ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4233/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4233/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

H.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, anularea deciziei de impunere privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie

2011, precum și a raportului de inspecție fiscală din 28 octombrie 2011 și a

procesului-verbal de control din 27 octombrie 2011, ce au stat la baza emiterii

deciziei, suspendarea executării acesteia până la soluționarea irevocabilă

acțiunii în anulare, iar în subsidiar, în ipoteza în care instanța ar considera

că nu poate fi soluționată acțiunea în anularea deciziei de impunere anterior

soluționării contestației administrative îndreptate împotriva acesteia,

obligarea pârâtei la soluționarea contestației, înregistrate în 2 decembrie

2011, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 117 din 22 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea formulată și completată de

reclamanta SC H.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond reținut că în perioada 18 iulie 2011 - 27 octombrie

2011 reclamanta a fost supusă unui control de fapt, pentru a se verifica modul

de îndeplinire a obligațiilor fiscale referitoare la impozitul pe profit și

TVA, urmare a adresei emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală din 20

aprilie 2011, prin care se solicită verificarea tranzacțiilor desfășurate de

contribuabil cu societăți declarate inactive, în conformitate cu Ordinele

Președintelui ANAF nr. 575/2006 și nr. 819/2008.

Constatările de fapt

au fost cuprinse în procesul-verbal din 27 octombrie 2011, fiind reluate în

cuprinsul raportului de inspecție fiscale înregistrat la DGFP Timiș din 28

octombrie 2011.

Conform organului de

inspecție fiscală, reclamanta a înregistrat în evidențele contabile, în

perioada supusă controlului (1 ianuarie 2006 - 30 iunie 2011), cheltuieli

considerate nedeductibile atât la calculul impozitului pe profit, cât și pentru

stabilirea TVA.

În baza acestor

constatări a fost emisă decizia de impunere privind obligațiile fiscale

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 28 octombrie 2011,

prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei impozit pe profit suplimentar în

sumă de 975.379 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 544.509 lei,

respectiv TVA suplimentar în sumă de 1.168.210 lei, cu majorări de întârziere

de 639.044 lei.

Creanțele fiscale

astfel stabilite au fost contestate de reclamantă în procedura prealabilă

sesizării instanței, potrivit art. 205 și urm. C. proc. fisc., iar prin decizia

emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală din 3 august 2012 a

fost respinsă ca neîntemeiată contestația pentru suma de 1.343.156 lei, din

care impozit pe profit în sumă de 432.238 lei, accesorii aferente acestuia de

174.856 lei, TVA - 523.230 lei și accesorii aferente TVA - 212.832 lei,

dispunându-se suspendarea soluționării contestației pentru suma de 1.983.986

lei, din care impozit pe profit de 543.141 lei, accesorii aferente acestuia de

369.653 lei, TVA - 644.980 lei și accesorii aferente TVA de 426.212 lei.

Organul de

soluționare a contestației a reținut că organele de inspecție fiscală au

constatat existența unor indicii privind săvârșirea infracțiunii de evaziune

fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, prin emiterea

de către SC H.P. SRL a unor facturi către SC F. SRL și a unor ordine de

compensare a căror realitate și legalitate nu poate fi justificată cu documente

legale și că a fost formulată o sesizare penală către Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș sub nr. 51907 din 7 noiembrie 2011, în cuprinsul căreia s-a

învederat că reclamanta a evidențiat în actele contabile și în alte documente

legale cheltuieli în sumă de 3.394.634 lei, pretins generate în cadrul unor

relații economice cu SC F. SRL, pentru care nu a fost în măsură să prezinte

dovezi privind realitatea operațiunilor, precizându-se că bugetul de stat a

fost prejudiciat cu sumele cuvenite cu titlu de impozit pe profit în sumă de

543.141 lei (cu accesoriile aferente de 369.653 lei) și TVA în sumă de 644.980

lei (cu accesorii de 426.212 lei).

Raportându-se la

disp. art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare a

contestației a constatat că doar organele de cercetare și de urmărire penală

pot stabili realitatea operațiunilor de achiziții de bunuri și prestări de

servicii înregistrate de SC H.P. SRL în evidența contabilă pe baza facturilor

emise de SC F. SRL, că acțiunea penală primează față de acțiunea civilă, după

cum s-a reținut și în deciziile Curții Constituționale, motiv pentru care a

dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la

soluționarea definitivă a sesizării penale.

În ce privește

impozitul pe profit suplimentar de 432.238 lei și TVA de 523.230 lei, cu

accesoriile aferente fiecărui tip de astfel de creanță, organul învestit cu

soluționarea contestației administrative a reținut că acestea au fost stabilite

suplimentar în sarcina reclamantei în mod corect.

