ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1733/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1733/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, reclamanta SC S.P. SRL Lugoj, în contradictoriu cu D.G.F.P. a

Județului Timiș, a solicitat anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie

2010 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală și raportul de inspecție fiscală încheiat la data de 14 iulie 2010,

prin care a fost obligată la plata sumei de 1.735.612 lei și exonerarea

societății de plata acestor sume.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că persoana controlată, respectiv SC S.P.

SRL Lugoj, este persoană juridică română, care a efectuat tranzacții cu o

persoană juridică irlandeză SC S.I.I. SRL, fiind vorba de două persoane

juridice, dar organele de inspecție fiscală au stabilit, în mod eronat, că

asociatul unic al SC S.P. SRL Lugoj a avut relații de afiliere cu SC S.I.I. SRL

din Irlanda, în sensul că dl. J.D.D. este asociat la ambele firme, situație în

care prețul oricărei tranzacții dintre persoana juridică irlandeză și dl.

J.D.D. poate fi considerat ca și preț de transfer.

Reclamanta a

susținut că SC S.P. SRL Lugoj si SC S.I.I. nu sunt persoane afiliate, prin

urmare situația acestora nu se încadrează în prevederile de la art. 7 pct. 21 din

Codul fiscal.

A susținut, de

asemenea, că organul de inspecție fiscală este în eroare cu privire la temeiul

juridic invocat, respectiv art. 7 pct. 21 lit. a) din Codul fiscal, privind

faptul că prețul la care se transferă bunurile între persoane juridice afiliate

este preț de transfer, întrucât temeiul legal se referă la afilierea dintre

doua persoane fizice, iar în ceea ce privește motivarea de drept a organului de

inspecție fiscala cu privire la relațiile de afiliere și considerarea

aplicabilității prețurilor de transfer, apreciază că aceasta este eronată.

A învederat că,

potrivit prevederilor art. 79 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, s-a solicitat

dosarul prețurilor de transfer, raportat la prevederile art. 11 alin. (2)

din Codul fiscal, completate cu dispozițiile art. 22-41 din Normele la Codul

fiscal, potrivit cărora prețul de transfer trebuie să reflecte prețul de piață,

care se determină prin raportarea la tranzacții comparabile necontrolate,

respectiv dintre persoane independente, prin compararea dacă persoanele

independente cu un comportament adecvat ar fi încheiat astfel de tranzacții în

condițiile stabilite de persoanele afiliate.

A considerat că

organul de inspecție fiscală a aplicat eronat prevederile menționate, întrucât

nu au fost comparate prețurile societății cu cele practicate de un alt

producător de produse similare în tranzacția cu un terț cumpărător, respectiv

nu au fost raportate prețurile practicate de societate la tranzacții

necontrolate, independente, și au fost reconsiderate eronat evidențele persoanei

afiliate din România.

Totodată, a susținut

că această comparație trebuia să țină cont de prevederile pct. 31 din

Normele la Codul fiscal, inclusiv de funcțiile îndeplinite de persoane în

tranzacțiile respective și, eventual, de prevederile art. 37 din același

act normativ privind cheltuielile cu publicitatea efectuate de firma irlandeză

SC S.I.I. SRL, dar de care a beneficiat si societatea SC S.P. SRL Lugoj,

cheltuieli care trebuiau luate în considerare pe o piața concurențială. În ceea

ce privește metoda de stabilire a prețului de piața potrivit art. 22 alin. (6)

din Normele de aplicare a Codului fiscal, autoritatea fiscala trebuia să

utilizeze metoda folosită de societate, cu excepția cazurilor în care prin

aceasta nu se reflectă prețul de piață al bunurilor, caz în care organul de

inspecție fiscală poate alege și folosi metoda cea mai adecvată dintre

celelalte metode prevăzute de lege.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta D.G.F.P. Timiș a solicitat, în principal, față de petitul în

anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a Raportului de

inspecție fiscală nr. 8411 din 14 iulie 2010, constatarea inadmisibilității

acțiunii în contencios administrativ, iar in ipoteza în precizării acțiunii

introductive în sensul anularii și a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010,

a solicitat să se constate prescripția dreptului la acțiune. În subsidiar, pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii in contencios administrativ ca

neîntemeiata si menținerea actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P.

Timiș ca temeinice si legale.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, a arătat că este justificată prin aceea că

se solicită anularea Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 si a

Raportului de inspecție fiscala nr. 8411 din 14 iulie 2011 emise de D.G.F.P.

