinse în procesul-verbal din 27 octombrie 2011, fiind reluate în cuprinsul raportului de inspecție fiscale înregistrat la DGFP Timiș din 28 octombrie 2011. Conform organului de inspecție fiscală, reclamanta a înregistrat în evidențele contabile, în perioada supusă controlului (1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2011), cheltuieli considerate nedeductibile atât la calculul impozitului pe profit, cât și pentru stabilirea TVA. În baza acestor constatări a fost emisă decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar în sumă de 975.379 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 544.509 lei, respectiv TVA suplimentar în sumă de 1.168.210 lei, cu majorări de întârziere de 639.044 lei. Creanțele fiscale astfel stabilite au fost contestate de reclamantă în procedura prealabilă sesizării instanței, potrivit art. 205 și urm. C. proc. fisc., iar prin decizia emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală din 3 august 2012 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația pentru suma de 1.343.156 lei, din care impozit pe profit în sumă de 432.238 lei, accesorii aferente acestuia de 174.856 lei, TVA - 523.230 lei și accesorii aferente TVA - 212.832 lei, dispunându-se suspendarea soluționării contestației pentru suma de 1.983.986 lei, din care impozit pe profit de 543.141 lei, accesorii aferente acestuia de 369.653 lei, TVA - 644.980 lei și accesorii aferente TVA de 426.212 lei. Organul de soluționare a contestației a reținut că organele de inspecție fiscală au constatat existența unor indicii privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin emiterea de către SC H.P. SRL a unor facturi către SC F. SRL și a unor ordine de compensare a căror realitate și legalitate nu poate fi justificată cu documente legale și că a fost formulată o sesizare penală către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș sub nr. 51907 din 7 noiembrie 2011, în cuprinsul căreia s-a învederat că reclamanta a evidențiat în actele contabile și în alte documente legale cheltuieli în sumă de 3.394.634 lei, pretins generate în cadrul unor relații economice cu SC F. SRL, pentru care nu a fost în măsură să prezinte dovezi privind realitatea operațiunilor, precizându-se că bugetul de stat a fost prejudiciat cu sumele cuvenite cu titlu de impozit pe profit în sumă de 543.141 lei (cu accesoriile aferente de 369.653 lei) și TVA în sumă de 644.980 lei (cu accesorii de 426.212 lei). Raportându-se la disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare a contestației a constatat că doar organele de cercetare și de urmărire penală pot stabili realitatea operațiunilor de achiziții de bunuri și prestări de servicii înregistrate de SC H.P. SRL în evidența contabilă pe baza facturilor emise de SC F. SRL, că acțiunea penală primează față de acțiunea civilă, după cum s-a reținut și în deciziile Curții Constituționale, motiv pentru care a dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea definitivă a sesizării penale. În ce privește impozitul pe profit suplimentar de 432.238 lei și TVA de 523.230 lei, cu accesoriile aferente fiecărui tip de astfel de creanță, organul învestit cu soluționarea contestației administrative a reținut că acestea au fost stabilite suplimentar în sarcina reclamantei în mod corect. Instanța de fond a apreciat că este corectă soluția de suspendare, din cuprinsul deciziei de soluționare a contestației administrative emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, reținând că reclamanta nu a contestat cele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 350 din 3 august 2012, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, referitoare la formularea unei sesizări penale pentru cercetarea sa sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale. Infracțiunea de evaziune fiscală ce a făcut obiect al sesizării vizează tocmai presupusa diminuare de către reclamantă a bazei de impozitare pentru calculul impozitului pe profit și TVA, în cadrul unor operațiuni economice derulate cu SC F. SRL, cu privire la care există suspiciuni că nu ar avea caracter real ori că ar fi avut o valoare diferită, în privința cărora în raportul de inspecție fiscală s-a reținut că ar justifica majorarea bazei de impozitare și stabilirea unor obligații suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit și TVA. De asemenea, prima instanță a apreciat că nu s-ar putea reține că fiind posibilă soluționarea contestației administrative, anterior soluționării acțiuni penale, având în vedere principiul înscris în art. 22 C. proc. pen. potrivit căruia "penalul ține în loc civilul", respectiv, potrivit căruia hotărârea definitivă pronunțată asupra acțiunii penale reprezintă autoritate de lucru judecat în fața organelor administrative sau judiciare abilitate să analizeze aspectele civile