ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1733/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC S.P. SRL Lugoj, în contradictoriu cu D.G.F.P. a Județului Timiș, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 14 iulie 2010, prin care a fost obligată la plata sumei de 1.735.612 lei și exonerarea societății de plata acestor sume. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că persoana controlată, respectiv SC S.P. SRL Lugoj, este persoană juridică română, care a efectuat tranzacții cu o persoană juridică irlandeză SC S.I.I.

SRL, fiind vorba de două persoane juridice, dar organele de inspecție fiscală au stabilit, în mod eronat, că asociatul unic al SC S.P. SRL Lugoj a avut relații de afiliere cu SC S.I.I. SRL din Irlanda, în sensul că dl. J.D.D. este asociat la ambele firme, situație în care prețul oricărei tranzacții dintre persoana juridică irlandeză și dl. J.D.D. poate fi considerat ca și preț de transfer. Reclamanta a susținut că SC S.P. SRL Lugoj si SC S.I.I. nu sunt persoane afiliate, prin urmare situația acestora nu se încadrează în prevederile de la art. 7 pct. 21 din Codul fiscal.

A susținut, de asemenea, că organul de inspecție fiscală este în eroare cu privire la temeiul juridic invocat, respectiv art. 7 pct. 21 lit. a) din Codul fiscal, privind faptul că prețul la care se transferă bunurile între persoane juridice afiliate este preț de transfer, întrucât temeiul legal se referă la afilierea dintre doua persoane fizice, iar în ceea ce privește motivarea de drept a organului de inspecție fiscala cu privire la relațiile de afiliere și considerarea aplicabilității prețurilor de transfer, apreciază că aceasta este eronată. A învederat că, potrivit prevederilor art. 79 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, s-a solicitat dosarul prețurilor de transfer, raportat la prevederile art. 11 alin. (2) din Codul fiscal, completate cu dispozițiile art. 22-41 din Normele la Codul fiscal, potrivit cărora prețul de transfer trebuie să reflecte prețul de piață, care se determină prin raportarea la tranzacții comparabile necontrolate, respectiv dintre persoane independente, prin compararea dacă persoanele independente cu un comportament adecvat ar fi încheiat astfel de tranzacții în condițiile stabilite de persoanele afiliate. A considerat că organul de inspecție fiscală a aplicat eronat prevederile menționate, întrucât nu au fost comparate prețurile societății cu cele practicate de un alt producător de produse similare în tranzacția cu un terț cumpărător, respectiv nu au fost raportate prețurile practicate de societate la tranzacții necontrolate, independente, și au fost reconsiderate eronat evidențele persoanei afiliate din România.

Totodată, a susținut că această comparație trebuia să țină cont de prevederile pct. 31 din Normele la Codul fiscal, inclusiv de funcțiile îndeplinite de persoane în tranzacțiile respective și, eventual, de prevederile art. 37 din același act normativ privind cheltuielile cu publicitatea efectuate de firma irlandeză SC S.I.I. SRL, dar de care a beneficiat si societatea SC S.P. SRL Lugoj, cheltuieli care trebuiau luate în considerare pe o piața concurențială. În ceea ce privește metoda de stabilire a prețului de piața potrivit art. 22 alin. (6) din Normele de aplicare a Codului fiscal, autoritatea fiscala trebuia să utilizeze metoda folosită de societate, cu excepția cazurilor în care prin aceasta nu se reflectă prețul de piață al bunurilor, caz în care organul de inspecție fiscală poate alege și folosi metoda cea mai adecvată dintre celelalte metode prevăzute de lege.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta D.G.F.P. Timiș a solicitat, în principal, față de petitul în anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a Raportului de inspecție fiscală nr. 8411 din 14 iulie 2010, constatarea inadmisibilității acțiunii în contencios administrativ, iar in ipoteza în precizării acțiunii introductive în sensul anularii și a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, a solicitat să se constate prescripția dreptului la acțiune. În subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii in contencios administrativ ca neîntemeiata si menținerea actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P. Timiș ca temeinice si legale. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, a arătat că este justificată prin aceea că se solicită anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a Raportului de inspecție fiscala nr. 8411 din 14 iulie 2011 emise de D.G.F.P.