Instanța de fond a

apreciat că este corectă soluția de suspendare, din cuprinsul deciziei de

soluționare a contestației administrative emisă de pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, reținând că reclamanta nu a contestat cele reținute în cuprinsul

Deciziei nr. 350 din 3 august 2012, emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală, referitoare la formularea unei sesizări penale pentru cercetarea sa

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005, privind combaterea evaziunii fiscale.

Infracțiunea de

evaziune fiscală ce a făcut obiect al sesizării vizează tocmai presupusa

diminuare de către reclamantă a bazei de impozitare pentru calculul impozitului

pe profit și TVA, în cadrul unor operațiuni economice derulate cu SC F. SRL, cu

privire la care există suspiciuni că nu ar avea caracter real ori că ar fi avut

o valoare diferită, în privința cărora în raportul de inspecție fiscală s-a

reținut că ar justifica majorarea bazei de impozitare și stabilirea unor

obligații suplimentare de plată cu titlu de impozit pe profit și TVA.

De asemenea, prima

instanță a apreciat că nu s-ar putea reține că fiind posibilă soluționarea

contestației administrative, anterior soluționării acțiuni penale, având în vedere

principiul înscris în art. 22 C. proc. pen. potrivit căruia "penalul ține

în loc civilul", respectiv, potrivit căruia hotărârea definitivă

pronunțată asupra acțiunii penale reprezintă autoritate de lucru judecat în

fața organelor administrative sau judiciare abilitate să analizeze aspectele

civile ale unei pretinse fapte penale.

Interpretarea

sistematică a acestor dispoziții conduce la concluzia că este obligatorie

suspendarea cauzei în fața organului administrativ ori chiar a instanței de

judecată civile atunci când aceste sunt investite să analizeze existența unor

creanțe fiscale care fac obiect și al acțiunii penale.

În ceea ce privește

respingerea ca nefondată a contestației administrative pentru suma de 1.343.156

lei, stabilită prin decizia de impunere în sarcina reclamantei prin majorarea

bazei de impozitare cu cheltuieli considerate nedeductibile de către organul

fiscal, înregistrată de aceasta în contabilitate în baza unor facturi emise de

SC V. SRL Sânandrei, instanța de fond a arătat că art. 3 alin. (2) din Ordinul

Președintelui ANAF nr. 575/2006 și art. 11 alin. (1

2

) C. fisc. nu

instituie o simplă posibilitate în beneficiul organelor fiscale, pentru

valorificarea tranzacțiilor efectuate cu un contribuabil declarat inactiv, ci o

obligație, art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., consacrând caracterul

nedeductibil al cheltuielilor înregistrate în contabilitate, care nu au la bază

un document justificativ emis potrivit legii prin care să se facă dovada

efectuării operațiunii sau intrării în gestiune. În măsura în care s-ar

considera că disp. art. 11 alin. (1

2

) C. fisc. ar putea fi aplicate

diferențiat de organele fiscale, prin raportare la circumstanțele particulare

ale situației unor contribuabili, prevederile deja menționate ale art. 21 alin.

(4) lit. f) ar fi ineficace, întrucât nu s-ar putea aplica atunci când organele

fiscale ar aprecia în sensul valorificării unor documente contabile provenite

de la contribuabili declarați inactivi, în ciuda faptului că s-a prevăzut

interdicția acestora din urmă de a emite facturi sau alte documente, menite a

fi înregistrate în contabilitate (în art. 3 alin. (1) din Ordinul Președintelui

ANAF nr. 575/2006).

Organele de inspecție

fiscală și de soluționare a contestației administrative promovate de reclamantă

erau obligate să facă aplicarea disp. art. 11 alin. (1

2

) C. fisc. în

speță, considerând nedeductibile fiscal cheltuielile evidențiate în

contabilitatea reclamantei în baza facturilor emise de contribuabilul declarat

inactiv, SC V. SRL Sânandrei.

În această privință,

în opinia primei instanțe, sunt lipsite de relevanță împrejurări precum cele la

care face referire reclamanta (dacă a avut sau nu cunoștință despre declararea

cocontractantului ca și contribuabil inactiv, dacă avea posibilitatea reală să

afle această împrejurare, dacă partenerul său contractual i-a adus la

cunoștință faptul în discuție ori aceasta avea posibilitatea de a lua pe alte

cale la cunoștință aceste împrejurări), raportat la caracterul imperativ al

disp.art. 11 alin. (1

2

) C. fisc.