ale unei pretinse fapte penale. Interpretarea sistematică a acestor dispoziții conduce la concluzia că este obligatorie suspendarea cauzei în fața organului administrativ ori chiar a instanței de judecată civile atunci când aceste sunt investite să analizeze existența unor creanțe fiscale care fac obiect și al acțiunii penale. În ceea ce privește respingerea ca nefondată a contestației administrative pentru suma de 1.343.156 lei, stabilită prin decizia de impunere în sarcina reclamantei prin majorarea bazei de impozitare cu cheltuieli considerate nedeductibile de către organul fiscal, înregistrată de aceasta în contabilitate în baza unor facturi emise de SC V. SRL Sânandrei, instanța de fond a arătat că art. 3 alin. (2) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 575/2006 și art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. nu instituie o simplă posibilitate în beneficiul organelor fiscale, pentru valorificarea tranzacțiilor efectuate cu un contribuabil declarat inactiv, ci o obligație, art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., consacrând caracterul nedeductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ emis potrivit legii prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune. În măsura în care s-ar considera că disp. art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. ar putea fi aplicate diferențiat de organele fiscale, prin raportare la circumstanțele particulare ale situației unor contribuabili, prevederile deja menționate ale art. 21 alin. (4) lit. f) ar fi ineficace, întrucât nu s-ar putea aplica atunci când organele fiscale ar aprecia în sensul valorificării unor documente contabile provenite de la contribuabili declarați inactivi, în ciuda faptului că s-a prevăzut interdicția acestora din urmă de a emite facturi sau alte documente, menite a fi înregistrate în contabilitate (în art. 3 alin. (1) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 575/2006). Organele de inspecție fiscală și de soluționare a contestației administrative promovate de reclamantă erau obligate să facă aplicarea disp. art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. în speță, considerând nedeductibile fiscal cheltuielile evidențiate în contabilitatea reclamantei în baza facturilor emise de contribuabilul declarat inactiv, SC V. SRL Sânandrei. În această privință, în opinia primei instanțe, sunt lipsite de relevanță împrejurări precum cele la care face referire reclamanta (dacă a avut sau nu cunoștință despre declararea cocontractantului ca și contribuabil inactiv, dacă avea posibilitatea reală să afle această împrejurare, dacă partenerul său contractual i-a adus la cunoștință faptul în discuție ori aceasta avea posibilitatea de a lua pe alte cale la cunoștință aceste împrejurări), raportat la caracterul imperativ al disp.art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. Cât privește faptul că lista contribuabililor inactivi nu a fost publicată în M. Of. al României, instanța de fond a constatat că o atare măsură nu era necesară pentru a face opozabil reclamantei ordinul prin care SC V. SRL Sânandrei a fost declarat contribuabil inactiv. În fapt, potrivit alin. (1 1 ) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, doar actele administrative cu caracter normativ sunt supuse obligației de publicare în M. Of. al României. Per a contrario, actele administrative cu caracter individual, cum este lista contribuabililor declarați inactivi, care vizează un număr limitat de subiecți de drept, nu sunt supuse obligației de publicare în monitor, putând fi aduse la cunoștința publicului prin alte modalități prevăzute de lege. În cazul specific al acestei liste, dispozițiile art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. prevăd că se aduc la cunoștința persoanelor interesate cuprinsul listei contribuabililor declarați inactivi prin afișarea sa pe pagina de internet a ANAF, operațiune suficientă pentru a da caracter public acestui act, respectiv, pentru a da posibilitatea oricărei persoane interesate să consulte conținutul său. Prin urmare, atâta timp cât în speță nu s-a contestat publicarea listei pe site-ul ANAF, instanța conchide că reclamanta trebuia și putea să cunoască împrejurarea că SC V. SRL Sânandrei fusese declarat contribuabil inactiv la o dată anterioară emiterii facturilor înregistrate în contabilitate, pentru care pârâtele au considerat că dovedesc cheltuieli nedeductibile fiscal. În ce privește caracterul sancționator al disp. art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc., ori caracterul neconstituțional al acestora, instanța de fond a arătat că nu este în măsură să se pronunțe, iar reclamanta nu a înțeles să invoce în cauză vreo excepție de neconstituționalitate, în privința căreia să fi fost necesar sesizarea instanței constituționale.