Timiș, fără ca reclamanta să solicite ca petit principal anularea deciziei de respingere a contestației formulate în procedura prealabilă, invocând dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Astfel, reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010, fiind emisă astfel Decizia nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, prin care a fost respinsă ca neîntemeiata contestația, însa, prin acțiune se solicită doar anularea deciziei de impunere. Pentru ipoteza precizării acțiunii în sensul anularii și a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, a invocat faptul că dreptul la acțiune este prescris, având în vedere că cererea vizând anularea deciziei de respingere a contestației este formulată cu depășirea termenului de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, decizia emisă în procedura prealabilă de Biroul Soluționare Contestații din cadrul D.G.F.P.

Timiș fiind comunicată reclamantei conform adresei din 29 octombrie 2010, la care a fost anexată Decizia nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, potrivit confirmării de primire din data de 05 noiembrie 2010, iar acțiunea reclamantei fiind transmisă prin poștă la data de 28 mai 2011 și înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 31 mai 2011. La cererea reclamantei, s-a procedat la citarea administratorului judiciar al acesteia, SC P.I. SRL Timișoara, fiind deschisă procedura insolvenței, iar la termenul din 13 decembrie 2011, reclamanta a formulat precizare de acțiune, solicitând și anularea Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 de soluționare a contestației.

A solicitat, de asemenea, depunerea de către pârâtă a confirmării de primire în original în vederea formulării unei plângeri penale, Reclamanta a susținut că se impune a fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, dat fiind faptul că s-a îndeplinit procedura prealabilă, decizia de impunere fiind atacată cu contestație administrativă, iar prin acțiune s-a solicitat implicit anularea ambelor decizii și a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, a solicitat să se constate că această decizie nu i-a fost comunicată potrivit dispozițiilor procedurale, având în vedere în primul rând că societatea se află în insolvență, sens în care confirmarea de primire din data de 05 noiembrie 2010 trebuia să aibă această mențiune și, în al doilea rând, faptul că acest act poartă și o a doua ștampilă cu data de 08 noiembrie 2010, situație în care apreciază că data comunicării este incertă, motiv pentru care a apreciat că este repusă în termenul de formulare a acțiunii în contencios administrativ. Prin sentința nr. 570 din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.P.

SRL Lugoj, în insolvență, având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 și a actelor fiscale ce au stat la baza emiterii acesteia, ca tardiv formulată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, a constatat că aceasta este nefondată având în vedere că reclamanta a solicitat în mod expres prin acțiunea introductivă și anularea acestei decizii, emisă în soluționarea contestației administrative, conform dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că decizia de soluționare a contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, înregistrată la Biroul soluționare contestații sub nr. 10403 din 29 octombrie 2010, a fost comunicată societății reclamante la adresa indicată de aceasta în acțiune respectiv, Lugoj, jud. Timiș, cu confirmarea de primire, în care figurează același număr de înregistrare al adresei, cu mențiunea „contestație”. Primirea înscrisului a fost confirmată la data de 05 noiembrie 2010, cu ștampila societății și mențiunea calității primitorului, respectiv, secretara. Așa fiind, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile procedurale privind comunicarea acestui înscris și primirea acestuia de către reprezentantul societății la data de 05 noiembrie 2010, astfel că solicitările reclamantei referitoare la date suplimentare privind efectuarea acestei comunicări apar ca fiind neavenite.

Faptul că pe confirmarea de primire apar 2 ștampile ale oficiului poștal Lugoj, una din 05 noiembrie 2010 și a doua din 08 noiembrie 2010, ultima fiind anulată, este lipsit de relevanță în condițiile în care data de 05 noiembrie 2010, apare cu scriere olografă, ca fiind data la care secretarul societății a primit comunicarea, existând și ștampila societății, iar argumentele reclamantei în sensul că la acea dată era în insolvență și trebuiau să apară mențiunile corespunzătoare pe acest înscris nu pot fi primite, câtă vreme, potrivit chiar susținerilor acesteia, încheierea instanței prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței a fost dată abia la data de 17 martie 2011. În ceea ce privește solicitarea reclamantei de a se depune la dosar confirmarea de primire în original în vederea efectuării unei plângeri penale, nici acesteia nu i se poate da curs, atât timp cât reclamanta nu a declarat în mod expres că se înscrie în fals împotriva înscrisului sau semnăturii.