Cât privește faptul

că lista contribuabililor inactivi nu a fost publicată în M. Of. al României,

instanța de fond a constatat că o atare măsură nu era necesară pentru a face

opozabil reclamantei ordinul prin care SC V. SRL Sânandrei a fost declarat

contribuabil inactiv. În fapt, potrivit alin. (1

1

) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă, doar actele administrative cu

caracter normativ sunt supuse obligației de publicare în M. Of. al României.

Per a contrario, actele administrative cu caracter individual, cum este lista

contribuabililor declarați inactivi, care vizează un număr limitat de subiecți

de drept, nu sunt supuse obligației de publicare în monitor, putând fi aduse la

cunoștința publicului prin alte modalități prevăzute de lege.

În cazul specific al

acestei liste, dispozițiile art. 11 alin. (1

2

) C. fisc. prevăd că se

aduc la cunoștința persoanelor interesate cuprinsul listei contribuabililor

declarați inactivi prin afișarea sa pe pagina de internet a ANAF, operațiune

suficientă pentru a da caracter public acestui act, respectiv, pentru a da

posibilitatea oricărei persoane interesate să consulte conținutul său. Prin

urmare, atâta timp cât în speță nu s-a contestat publicarea listei pe site-ul

ANAF, instanța conchide că reclamanta trebuia și putea să cunoască împrejurarea

că SC V. SRL Sânandrei fusese declarat contribuabil inactiv la o dată

anterioară emiterii facturilor înregistrate în contabilitate, pentru care

pârâtele au considerat că dovedesc cheltuieli nedeductibile fiscal.

În ce privește caracterul

sancționator al disp. art. 11 alin. (1

2

) C. fisc., ori caracterul

neconstituțional al acestora, instanța de fond a arătat că nu este în măsură să

se pronunțe, iar reclamanta nu a înțeles să invoce în cauză vreo excepție de

neconstituționalitate, în privința căreia să fi fost necesar sesizarea

instanței constituționale.

exercitată și motivele de recurs înfățișate

Împotriva Sentinței

civile nr. 117 din 22 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termenul

legal, reclamanta SC H.P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de

recurs dezvoltate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-reclamantă a susținut, în principal, că hotărârea primei instanțe a

fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21

alin. (4) lit. f) și art. 11 alin. (1

2

) C. fisc., art. 12 alin. (3)

din Legea nr. 24/2000, art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. și art. 1 și 8

din Legea nr. 554/2004, în esență, în considerarea următoarelor aspecte:

• instanța de fond în

mod nelegal a validat constatările organului de control și a reținut că plățile

în valoare totală de 2.701.488 lei efectuate de societatea reclamantă către SC

V. SRL nu constituie cheltuieli deductibile, pe motiv că această din urmă

societate ar fi fost declarată contribuabil inactiv, întrucât Ordinul

Președintelui ANAF nr. 1167 din 29 mai 2011 prin care s-ar fi reținut o atare

situație nu a produs și nu produce efecte juridice în raport cu dispozițiile

art. 11 alin. (1) și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, câtă vreme nu a

fost publicat în M. Of. al României;

• este lipsită de

relevanță juridică pretinsa postare pe site-ul web al Ministerului Finanțelor

Publice, câtă vreme nu au fost respectate prevederile din Legea nr. 24/200

referitoare la publicarea în M. Of. al României;

• prin faptul de a

impune societății reclamante-recurente obligația de diligență de a efectua

cercetări despre situația faptică și juridică a tuturor partenerilor săi

comerciali, instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind

astfel incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc.

civ.;

• contrar celor

susținute de prima instanță cu privire la contribuabilii declarați inactivi,

sfera de aplicare a ordinului președintelui ANAF este generală, ceea ce impunea

publicarea acestuia;

• prevederile art. 11

alin. (1

2

) C. fisc. au un evident caracter sancționator care nu

poate și nu trebuie să fie străin de culpa contribuabilului, deoarece efectele

juridice ale aplicării acestui text legal se produc în patrimoniul și în

detrimentul său, or în cauză nu s-a dovedit o atare culpă/vinovăție în sarcina

societății-recurente, cheltuielile efectuate cu mărfurile și serviciile

prestate de SC V. SRL, derulate și înregistrate cu bună credință în evidența

contabilă fiind cheltuieli deductibile;

• instanța de fond a

considerat nelegal că organul fiscal investit cu rezolvarea recursului grațios

a dispus în mod corect și oportun suspendarea soluționării contestației

recurentei-reclamante privind creanțele fiscale stabilite în raport cu

operațiunile desfășurate cu SC B. SRL până la finalizarea cercetărilor penale,

mai cu seamă că indiferent de soluția dată de organele judiciare penale, pe

latura penală, creanța fiscală contestată rămâne stabilită.

intimatelor-pârâte

Intimatele-pârâte

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (DGRFP Timișoara),

fostă DGFP Timiș ca și Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) au

formulat, fiecare, întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de societatea

recurentă, solicitând respingerea acestora ca nefondate, cu consecința

menținerii hotărârii instanței de fond, apreciată ca fiind pronunțată pe baza

unei corecte interpretări a dispozițiilor legale dar și a situației de fapt.

considerentele instanței de control judiciar

Analizând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de apărările

intimatelor-pârâte, dar și raportat la prevederile legale aplicabile, incluzând

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este fondat

recursul de față, față de considerentele expuse în cele ce urmează.

