ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4623/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC A.V.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

anularea parțială a deciziei nr. 24 din 27 ianuarie 2010, în ceea ce privește

suspendarea soluționării contestației administrative promovate împotriva raportului

de inspecție fiscală din 22 septembrie 2009 și a deciziei de impunere din 23

septembrie 2009.

La termenul de judecată

din data de 18 octombrie 2010, reclamanta a depus la dosar o precizare la acțiunea

introductivă de instanță în care a menționat că solicită atât anularea parțială

a deciziei nr. 24 din 27 ianuarie 2010, cât și obligarea pârâtei la soluționarea

pe fond a contestației administrative.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, pe de o parte, faptul că decizia atacată nu este corespunzător

motivată, iar pe de altă parte, împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile impuse

de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru a putea fi adoptată o asemenea

măsură.

Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 542

din 8 decembrie 2010, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei astfel cum

a fost precizată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Prin decizia nr. 24 din

27 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, a fost suspendată soluționarea contestației administrative

pentru suma imputată societății reclamante în valoare de 1.036.288 RON, în baza

dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

Titlul IX din O.G.

nr. 92/2003 nu face nicio referire la vreun termen imperativ în ceea ce privește

rezolvarea contestației administrative depuse în temeiul acestor prevederi normative.

Reclamanta nu a formulat

un capăt de cerere având ca obiect obligarea autorității pârâte la plata prejudiciului

ce i s-ar fi cauzat prin expedierea tardivă a contestației de către Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș, în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 8 din Legea

nr. 554/ 2004, modificată.

Actul administrativ contestat

în speță cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea măsurii

de suspendare a soluționării contestației administrative.

Autoritatea pârâtă a avut

în vedere sesizarea penală prealabilă efectuată de către Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș care a adus la cunoștința organelor penale fapta societății reclamante

de a efectua înregistrări inexacte în contabilitate, faptă ce a avut drept consecință

denaturarea decontului de TVA, a cheltuielilor, precum și a rezultatelor financiare.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta SC A.V.I. SRL, care a solicitat modificarea sa, în

sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată.

În motivarea căii de atac,

recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea

judecătorească contestată ce pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Prima instanță a făcut

o interpretare greșită a prevederilor art. 70 C. proc. fisc., ceea ce a condus la

încălcarea dreptului la apărare al SC A.V.I. SRL.

Mai precis, emiterea deciziei

de suspendare a contestației administrative după împlinirea termenului în care aceasta

trebuia soluționată reprezintă o încălcare flagrantă a normei anterior individualizate,

fapt care nu a fost sancționat de către curtea de apel, care a apreciat că este

vorba despre nerespectarea unui termen de recomandare.

Încălcarea termenului

de 45 zile pentru analizarea recursului administrativ a produs societății un prejudiciu,

întrucât a contribuit la insolvența sa prin executarea silită a deciziei de impune

recontestată.

În opinia recurentei,

dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, modificată, conferă persoanei

vătămate dreptul de a solicita repararea prejudiciului și nu instituie o obligație

în acest sens în sarcina sa.

Părțile au formulat și

depus la dosar concluzii scrise.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză,

și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, prin raportul

de inspecție fiscală din 22 septembrie 2009 și decizia de impunere din 23

septembrie 2009 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș s-a reținut

în sarcina recurentei obligația de plată a sumei de 1.036.288 RON, cu titlu de impozit

pe profit suplimentar, TVA și majorări de întârziere aferente acestora.

Împotriva acestor acte

administrativ-fiscale, recurenta a formulat contestație administrativă, înregistrată

la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș din 23 octombrie 2009.

Prin cererea dedusă judecății,

recurenta-reclamantă a contestat decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2010 prin care Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., suspendarea soluționării

acestei căi administrative de atac.

În cuprinsul acestei decizii,

intimata a reținut faptul că, prin sesizarea penală nr. 32929 din 28 septembrie

2009, organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice

Timiș, în conformitate cu art. 108 C. proc. fisc., au înaintat procesul-verbal din

22 septembrie 2009, ale cărui constatări au fost preluate în raportul de inspecție

fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, către Parchetul

de pe lângă Judecătoria Timișoara în vederea constatării existenței sau inexistenței

elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 lit. c) din Legea

nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și ale art. 43 din

Legea contabilității nr. 82/1991.

Conform art. 214

alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare competent poate suspenda,

prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea

de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii

unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției

ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte, în acord

cu prima instanță, constată că intimata a făcut o aplicare corectă a prevederilor

legale anterior citate, întrucât între stabilirea obligațiilor bugetare, prin Decizia

de impunere din 23 septembrie 2009, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor

imputate reprezentanților societății recurente există o strânsă interdependență

de care depinde soluționarea contestației administrative.

Mai precis, această interdependență

constă în faptul că se analizează operațiunile economice desfășurate de către recurentă;

în plus, se pune problema realității tranzacțiilor de intermediere realizate de

SC A.V.I. SRL în vederea vânzării unui teren de la SC L.B. SRL către SC

P.V.N.R. SRL.

Prin urmare, autoritatea

intimată nu se poate pronunța asupra contestației administrative până la momentul

soluționării cauzei penale, câtă vreme se pune problema realității operațiunilor

derulate de societatea recurentă.

În altă ordine de idei,

instanța de control judiciar apreciază că este nefondată critica recurentei în legătură

cu încălcarea dreptului său la apărare, urmare a nerespectării termenului de 45

zile de soluționare a contestației administrative.

Pe acest aspect, Înalta

Curte are în vedere, pe de o parte, că este vorba despre un termen de recomandare,

iar pe de altă parte, că există o normă cu caracter special, art. 214 alin. (1)

lit. a) C. proc. fisc., care instituie posibilitatea suspendării contestației administrative

atunci când organele de cercetare penală au fost sesizate cu privire la existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare

asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Față de împrejurarea că

instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior

indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, raportat

la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.V.I. SRL, prin

administrator judiciar SCP PDA Insolvency IPURL, împotriva sentinței nr. 542 din

8 decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie

2011.