ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 233/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 417 din 01

octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC S.P. SRL în contradictoriu

cu pârâta D.G.F.P. Timiș, pentru suspendarea executării Deciziei de impunere

nr. 482 din 14 iulie 2010 emisă de pârâtă și a respinge cererea reclamantei

privind cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut cu privire la suspendarea de drept a deciziei de impunere, că

apărarea reclamantei potrivit căreia cele două decizii de impunere, respectiv,

Decizia nr. 65 din 25 martie 2009 și Decizia nr. 482 din 14 iulie 2010 au

același conținut, este neîntemeiată.

În acest sens, s-a reținut că prima

decizie s-a emis în urma inspecției fiscale finalizată prin RIF 1094 din 03

martie 2009 și a fost desființată pe motiv de lipsă a justificării alegerii

metodei de calcul a prețurilor de transfer dintre reclamantă și societatea

irlandeză pe când cea de-a doua decizie are la bază RIF 8411 din 14 iulie 2010

prin care omisiunea inițială a fost complinită.

Or,

conținutul unui act administrativ include

operațiunile administrative și materiale premergătoare care au stat la baza

întocmirii lui (și care nu produc efecte prin ele însăși ci pregătesc emiterea

actului administrativ), în speță actul material de control și raportul de

inspecție fiscală (RIF), ceea ce înseamnă că cele două decizii nu au conținut

identic. Cea de-a doua inspecție fiscală nu a fost una pur formală și nu este

reductibilă la prima deși a ajuns la aceleași concluzii.

Pe fond, cu privire la condiția cazului

bine justificat, instanța a constatat, fără a prejudeca fondul cauzei, că

întregul capital al reclamantei este deținut de D.J.D. care posedă și 44 % din

acțiunile S.I.I. din Irlanda, ceea ce face ca dl. D. să fie persoană fizică

afiliată la ambele societăți, în sensul art. 7 pct. 21 lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Acest lucru însă nu prezintă relevantă,

deoarece problema prețurilor de transfer nu se pune între o persoană fizică și o

persoană juridică, dar este relevant pentru a stabili relația de afiliere între

reclamantă și societatea irlandeză, între care a existat transfer de bunuri.

Deși reclamanta nu deține direct

vreun titlu de participare la S.I.I., ea deține indirect, prin dl. D., care

este persoană afiliată, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7

pct. 21 lit. c) (i); așadar, reclamanta este afiliată la societatea irlandeză.

Mutatis mutandis

,

și societatea irlandeză este afiliată la cea română

deoarece deține indirect, prin dl. D., 100 % din titlurile de participare la

persoana juridică română.

În aceste condiții, s-a reținut că

nu există motive rezonabile de îndoială privind existența relației de afiliere.

În ce privește modalitatea adoptată

de organul fiscal privind metoda de calcul a prețurilor de transfer, instanța a

constatat că inspecția fiscală a înlăturat metoda marjei nete folosită de

reclamantă (adică una din cele 5 metode legale de verificare a prețurilor de

transfer cf. art. 11 C. fisc.) și a înlocuit-o cu metoda cost-plus (de

asemenea, metodă permisă de lege și folosită de reclamantă pentru determinarea

prețurilor de înregistrare în contabilitate a produselor finite).

În esență, metoda marjei nete se

întemeiază pe comparația tranzacțiilor încheiate între persoane afiliate cu

tranzacțiile încheiate de persoana verificată cu persoane independente (în

speță, nu e cazul deoarece tranzacțiile în discuție s-au făcut doar cu persoana

afiliată) sau, cu tranzacții încheiate între persoane independente. Această din

urmă variantă a fost urmată de reclamantă.

Obiecția principală formulată de

organele fiscale a fost legată de faptul că cele 9 companii au fost selectate

preferențial, cu excluderea societăților concurente.

În condițiile în care reclamanta nu

a adus nicio dovadă în combaterea obiecției formulate, instanța a apreciat ca

fiind legal comportamentul organului de control fiscal care a manifestat

suspiciuni față de metoda utilizată de reclamantă și a înlăturat-o, înlocuind-o

cu metoda cost-plus.

Instanța a apreciat că poziția

organului fiscal, confruntat cu înscrisuri contabile din care rezultă pierderi

constante ale reclamantei pe perioada 2005-2008, concomitent cu prețuri scăzute

practicate față de o societate afiliată, este explicabilă, situația fiind de natură

să dea naștere unei prezumții defavorabile reclamantei, pe care aceasta a avut

ocazia să o combată prin probe și explicații care să facă inteligibilă

activitatea în pierdere pe parcursul a 4 ani, ceea ce nu a fost cazul.

Prin urmare, metoda cost plus folosită

de organul fiscal este una legală și pare să fie adecvată, în condițiile în

care, reclamanta nu a produs nici un argument direct împotriva acestei metode

(ci doar împotriva înlocuirii pretins nejustificate), astfel că, instanța a

constatat că nu există un caz bine justificat de suspendare a executării

actului de impunere.