Timiș, fără ca reclamanta să solicite ca petit principal anularea deciziei de

respingere a contestației formulate în procedura prealabilă, invocând

dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. Astfel, reclamanta a contestat

Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010, fiind emisă astfel Decizia nr. 2194/369

din 29 octombrie 2010, prin care a fost respinsă ca neîntemeiata contestația,

însa, prin acțiune se solicită doar anularea deciziei de impunere.

Pentru ipoteza precizării

acțiunii în sensul anularii și a Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, a

invocat faptul că dreptul la acțiune este prescris, având în vedere că cererea

vizând anularea deciziei de respingere a contestației este formulată cu

depășirea termenului de 6 luni reglementat de dispozițiile art. 11 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, decizia emisă în procedura prealabilă de Biroul

Soluționare Contestații din cadrul D.G.F.P. Timiș fiind comunicată reclamantei

conform adresei din 29 octombrie 2010, la care a fost anexată Decizia nr.

2194/369 din 29 octombrie 2010, potrivit confirmării de primire din data de 05

noiembrie 2010, iar acțiunea reclamantei fiind transmisă prin poștă la data de

28 mai 2011 și înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 31 mai 2011.

La cererea

reclamantei, s-a procedat la citarea administratorului judiciar al acesteia, SC

P.I. SRL Timișoara, fiind deschisă procedura insolvenței, iar la termenul din

13 decembrie 2011, reclamanta a formulat precizare de acțiune, solicitând și

anularea Deciziei nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 de soluționare a

contestației. A solicitat, de asemenea, depunerea de către pârâtă a confirmării

de primire în original în vederea formulării unei plângeri penale,

Reclamanta a susținut

că se impune a fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, dat fiind

faptul că s-a îndeplinit procedura prealabilă, decizia de impunere fiind

atacată cu contestație administrativă, iar prin acțiune s-a solicitat implicit

anularea ambelor decizii și a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, a solicitat să se constate că

această decizie nu i-a fost comunicată potrivit dispozițiilor procedurale,

având în vedere în primul rând că societatea se află în insolvență, sens în

care confirmarea de primire din data de 05 noiembrie 2010 trebuia să aibă

această mențiune și, în al doilea rând, faptul că acest act poartă și o a doua

ștampilă cu data de 08 noiembrie 2010, situație în care apreciază că data

comunicării este incertă, motiv pentru care a apreciat că este repusă în

termenul de formulare a acțiunii în contencios administrativ.

Prin sentința nr. 570

din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S.P. SRL

Lugoj, în insolvență, având ca obiect anularea Deciziei de soluționare a

contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 și a actelor fiscale ce au stat

la baza emiterii acesteia, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, a constatat că aceasta este nefondată având în

vedere că reclamanta a solicitat în mod expres prin acțiunea introductivă și

anularea acestei decizii, emisă în soluționarea contestației administrative,

conform dispozițiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a reținut că decizia

de soluționare a contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010, înregistrată

la Biroul soluționare contestații sub nr. 10403 din 29 octombrie 2010, a fost

comunicată societății reclamante la adresa indicată de aceasta în acțiune

respectiv, Lugoj, jud. Timiș, cu confirmarea de primire, în care figurează

același număr de înregistrare al adresei, cu mențiunea „contestație”. Primirea

înscrisului a fost confirmată la data de 05 noiembrie 2010, cu ștampila

societății și mențiunea calității primitorului, respectiv, secretara.

Așa fiind, Curtea a

constatat că sunt îndeplinite condițiile procedurale privind comunicarea

acestui înscris și primirea acestuia de către reprezentantul societății la data

de 05 noiembrie 2010, astfel că solicitările reclamantei referitoare la date

suplimentare privind efectuarea acestei comunicări apar ca fiind neavenite.

Faptul că pe confirmarea de primire apar 2 ștampile ale oficiului poștal Lugoj,

una din 05 noiembrie 2010 și a doua din 08 noiembrie 2010, ultima fiind

anulată, este lipsit de relevanță în condițiile în care data de 05 noiembrie 2010,

apare cu scriere olografă, ca fiind data la care secretarul societății a primit

comunicarea, existând și ștampila societății, iar argumentele reclamantei în

sensul că la acea dată era în insolvență și trebuiau să apară mențiunile

corespunzătoare pe acest înscris nu pot fi primite, câtă vreme, potrivit chiar

susținerilor acesteia, încheierea instanței prin care s-a dispus deschiderea

procedurii insolvenței a fost dată abia la data de 17 martie 2011.