5.1. Cu referire la

motivul de recurs privind suspendarea soluționării contestației administrative

formulate de reclamanta-recurentă în ceea ce privește suma de 1.983.986 lei,

reprezentând impozit pe profit și respectiv taxa pe valoare adăugată și

accesorii aferente, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile și

susținerile înfățișate în cuprinsul cererii de recurs.

Contrar celor arătate

de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că prima instanță a aplicat și

interpretat corect prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. la

situația de fapt evidențiată de probatoriul administrat în cauză.

Considerentele

hotărârii atacate, mai sus rezumate, arată că prima instanță a analizat în mod

cuprinzător îndeplinirea cerințelor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.,

potrivit cu care organul competent poate, printr-o decizie motivată, să

suspende soluționarea contestației pe cale administrativă dacă, "(a)

organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu

privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare

ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în

procedura administrativă", ajungând la soluția pe care și Înalta Curte o

împărtășește în sensul că măsura suspendării dispusă de organul administrativ,

prin Decizia nr. 250 din 3 august 2012 est legală și deplin justificată în

raport de circumstanțele concrete ale cauzei.

Actele și

înscrisurile aflate la dosar atestă că societatea recurentă a înregistrat în

evidența sa contabilă un număr de 277 facturi emise de SC F. SRL, aferente

perioadei februarie 2008 - mai 2011, organele de inspecție fiscală procedând la

verificarea realității și legalității operațiunilor economice desfășurate între

cele două societăți.

Constatările urmare a

verificărilor efectuate au fost înscrise în procesul-verbal din 27 octombrie

2011, indicându-se existența unor fapte ce pot întruni elementele constitutive

ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 241/2005, sens în care a fost înaintată Tribunalului Timiș și

Sesizarea penală nr. 51907 din 7 noiembrie 2011.

Reținând așadar, în

mod corect, îndeplinirea în cauză a condițiilor impuse de art. 214 alin. (1)

lit. a) C. proc. fisc., judecătorul fondului a analizat și prerogativele

organului administrativ fiscal, răspunzând criticilor și susținerilor

recurentei-reclamante, reiterate practic și prin motivele de recurs.

În fine, Înalta Curte

constată că sunt lipsite de pertinență afirmațiile recurentei vizând lipsa de

eficiență și de finalitate juridică a demersului penal, căruia i-a fost acordată

întâietate urmare a suspendării procedurii contestației administrative, câtă

vreme Curtea Constituțională, prin decizii numeroase pronunțate în examinarea

constituționalității textului C. proc. fisc. analizat, a statuat în mod

constant că "întâietatea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic

justificată" atunci când există desigur și înrâurirea hotărâtoare pe care

o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale

unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura

administrativă.

Or, și din această

perspectivă cerința normei legale este întrunită, câtă vreme în cauza de față

înrâurirea derivă din împrejurarea că, urmare a constatărilor organelor de

inspecție fiscală a fost pusă în discuție chiar realitatea operațiunilor de

achiziții de bunuri și prestări de servicii înregistrate de

recurenta-reclamantă, în evidența sa contabilă, pe baza facturilor emise de SC

F. SRL.

Prin urmare,

reținându-se temeinicia soluției adoptate de organul competent de soluționare a

contestației administrative formulate de societatea recurentă, confirmată și de

instanța de fond, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate toate criticile

recurentei circumscrise măsurii de suspendare a soluționării contestației

reclamantei cu privire la suma totală de 1.983.986 lei.

5.2. Cu referire la

motivul de recurs privind exercitarea dreptului de deducere a TVA în sumă de

523.230 lei înscrisă în facturile emise de SC V. SRL, Înalta Curte constată că

nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite criticile și susținerile

recurentei-reclamante.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte reține că toate criticile înfățișate pe acest aspect se

circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., privind greșita aplicare a legii și nu celui prevăzut de art. 304 pct. 4

C. proc. civ., vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, fiind

evident că recurenta-reclamantă a avut în vedere aplicarea și interpretarea în

cauză, inter alia, a prevederilor art. 11 alin. (1

2

) C. fisc. și nu

"excesul de putere" pretins a fi fost săvârșit de instanța de

judecată, astfel cum s-a reținut în doctrină cu privire la acest motiv de

nelegalitate, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești fără nicio

competență în acea problemă, fie prin săvârșirea oricărui act de procedură în

afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege.

