ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 233/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 417 din 01 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC S.P. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, pentru suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 482 din 14 iulie 2010 emisă de pârâtă și a respinge cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut cu privire la suspendarea de drept a deciziei de impunere, că apărarea reclamantei potrivit căreia cele două decizii de impunere, respectiv, Decizia nr. 65 din 25 martie 2009 și Decizia nr. 482 din 14 iulie 2010 au același conținut, este neîntemeiată.

În acest sens, s-a reținut că prima decizie s-a emis în urma inspecției fiscale finalizată prin RIF 1094 din 03 martie 2009 și a fost desființată pe motiv de lipsă a justificării alegerii metodei de calcul a prețurilor de transfer dintre reclamantă și societatea irlandeză pe când cea de-a doua decizie are la bază RIF 8411 din 14 iulie 2010 prin care omisiunea inițială a fost complinită. Or, conținutul unui act administrativ include operațiunile administrative și materiale premergătoare care au stat la baza întocmirii lui (și care nu produc efecte prin ele însăși ci pregătesc emiterea actului administrativ), în speță actul material de control și raportul de inspecție fiscală (RIF), ceea ce înseamnă că cele două decizii nu au conținut identic.

Cea de-a doua inspecție fiscală nu a fost una pur formală și nu este reductibilă la prima deși a ajuns la aceleași concluzii. Pe fond, cu privire la condiția cazului bine justificat, instanța a constatat, fără a prejudeca fondul cauzei, că întregul capital al reclamantei este deținut de D.J.D. care posedă și 44 % din acțiunile S.I.I. din Irlanda, ceea ce face ca dl. D. să fie persoană fizică afiliată la ambele societăți, în sensul art. 7 pct. 21 lit. b) din Legea nr. 571/2003. Acest lucru însă nu prezintă relevantă, deoarece problema prețurilor de transfer nu se pune între o persoană fizică și o persoană juridică, dar este relevant pentru a stabili relația de afiliere între reclamantă și societatea irlandeză, între care a existat transfer de bunuri.

Deși reclamanta nu deține direct vreun titlu de participare la S.I.I., ea deține indirect, prin dl. D., care este persoană afiliată, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7 pct. 21 lit. c) (i); așadar, reclamanta este afiliată la societatea irlandeză. Mutatis mutandis , și societatea irlandeză este afiliată la cea română deoarece deține indirect, prin dl. D., 100 % din titlurile de participare la persoana juridică română. În aceste condiții, s-a reținut că nu există motive rezonabile de îndoială privind existența relației de afiliere.

În ce privește modalitatea adoptată de organul fiscal privind metoda de calcul a prețurilor de transfer, instanța a constatat că inspecția fiscală a înlăturat metoda marjei nete folosită de reclamantă (adică una din cele 5 metode legale de verificare a prețurilor de transfer cf. art. 11 C. fisc.) și a înlocuit-o cu metoda cost-plus (de asemenea, metodă permisă de lege și folosită de reclamantă pentru determinarea prețurilor de înregistrare în contabilitate a produselor finite). În esență, metoda marjei nete se întemeiază pe comparația tranzacțiilor încheiate între persoane afiliate cu tranzacțiile încheiate de persoana verificată cu persoane independente (în speță, nu e cazul deoarece tranzacțiile în discuție s-au făcut doar cu persoana afiliată) sau, cu tranzacții încheiate între persoane independente.

Această din urmă variantă a fost urmată de reclamantă. Obiecția principală formulată de organele fiscale a fost legată de faptul că cele 9 companii au fost selectate preferențial, cu excluderea societăților concurente. În condițiile în care reclamanta nu a adus nicio dovadă în combaterea obiecției formulate, instanța a apreciat ca fiind legal comportamentul organului de control fiscal care a manifestat suspiciuni față de metoda utilizată de reclamantă și a înlăturat-o, înlocuind-o cu metoda cost-plus.

Instanța a apreciat că poziția organului fiscal, confruntat cu înscrisuri contabile din care rezultă pierderi constante ale reclamantei pe perioada 2005-2008, concomitent cu prețuri scăzute practicate față de o societate afiliată, este explicabilă, situația fiind de natură să dea naștere unei prezumții defavorabile reclamantei, pe care aceasta a avut ocazia să o combată prin probe și explicații care să facă inteligibilă activitatea în pierdere pe parcursul a 4 ani, ceea ce nu a fost cazul. Prin urmare, metoda cost plus folosită de organul fiscal este una legală și pare să fie adecvată, în condițiile în care, reclamanta nu a produs nici un argument direct împotriva acestei metode (ci doar împotriva înlocuirii pretins nejustificate), astfel că, instanța a constatat că nu există un caz bine justificat de suspendare a executării actului de impunere.