Prin urmare, reținând că decizia de soluționare a contestației ca act administrativ-fiscal a fost comunicată contestatorului în condițiile art. 218 alin. (1) coroborate cu art. 44 C. proc. fisc., la data de 05 noiembrie 2010, având în vedere dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 și văzând că cererea de chemare în judecată însoțită de înscrisurile aferente a fost transmisă prin serviciul de curierat la data de 28 mai 2011 și înregistrată pe rolul instanței la data de 31 mai 2011, precum și faptul că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit motive temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să o îndreptățească la introducerea acțiunii în termenul de 1 an prevăzut de același text de lege, Curtea a constatat că acțiunea este tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC S.P. SRL, prin lichidator judiciar SC P.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului de arată că această decizie este una netemeinică și nelegală, motiv pentru care s-a solicitat, ca în conformitate cu prevederile art. 312, alin. (1) - teza I, alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. procedură civilă, admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond, având în vedere că aceasta nu s-a pronunțat asupra fondului, ci doar pe excepțiile invocate de pârâta D.G.F.P. Timiș, fiind admisă în mod netemeinic și nelegal excepția tardivității depunerii acesteia. În data de 31 mai 2011 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara acțiunea în anulare formulată de SC S.P.

SRL - în insolvență, împotriva Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva R.I.F. nr. 8411 din 14 iulie 2010 și Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010, solicitându-se în mod expres anularea ambelor decizii mai sus enunțate cât și raportul de inspecție fiscală.

În speță, având în vedere că unei astfel de acțiuni în anulare îi sunt aplicabile prevederile Legii 554/2004 care prevede la art. 11, alin. (2) că „Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștința”, ori instanța reține în mod netemeinic și nelegal că nu au fost prezentate motive temeinice, care să conducă la concluzia că aceasta acțiune putea fi introdusă și peste termenul de 6 luni cu încadrarea în termenul de 1 an impus de textul de lege mai sus prezentat, deși s-a detaliat prin precizarea de acțiune și răspunsul la Întâmpinare, care era starea de fapt și de drept a societății la momentul depunerii acțiunii și prin care se putea reține fără echivoc că sunt motive temeinice pentru a se aprecia că acțiunea putea fi introdusă în termenul de 1 an și anume: - la data la care pârâta D.G.F.P.

Timiș pretinde că ar fi comunicat decizia de soluționare a contestației și anume data de 05 noiembrie 2010, recurenta-reclamantă SC S.P. SRL era în procedură de insolvență și avea ca reprezentant legal desemnat pe administrator judiciar P.E. prin sentința comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al Tribunalului Timiș, sens în care toate ștampilele și înscrierile emanate de la societate trebuiau să poarte mențiunea „în insolvență” în condițiile în care o astfel de Ștampilă a fost confecționată, ori din documentele care în opinia pârâtei atesta comunicarea deciziei a cărui anulare se solicita apare o Ștampilă pe care apare scris SC S.P.

SRL, intrare/ieșire fără a se menționa un număr, o semnătură indescifrabilă și mențiunea că cel care primește este secretara, dar și o a doua Ștampilă care poartă data de 08 noiembrie 2010, ceea ce contrazice din start susținerea pârâtei cum că ar fi fost comunicată aceasta decizie în data de 05 noiembrie 2010. - sentința comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al Tribunalului Timiș, prin care a fost deschisă procedura insolvenței față de SC S.P. SRL, a fost casată în luna februarie 2011 când a fost admis recursul debitoarei SC S.P. SRL, iar apoi în 17 martie 2011 în Dosarul cu nr. 1910/30/2010 al Tribunalului Timiș, prin încheierea nr. 469 din 17 martie 2011 a fost deschisă o nouă procedură a insolvenței față de SC S.P.