Calea de atac exercitată și motivele de recurs înfățișate Împotriva Sentinței civile nr. 117 din 22 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC H.P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în principal, că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc., art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. și art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, în esență, în considerarea următoarelor aspecte: • instanța de fond în mod nelegal a validat constatările organului de control și a reținut că plățile în valoare totală de 2.701.488 lei efectuate de societatea reclamantă către SC V. SRL nu constituie cheltuieli deductibile, pe motiv că această din urmă societate ar fi fost declarată contribuabil inactiv, întrucât Ordinul Președintelui ANAF nr. 1167 din 29 mai 2011 prin care s-ar fi reținut o atare situație nu a produs și nu produce efecte juridice în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, câtă vreme nu a fost publicat în M. Of. al României; • este lipsită de relevanță juridică pretinsa postare pe site-ul web al Ministerului Finanțelor Publice, câtă vreme nu au fost respectate prevederile din Legea nr. 24/200 referitoare la publicarea în M. Of. al României; • prin faptul de a impune societății reclamante-recurente obligația de diligență de a efectua cercetări despre situația faptică și juridică a tuturor partenerilor săi comerciali, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind astfel incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.; • contrar celor susținute de prima instanță cu privire la contribuabilii declarați inactivi, sfera de aplicare a ordinului președintelui ANAF este generală, ceea ce impunea publicarea acestuia; • prevederile art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. au un evident caracter sancționator care nu poate și nu trebuie să fie străin de culpa contribuabilului, deoarece efectele juridice ale aplicării acestui text legal se produc în patrimoniul și în detrimentul său, or în cauză nu s-a dovedit o atare culpă/vinovăție în sarcina societății-recurente, cheltuielile efectuate cu mărfurile și serviciile prestate de SC V. SRL, derulate și înregistrate cu bună credință în evidența contabilă fiind cheltuieli deductibile; • instanța de fond a considerat nelegal că organul fiscal investit cu rezolvarea recursului grațios a dispus în mod corect și oportun suspendarea soluționării contestației recurentei-reclamante privind creanțele fiscale stabilite în raport cu operațiunile desfășurate cu SC B. SRL până la finalizarea cercetărilor penale, mai cu seamă că indiferent de soluția dată de organele judiciare penale, pe latura penală, creanța fiscală contestată rămâne stabilită.

Apărările intimatelor-pârâte Intimatele-pârâte Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (DGRFP Timișoara), fostă DGFP Timiș ca și Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) au formulat, fiecare, întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de societatea recurentă, solicitând respingerea acestora ca nefondate, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond, apreciată ca fiind pronunțată pe baza unei corecte interpretări a dispozițiilor legale dar și a situației de fapt.

Soluția și considerentele instanței de control judiciar Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de apărările intimatelor-pârâte, dar și raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, față de considerentele expuse în cele ce urmează. 5.1. Cu referire la motivul de recurs privind suspendarea soluționării contestației administrative formulate de reclamanta-recurentă în ceea ce privește suma de 1.983.986 lei, reprezentând impozit pe profit și respectiv taxa pe valoare adăugată și accesorii aferente, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile și susținerile înfățișate în cuprinsul cererii de recurs. Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că prima instanță a aplicat și interpretat corect prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. la situația de fapt evidențiată de probatoriul administrat în cauză. Considerentele hotărârii atacate, mai sus rezumate, arată că prima instanță a analizat în mod cuprinzător îndeplinirea cerințelor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., potrivit cu care organul competent poate, printr-o decizie motivată, să suspende soluționarea contestației pe cale administrativă dacă, "(a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă", ajungând la soluția pe care și Înalta Curte o împărtășește în sensul că măsura suspendării dispusă de organul administrativ, prin Decizia nr. 250 din 3 august 2012 est legală și deplin justificată în raport de circumstanțele concrete ale cauzei. Actele și înscrisurile aflate la dosar atestă că societatea recurentă a înregistrat în evidența sa contabilă un număr de 277 facturi emise de SC F. SRL, aferente perioadei februarie 2008 - mai 2011, organele de inspecție fiscală procedând la verificarea realității și legalității operațiunilor economice desfășurate între cele două societăți. Constatările urmare a verificărilor efectuate au fost înscrise în procesul-verbal din 27 octombrie 2011, indicându-se existența unor fapte ce pot întruni elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, sens în care a fost înaintată Tribunalului Timiș și Sesizarea penală nr. 51907 din 7 noiembrie 2011. Reținând așadar, în mod corect, îndeplinirea în cauză a condițiilor impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., judecătorul fondului a analizat și prerogativele organului administrativ fiscal, răspunzând criticilor și susținerilor recurentei-reclamante, reiterate practic și prin motivele de recurs. În fine, Înalta Curte constată că sunt lipsite de pertinență afirmațiile recurentei vizând lipsa de eficiență și de finalitate juridică a demersului penal, căruia i-a fost acordată întâietate urmare a suspendării procedurii contestației administrative, câtă vreme Curtea Constituțională, prin decizii numeroase pronunțate în examinarea constituționalității textului C. proc. fisc. analizat, a