În ceea ce privește

solicitarea reclamantei de a se depune la dosar confirmarea de primire în

original în vederea efectuării unei plângeri penale, nici acesteia nu i se

poate da curs, atât timp cât reclamanta nu a declarat în mod expres că se

înscrie în fals împotriva înscrisului sau semnăturii.

Prin urmare, reținând

că decizia de soluționare a contestației ca act administrativ-fiscal a fost

comunicată contestatorului în condițiile art. 218 alin. (1) coroborate cu art. 44

C. proc. fisc., la data de 05 noiembrie 2010, având în vedere dispozițiile art.

11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 și văzând că cererea de chemare în

judecată însoțită de înscrisurile aferente a fost transmisă prin serviciul de

curierat la data de 28 mai 2011 și înregistrată pe rolul instanței la data de

31 mai 2011, precum și faptul că reclamanta nu a invocat și nu a dovedit motive

temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să o

îndreptățească la introducerea acțiunii în termenul de 1 an prevăzut de același

text de lege, Curtea a constatat că acțiunea este tardiv formulată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta SC S.P. SRL, prin lichidator judiciar SC

P.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului de arată că această decizie este una netemeinică și nelegală, motiv

pentru care s-a solicitat, ca în conformitate cu prevederile art. 312, alin.

(1) - teza I, alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. procedură civilă, admiterea

recursului, casarea sentinței instanței de fond, având în vedere că aceasta nu s-a

pronunțat asupra fondului, ci doar pe excepțiile invocate de pârâta D.G.F.P.

Timiș, fiind admisă în mod netemeinic și nelegal excepția tardivității

depunerii acesteia.

În data de 31 mai 2011

a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara acțiunea în anulare

formulată de SC S.P. SRL - în insolvență, împotriva Deciziei nr. 2194/369 din 29

octombrie 2010 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva R.I.F.

nr. 8411 din 14 iulie 2010 și Decizia de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010,

solicitându-se în mod expres anularea ambelor decizii mai sus enunțate cât și

raportul de inspecție fiscală.

În speță, având în

vedere că unei astfel de acțiuni în anulare îi sunt aplicabile prevederile

Legii 554/2004 care prevede la art. 11, alin. (2) că „Pentru motive temeinice,

în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste

termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data

comunicării actului, data luării la cunoștința”, ori instanța reține în mod

netemeinic și nelegal că nu au fost prezentate motive temeinice, care să

conducă la concluzia că aceasta acțiune putea fi introdusă și peste termenul de

6 luni cu încadrarea în termenul de 1 an impus de textul de lege mai sus prezentat,

deși s-a detaliat prin precizarea de acțiune și răspunsul la Întâmpinare, care

era starea de fapt și de drept a societății la momentul depunerii acțiunii și

prin care se putea reține fără echivoc că sunt motive temeinice pentru a se

aprecia că acțiunea putea fi introdusă în termenul de 1 an și anume:

- la data la care

pârâta D.G.F.P. Timiș pretinde că ar fi comunicat decizia de soluționare a

contestației și anume data de 05 noiembrie 2010, recurenta-reclamantă SC S.P.

SRL era în procedură de insolvență și avea ca reprezentant legal desemnat pe

administrator judiciar P.E. prin sentința comercială nr. 1377 din 30 septembrie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al Tribunalului Timiș, sens în care

toate ștampilele și înscrierile emanate de la societate trebuiau să poarte

mențiunea „în insolvență” în condițiile în care o astfel de Ștampilă a fost

confecționată, ori din documentele care în opinia pârâtei atesta comunicarea

deciziei a cărui anulare se solicita apare o Ștampilă pe care apare scris SC S.P.

SRL, intrare/ieșire fără a se menționa un număr, o semnătură indescifrabilă și

mențiunea că cel care primește este secretara, dar și o a doua Ștampilă care

poartă data de 08 noiembrie 2010, ceea ce contrazice din start susținerea

pârâtei cum că ar fi fost comunicată aceasta decizie în data de 05 noiembrie 2010.

- sentința comercială

nr. 1377 din 30 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 7163/30/2010 al

Tribunalului Timiș, prin care a fost deschisă procedura insolvenței față de SC S.P.

SRL, a fost casată în luna februarie 2011 când a fost admis recursul debitoarei

SC S.P. SRL, iar apoi în 17 martie 2011 în Dosarul cu nr. 1910/30/2010 al

Tribunalului Timiș, prin încheierea nr. 469 din 17 martie 2011 a fost deschisă

o nouă procedură a insolvenței față de SC S.P. SRL și numit administrator

judiciar SC P.I. SRL cu sediul în Timișoara, jud. Timiș.