Cu privire la paguba iminentă, instanța a constatat faptul că nu s-a făcut dovada, în mod credibil, a pagubei pe care ar suporta-o reclamanta în cazul executării deciziei de impunere. În plus, raportat la profitul realizat pe anul 2009, de 2.105.169 lei și cifra de afaceri de 31.704.361 lei, datoria fiscală stabilită prin actul de impunere nu pare să conducă la o paguba iminentă. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamata SC S.P. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și pentru aplicarea și interpretarea greșită a legii în esență pentru următoarele motive: Consideră recurenta – reclamantă că instanța de fond în mod netemeinic nu a constatat că decizia a cărei suspendare se solicită nu are ca temei de drept art. 7 pct. 21 lit. c) ci se invocă doar art. 7 pct. 21 lit. B) din Legea nr. 571/2003.

Se arată că în mod eronat instanța a ignorat o expertiză depusă la dosar din care reiese clar că cele două societăți nu pot fi afiliate după acest temei de drept greșit invocat și aplicat de inspectorii fiscali. - În ceea ce privește înlocuirea marjei nete utilizate de reclamantă cu metoda cost plus, inspectorii fiscali au stabilit că reclamanta ar fi trebuit să vândă produsele sale la un preț cu mult mai mare decât au fost vândute de clienții SC S.I.I. L.T.D., deși nu justifică în nici un fel de unde au ajuns la marja de profit de 14-15% și care este actul normativ aplicabil. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor susțineri însă a făcut aprecieri cu privire la faptul că reclamanta vinde aceleași produse cu S.A.

și că nu s-a făcut dovada că aceste produse nu sunt similare iar această discuție poate fi făcută odată cu fondul cauzei. - Referitor la prevenirea unei pagube iminente, se arată de recurentă că prin punerea în executare a deciziei nr. 482/2010 au fost blocate toate conturile societății și în mod implicit plățile către furnizori, proprietarii spațiilor închiriate, restanțe la credite, la leasinguri etc. S-a mai arătat că instanța de fond își anulează propriile susțineri atunci când precizează că în raport de profitul deținut în anul 2009 nu există prejudiciu, în acest sens ar trebui considerat că prețurile sunt corecte dacă s-a obținut profitul invocat. În drept motivele de recurs invocate se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Analizând cererea de recurs, normele legale incidente precum și în conformitate cu art. 304 1 C. proc. civ. Înalta Curte constată că nu este fondată pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează: În conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: (1) În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.

Principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. În ceea ce privește existența unui caz bine justificat aceasta ar putea fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate. În speță, recurenta invocă neaplicarea unui text de lege respectiv art. 7 pct. 2 lit. c) (i) din Legea nr. 571/2003 și o anumită expertiză de care instanța fondului nu a ținut cont în aprecierea – situației privind afilierea societății reclamante cu o persoană fizică. Se reține că din motivele invocate, la o simplă „pipăire” a fondului nu se poate aprecia temeinic asupra acestor situații decât în cadrul judecății pe fond a cauzei.

A determina ce lege se aplică raportului juridic dedus judecății, care este baza legală a impunerii diferitelor obligații fiscale stabilite de organele fiscale este fără îndoială un atribut al instanței care soluționează cererea de anulare a actului administrativ fiscal respectiv, și nu poate constitui o apreciere pentru a concretiza existența cazului bine justificat. În acest sens, nici invocarea temeiniciei sau netemeiniciei metodei de calcul folosite pentru stabilirea prețurilor, nici proba cu expertiză contabilă nu pot fi valorificate în soluționarea cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Analiza îndeplinirii condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru a nu fi prejudiciat fondul litigiului.

Prin urmare, condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ. În ceea ce privește paguba iminentă, se reține că în lipsa cercetării și analizării acesteia cu un caz bine justificat, nu poate fi considerată ca o condiție îndeplinită, chiar dacă s-a început executarea deciziei de impunere întrucât actele administrative sunt executorii din oficiu. În consecință, constatând că în cauză nu există întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situație reținută și de instanța fondului și întrucât nu există motive de casare sau de modificare a sentinței recurate, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.P. SRL Lugoj împotriva sentinței nr. 417 din 01 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.