SRL și numit administrator judiciar SC P.I. SRL cu sediul în Timișoara, jud. Timiș. Astfel, în acest context în care la data pretinsei comunicări a deciziei atacate societatea era în procedură de insolvență cu administrator judiciar numit în persoana P.E., iar în data da 17 martie 2011 intr-un alt dosar și reluând procedura de la zero este numit un alt administrator judiciar în persoana SC P.I. SRL, se impune a se reține că sunt motive temeinice pentru care să se considere acțiunea depusă în termenul legal, având în vedere că reprezentatul legal s-a schimbat în mod succesiv de la finalizarea raportului de inspecție finală când societatea era reprezentată de J.D.D., până la data pretinsei comunicări a deciziei atacate când reprezentant legal era CII P.E.

și până la momentul în care s-a introdus aceasta acțiune în anulare când reprezentant legal era SC P.I. SRL, neexistând o continuitate a unui reprezentant legal motiv pentru care s-a solicitat prin precizarea de acțiune să se constate că reclamanta este în termenul legal de depunere a acțiunii. În concluzie, față de cele prezentate mai sus se impune admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 570 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca fiind netemeinică și nelegală și trimiterea dosarului la prima instanță, în vederea soluționării fondului cauzei. Recursul este nefondat. În acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte constată că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC S.P.

SRL, în insolvență, prin administrator D.J., a fost tardiv formulată, peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, calificat expres de legislator ca un termen de prescripție. În condițiile în care reclamanta nu a produs probe prin care să demonstreze că din motive temeinice nu a fost în măsură să se adreseze instanței de judecată competente, cu respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din lege, așa cum a reținut și judecătorul fondului, nu sunt incidente în speță dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, care să permită introducerea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut în alin. (1) lit. a), mai sus citat, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului.

În această chestiune este de remarcat că reclamanta, deși a susținut incidența prevederilor art. 11 alin. (2) din legea contenciosului administrativ, în cuprinsul memoriului de recurs, nu a dezvoltat această critică în sensul de a furniza argumente convingătoare care să-i susțină poziția și astfel să probeze existența „motivelor temeinice” despre care face vorbire textul legal precitat. Numirea sau, dimpotrivă, schimbarea lichidatorului judiciar nu reprezintă un motiv temeinic pentru depunerea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 6 luni. De asemenea, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că Decizia de soluționare a contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 a fost comunicată respectivei societăți comerciale, cu respectarea condițiilor legale privind comunicarea deciziei, prescrise de art. 218 alin. (1) C. proc.

fisc., astfel cum se coroborează cu art. 44 din același act normativ. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, decizia de soluționare a contestației i-a fost comunicată reclamantei la 5 noiembrie 2010, pe confirmarea de primire fiind aplicată ștampila Oficiului Poștal Lugoj, cu data respectivă inscripționată, precum și consemnarea unui funcționar al reclamantei, în calitate de secretar, că i-a fost remisă decizia. Prin urmare, este de necontestat că 5 noiembrie 2010 este data la care s-a produs comunicarea deciziei, și de la care se calculează termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva examinării regularității comunicării deciziei în discuție, astfel cum s-a pronunțat și prima instanță, împrejurarea că reclamanta era în insolvență la data de 5 noiembrie 2010, nu prezintă relevanță în condițiile în care înlăuntrul termenului de 6 luni avut la dispoziție pentru sesizarea instanței de judecată competente, în februarie 2011, sentința comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, prin care s-a deschis procedura insolvenței, a fost desființată în calea de atac exercitată de către SC S.P. SRL, pe de o parte. Pe de altă parte, reclamanta nu a demonstrat că a încunoștințat organul emitent al actului administrativ fiscal că se află în insolvență, pentru a i se comunica lichidatorului judiciar decizia respectivă, și nici nu a dovedit că ar fi fost vătămată ca urmare a comunicării deciziei respective la sediul SC S.P.

SRL. Față de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, prin lichidator judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.P. SRL prin lichidator judiciar SC P.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 570 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.