Astfel, în acest

context în care la data pretinsei comunicări a deciziei atacate societatea era

în procedură de insolvență cu administrator judiciar numit în persoana P.E.,

iar în data da 17 martie 2011 intr-un alt dosar și reluând procedura de la zero

este numit un alt administrator judiciar în persoana SC P.I. SRL, se impune a

se reține că sunt motive temeinice pentru care să se considere acțiunea depusă

în termenul legal, având în vedere că reprezentatul legal s-a schimbat în mod

succesiv de la finalizarea raportului de inspecție finală când societatea era

reprezentată de J.D.D., până la data pretinsei comunicări a deciziei atacate

când reprezentant legal era CII P.E. și până la momentul în care s-a introdus

aceasta acțiune în anulare când reprezentant legal era SC P.I. SRL, neexistând

o continuitate a unui reprezentant legal motiv pentru care s-a solicitat prin

precizarea de acțiune să se constate că reclamanta este în termenul legal de

depunere a acțiunii.

În concluzie, față de

cele prezentate mai sus se impune admiterea recursului, casarea sentinței

civile nr. 570 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, ca fiind netemeinică și

nelegală și trimiterea dosarului la prima instanță, în vederea soluționării

fondului cauzei.

Recursul este

nefondat.

În acord cu soluția

instanței de fond, Înalta Curte constată că acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta SC S.P. SRL, în insolvență, prin

administrator D.J., a fost tardiv formulată, peste termenul de 6 luni de la

data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, prevăzut de art. 11 alin.

(1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, calificat expres

de legislator ca un termen de prescripție.

În condițiile în care

reclamanta nu a produs probe prin care să demonstreze că din motive temeinice

nu a fost în măsură să se adreseze instanței de judecată competente, cu

respectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din lege, așa cum

a reținut și judecătorul fondului, nu sunt incidente în speță dispozițiile

alin. (2) al aceluiași articol, care să permită introducerea cererii de chemare

în judecată peste termenul prevăzut în alin. (1) lit. a), mai sus citat, dar nu

mai târziu de un an de la data comunicării actului.

În această chestiune

este de remarcat că reclamanta, deși a susținut incidența prevederilor art. 11 alin.

(2) din legea contenciosului administrativ, în cuprinsul memoriului de recurs,

nu a dezvoltat această critică în sensul de a furniza argumente convingătoare

care să-i susțină poziția și astfel să probeze existența „motivelor temeinice”

despre care face vorbire textul legal precitat. Numirea sau, dimpotrivă,

schimbarea lichidatorului judiciar nu reprezintă un motiv temeinic pentru

depunerea cererii de chemare în judecată cu depășirea termenului de 6 luni.

De asemenea, contrar

celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că Decizia de

soluționare a contestației nr. 2194/369 din 29 octombrie 2010 a fost comunicată

respectivei societăți comerciale, cu respectarea condițiilor legale privind

comunicarea deciziei, prescrise de art. 218 alin. (1) C. proc. fisc., astfel

cum se coroborează cu art. 44 din același act normativ.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, decizia de soluționare a contestației i-a fost

comunicată reclamantei la 5 noiembrie 2010, pe confirmarea de primire fiind

aplicată ștampila Oficiului Poștal Lugoj, cu data respectivă inscripționată,

precum și consemnarea unui funcționar al reclamantei, în calitate de secretar,

că i-a fost remisă decizia. Prin urmare, este de necontestat că 5 noiembrie 2010

este data la care s-a produs comunicarea deciziei, și de la care se calculează termenul

prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva

examinării regularității comunicării deciziei în discuție, astfel cum s-a

pronunțat și prima instanță, împrejurarea că reclamanta era în insolvență la

data de 5 noiembrie 2010, nu prezintă relevanță în condițiile în care înlăuntrul

termenului de 6 luni avut la dispoziție pentru sesizarea instanței de judecată

competente, în februarie 2011, sentința comercială nr. 1377 din 30 septembrie 2010

a Tribunalului Timiș, prin care s-a deschis procedura insolvenței, a fost

desființată în calea de atac exercitată de către SC S.P. SRL, pe de o parte. Pe

de altă parte, reclamanta nu a demonstrat că a încunoștințat organul emitent al

actului administrativ fiscal că se află în insolvență, pentru a i se comunica

lichidatorului judiciar decizia respectivă, și nici nu a dovedit că ar fi fost

vătămată ca urmare a comunicării deciziei respective la sediul SC S.P. SRL.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamantă, prin lichidator judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC S.P. SRL prin lichidator judiciar SC P.I. SRL împotriva sentinței

civile nr. 570 din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.