statuat în mod constant că "întâietatea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic justificată" atunci când există desigur și înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, și din această perspectivă cerința normei legale este întrunită, câtă vreme în cauza de față înrâurirea derivă din împrejurarea că, urmare a constatărilor organelor de inspecție fiscală a fost pusă în discuție chiar realitatea operațiunilor de achiziții de bunuri și prestări de servicii înregistrate de recurenta-reclamantă, în evidența sa contabilă, pe baza facturilor emise de SC F. SRL. Prin urmare, reținându-se temeinicia soluției adoptate de organul competent de soluționare a contestației administrative formulate de societatea recurentă, confirmată și de instanța de fond, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate toate criticile recurentei circumscrise măsurii de suspendare a soluționării contestației reclamantei cu privire la suma totală de 1.983.986 lei. 5.2. Cu referire la motivul de recurs privind exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 523.230 lei înscrisă în facturile emise de SC V. SRL, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile și susținerile recurentei-reclamante. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că toate criticile înfățișate pe acest aspect se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita aplicare a legii și nu celui prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind evident că recurenta-reclamantă a avut în vedere aplicarea și interpretarea în cauză, inter alia, a prevederilor art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. și nu "excesul de putere" pretins a fi fost săvârșit de instanța de judecată, astfel cum s-a reținut în doctrină cu privire la acest motiv de nelegalitate, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești fără nicio competență în acea problemă, fie prin săvârșirea oricărui act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Analizând, așadar, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motivele de recurs ale recurentei-reclamante cu privire la greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor codului fiscal sub aspectul consecințelor și a modalității de declarare ca inactiv a contribuabilului SC V. SRL, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate. Aspectele aflate în litigiu și supuse examinării instanței de fond dar și instanței de control judiciar vizează aplicarea legislației fiscale cu privire la tranzacțiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui ANAF, urmare a anulării dreptului de deducere a TVA, ca efect al controlului efectuat de organele fiscale asupra activității recurentului-reclamant. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 25 mai 2009, "La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției. (1 1 ) Autoritățile fiscale pot să nu ia în considerație o tranzacție efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală. (1 2 ) De asemenea, nu sunt luate în considerare de autoritățile fiscale tranzacțiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Procedura de declarare a contribuabililor inactivi va fi stabilită prin ordin. Lista contribuabililor inactivi se publică pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice - portalul Agenției Naționale de Administrare Fiscală". În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) și alin. (2) din OPANAF nr. 575/2006 privind stabilirea condițiilor și declarare a contribuabililor inactivi, cu modificările și completările ulterioare, de la data declarării ca inactiv contribuabilul nu mai are dreptul de a utiliza facturi fiscale sau alte documente tipizate cu regim special, încălcarea acestei interdicții fiind aceea că respectivele documente nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal. Prin OPANAF nr. 1167/2009 a fost aprobată lista contribuabililor declarați inactivi, printre care și SC V. SRL, societate care a efectuat tranzacții comerciale cu societatea recurentă. Din perspectiva acestor reglementări legale, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică, fiind pronunțată în baza probatoriului administrat în cauză și în baza unei încadrări juridice adecvate situației de fapt stabilite. Criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea condițiilor de publicitate a Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1167/2009, cu consecința inopozabilității acestuia ca urmare a nepublicării în M. Of., sunt nefondate, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond prin sentința atacată, ordinul în cauză a fost emis în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1 2 ) din Legea nr. 571/2003, din care s-a eliminat obligativitatea publicării în M. Of., fiind înlocuită cu publicarea ordinului pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Astfel fiind, rezultă că ordinul atacat prin care a fost aprobată Lista contribuabililor declarați inactivi, printre care și societatea comercială SC V. SRL a intrat în vigoare în data de 11 iunie 2009, cu aceeași dată devenind aplicabile și dispozițiile art. 11 alin. (1 1 ) și alin. (1 2 ) precum și ale art. 53 alin. (9) din C. fisc., instanța reținând și împrejurarea, relevantă, în sensul că nu s-a contestat în cauză publicarea listei respective pe site-ul ANAF. Așa fiind, Înalta Curte în acord cu cele statuate și de prima instanță, reține, raportat la conținutul normei legale aplicabile și la împrejurarea, necontestată de altfel că, SC V. SRL fusese declarat contribuabil inactiv la o dată anterioară emiterii facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei, că susținerile acesteia din urmă, vizând caracterul sancționator al dispozițiilor art. 11 alin. (1 2 ) C. fisc. ca și lipsa de culpă a societății recurente sunt irelevante, câtă vreme textul arătat prevede, fără echivoc, că "documentele fiscale emise de un contribuabil inactiv nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal". În considerarea tuturor aspectelor analizate și mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge așadar recursul formulat în cauză, ca nefondat.