Cu privire la paguba iminentă, instanța

a constatat faptul că nu s-a făcut dovada, în mod credibil, a pagubei pe care

ar suporta-o reclamanta în cazul executării deciziei de impunere.

În plus, raportat la profitul

realizat pe anul 2009, de 2.105.169 lei și cifra de afaceri de 31.704.361 lei,

datoria fiscală stabilită prin actul de impunere nu pare să conducă la o paguba

iminentă.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs reclamata SC S.P. SRL criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și pentru aplicarea și interpretarea greșită a legii în esență pentru

următoarele motive:

Consideră recurenta – reclamantă că

instanța de fond în mod netemeinic nu a constatat că decizia a cărei suspendare

se solicită nu are ca temei de drept art. 7 pct. 21 lit. c) ci se invocă doar

art. 7 pct. 21 lit. B) din Legea nr. 571/2003. Se arată că în mod eronat

instanța a ignorat o expertiză depusă la dosar din care reiese clar că cele

două societăți nu pot fi afiliate după acest temei de drept greșit invocat și

aplicat de inspectorii fiscali.

- În ceea ce privește înlocuirea

marjei nete utilizate de reclamantă cu metoda cost plus, inspectorii fiscali au

stabilit că reclamanta ar fi trebuit să vândă produsele sale la un preț cu mult

mai mare decât au fost vândute de clienții SC S.I.I. L.T.D., deși nu justifică

în nici un fel de unde au ajuns la marja de profit de 14-15% și care este actul

normativ aplicabil.

Instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra acestor susțineri însă a făcut aprecieri cu privire la faptul că

reclamanta vinde aceleași produse cu S.A. și că nu s-a făcut dovada că aceste

produse nu sunt similare iar această discuție poate fi făcută odată cu fondul

cauzei.

- Referitor la prevenirea unei

pagube iminente, se arată de recurentă că prin punerea în executare a deciziei

nr. 482/2010 au fost blocate toate conturile societății și în mod implicit

plățile către furnizori, proprietarii spațiilor închiriate, restanțe la

credite, la leasinguri etc.

S-a mai arătat că instanța de fond își

anulează propriile susțineri atunci când precizează că în raport de profitul

deținut în anul 2009 nu există prejudiciu, în acest sens ar trebui considerat

că prețurile sunt corecte dacă s-a obținut profitul invocat.

În drept motivele de recurs invocate

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, normele

legale incidente precum și în conformitate cu art. 304

1

C. proc.

civ. Înalta Curte constată că nu este fondată pentru considerentele ce vor fi

prezentate în cele ce urmează:

În conformitate cu prevederile art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

(1)

În cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce

acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de

drept și fără nicio formalitate.

Principiul legalității

actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu

încalce legea cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege.

În ceea ce privește

existența unui caz bine justificat aceasta ar putea fi reținută dacă din

împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate.

În speță, recurenta

invocă neaplicarea unui text de lege respectiv art. 7 pct. 2 lit. c) (i) din

Legea nr. 571/2003 și o anumită expertiză de care instanța fondului nu a ținut cont

în aprecierea – situației privind afilierea societății reclamante cu o persoană

fizică.

Se reține că din motivele

invocate, la o simplă „pipăire” a fondului nu se poate aprecia temeinic asupra

acestor situații decât în cadrul judecății pe fond a cauzei. A determina ce

lege se aplică raportului juridic dedus judecății, care este baza legală a

impunerii diferitelor obligații fiscale stabilite de organele fiscale este fără

îndoială un atribut al instanței care soluționează cererea de anulare a actului

administrativ fiscal respectiv, și nu poate constitui o apreciere pentru a concretiza

existența cazului bine justificat.

În acest sens, nici

invocarea temeiniciei sau netemeiniciei metodei de calcul folosite pentru

stabilirea prețurilor, nici proba cu expertiză contabilă nu pot fi valorificate

în soluționarea cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din

Legea nr. 554/2004.

Analiza îndeplinirii

condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 presupune numai efectuarea

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru a nu fi prejudiciat fondul

litigiului.

Prin urmare, condiția cazului

bine justificat nu este îndeplinită prin invocarea unor aspecte ce țin de

legalitatea actului administrativ.

În ceea ce privește

paguba iminentă, se reține că în lipsa cercetării și analizării acesteia cu un

caz bine justificat, nu poate fi considerată ca o condiție îndeplinită, chiar

dacă s-a început executarea deciziei de impunere întrucât actele administrative

sunt executorii din oficiu.

În consecință,

constatând că în cauză nu există întrunite cumulativ condițiile prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situație reținută și de instanța fondului

și întrucât nu există motive de casare sau de modificare a sentinței recurate,

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC S.P. SRL Lugoj

împotriva sentinței nr. 417 din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

ianuarie 2011.