Analizând, așadar,

din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motivele de recurs ale

recurentei-reclamante cu privire la greșita aplicare de către prima instanță a

prevederilor codului fiscal sub aspectul consecințelor și a modalității de

declarare ca inactiv a contribuabilului SC V. SRL, Înalta Curte constată că

acestea nu sunt întemeiate.

Aspectele aflate în

litigiu și supuse examinării instanței de fond dar și instanței de control

judiciar vizează aplicarea legislației fiscale cu privire la tranzacțiile

efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui ANAF,

urmare a anulării dreptului de deducere a TVA, ca efect al controlului efectuat

de organele fiscale asupra activității recurentului-reclamant.

Potrivit

dispozițiilor art. 11 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) din Legea

nr. 571/2003 - Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 25 mai 2009,

"La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului

cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are

un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta

conținutul economic al tranzacției.

(1

1

)

Autoritățile fiscale pot să nu ia în considerație o tranzacție efectuată de un

contribuabil declarat inactiv prin ordin al Președintelui Agenției Naționale de

Administrare Fiscală.

(1

2

) De

asemenea, nu sunt luate în considerare de autoritățile fiscale tranzacțiile

efectuate cu un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui

Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Procedura de declarare a

contribuabililor inactivi va fi stabilită prin ordin. Lista contribuabililor

inactivi se publică pe pagina de internet a Ministerului Finanțelor Publice -

portalul Agenției Naționale de Administrare Fiscală".

În conformitate cu

prevederile art. 3 alin. (1) și alin. (2) din OPANAF nr. 575/2006 privind

stabilirea condițiilor și declarare a contribuabililor inactivi, cu

modificările și completările ulterioare, de la data declarării ca inactiv

contribuabilul nu mai are dreptul de a utiliza facturi fiscale sau alte

documente tipizate cu regim special, încălcarea acestei interdicții fiind aceea

că respectivele documente nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal.

Prin OPANAF nr.

1167/2009 a fost aprobată lista contribuabililor declarați inactivi, printre

care și SC V. SRL, societate care a efectuat tranzacții comerciale cu

societatea recurentă.

Din perspectiva

acestor reglementări legale, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond

este legală și temeinică, fiind pronunțată în baza probatoriului administrat în

cauză și în baza unei încadrări juridice adecvate situației de fapt stabilite.

Criticile

recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea condițiilor de publicitate a

Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.

1167/2009, cu consecința inopozabilității acestuia ca urmare a nepublicării în

M. Of., sunt nefondate, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reținut și de către

instanța de fond prin sentința atacată, ordinul în cauză a fost emis în

conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (1

2

) din Legea nr.

571/2003, din care s-a eliminat obligativitatea publicării în M. Of., fiind

înlocuită cu publicarea ordinului pe pagina de internet a Agenției Naționale de

Administrare Fiscală.

Astfel fiind, rezultă

că ordinul atacat prin care a fost aprobată Lista contribuabililor declarați

inactivi, printre care și societatea comercială SC V. SRL a intrat în vigoare

în data de 11 iunie 2009, cu aceeași dată devenind aplicabile și dispozițiile

art. 11 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) precum și ale art. 53

alin. (9) din C. fisc., instanța reținând și împrejurarea, relevantă, în sensul

că nu s-a contestat în cauză publicarea listei respective pe site-ul ANAF.

Așa fiind, Înalta

Curte în acord cu cele statuate și de prima instanță, reține, raportat la

conținutul normei legale aplicabile și la împrejurarea, necontestată de altfel

că, SC V. SRL fusese declarat contribuabil inactiv la o dată anterioară

emiterii facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei, că susținerile

acesteia din urmă, vizând caracterul sancționator al dispozițiilor art. 11

alin. (1

2

) C. fisc. ca și lipsa de culpă a societății recurente sunt

irelevante, câtă vreme textul arătat prevede, fără echivoc, că

"documentele fiscale emise de un contribuabil inactiv nu produc efecte

juridice din punct de vedere fiscal".

În considerarea

tuturor aspectelor analizate și mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge așadar recursul formulat în cauză,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC H.P. SRL Dumbrăvița împotriva Sentinței civile nr.

117 din 22 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - CL