ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4814/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința nr. 122

din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC D.P.R. SRL Timiș, în contradictoriu

cu pârâta A.F.M.

Pe cale de consecință,

instanța de judecată a dispus suspendarea executării, până la soluționarea acțiunii

de fond, a deciziei de impunere fiscală nr. 294 din 21 decembrie 2009 și a Raportului

de inspecție fiscală din aceeași dată emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând următoarele:

Reclamanta a formulat

plângere prealabilă împotriva deciziei de impunere fiscală, potrivit înscrisului

de la dosar, la care pârâta nu a răspuns până în prezent și în cuprinsul cererii

reclamanta a invocat motive de nelegalitate ale actelor fiscale, ceea ce se circumscrie

noțiunii de caz bine justificat, așa cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004 și care impune o analiză din partea instanței de contencios administrativ

asupra legalității impunerii.

Privitor la iminența prejudiciului

definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, prima instanță a reținut

de asemenea justificarea acesteia, prin cuantumul substanțial al impunerii, în sumă

de 1.287.440 RON și prin demararea procedurii de executare silită împotriva reclamantei

potrivit somației de plată și a titlului executoriu nr. BB/2010 emis de pârâtă.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, consecințele negative ale executării silite

față de reclamantă sunt reprezentate de împrejurarea că aceasta este societate comercială

cu capital străin de 100%, antrenată în desfășurarea unor activități de fabricare

de echipamente electrice și electronice pentru autovehicule și pentru motoare de

autovehicule, cu puncte de lucru în mai multe localități din România, având la sfârșitul

anului 2009 un număr de 6.512 angajați așa cum rezultă din certificatul constatator

nr. PP/2010 emis de O.R.C. Timiș și din înscrisul din 16 noiembrie 2010 emis de

reclamantă.

Prima instanță a reținut

că situația economico-financiară a reclamantei este dovedită prin înscrisurile depuse

la termenul de judecată din 17 noiembrie 2010 și că acestea justifică admiterea

cererii de suspendare, fiind achitată și cauțiunea în sumă de 200.000 RON, conform

Recipisei de consemnare din 16 noiembrie 2010, emisă de C. Bank, potrivit dispozițiilor

C. proc. fisc.

către A.F.M.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta A.F.M., formulând

critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304

pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

2.1. Recurenta afirmă

că hotărârea primei instanțe este motivată sumar, contrar dispozițiilor art. 261

pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, în cuprinsul aceluiași motiv, mai arată că prin

analizarea excesivă a argumentelor reclamantei, instanța nu a emis considerații

proprii, temeinice și legale, care să constituie o motivare a judecătorului.

2.2. Cel de-al doilea

motiv de recurs combate punctual considerentele sentinței din perspectiva celor

două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, recurenta consideră

că nu poate susține faptul că prin actele atacate s-au determinat în sarcina intimatei-reclamante

obligații fiscale eronate, pentru că aceasta ar fi realizat obiectivul de valorificare

a deșeurilor de ambalaje, conform contractelor de reciclare încheiate cu diverse

firme, în condițiile în care nu au fost respectate condițiile legale ce reglementează

obligațiile stabilite în sarcina operatorilor economici responsabili. În acest sens

face trimitere la art. 33 alin. (1) și (3) din Ordinul MMGA nr. 578/2006 privind

aprobarea metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul

pentru mediu, în raport de care precizează că în cauză prin probele administrate

nu s-a făcut dovada îndeplinirii efective a scopului pentru care au fost vândute,

respectiv situația eliberată de către SC M.G.R. și SC R. SA prin care să se evidențieze

distinct cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, precum

și metoda de valorificare.

Referitor la cea de-a

doua condiție, recurenta afirmă că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul

afirmațiilor sale, deși atât cazul bine justificat cât și iminența producerii unei

pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de către persoana lezată care a solicitat

suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să propună

și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a

celor două condiții.

de SC D.P.R. SRL

Prin întâmpinarea înregistrată

la data de 4 octombrie 2010, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului

ca nefondat.

Intimata a insistat asupra

legalității soluției adoptate de Curtea de Apel, arătând că a făcut dovada îndeplinirii

celor două condiții impuse de lege.

Aparenta nelegalitate

rezultă din împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură

a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Intimata a motivat că

există îndoieli cu privire la calculul sumelor datorate la Fondul de mediu și că

în fapt a realizat obiectivul de valorificare a deșeurilor de ambalaje, probă în

acest sens fiind contractele de reciclare a deșeurilor, încheiate cu societăți cunoscute

ca firme notorii (pe plan național) în acest domeniu.

Cu privire la condiția

pagubei iminente, intimata-reclamantă arată că executarea silită a sumelor reținute

în decizia de impunere ar putea crea un dezechilibru major în activitatea desfășurată,

care ar putea merge până la afectarea derulării relațiilor comerciale cu partenerii

săi contractuali și punerea în imposibilitate de a onora nu numai obligațiile financiare

asumate față de agenții economici, dar chiar și obligațiile salariale față de angajații

societății.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în

temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată

că este legală, așa încât va fi menținută.

de drept relevante

Intimata-reclamantă SC

D.P.R. SRL Timiș a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 294

din 21 decembrie 2009, privind obligații la Fondul pentru mediu constatate și accesoriile

aferente calculate în Raportul de inspecție fiscală din 21 decembrie 2009, în sumă

totală de 1.220.236 RON reprezentând taxa de mediu aferentă deșeurilor de ambalaje

nereciclate pentru anii 2006, 2007 și 2008 și majorările de întârziere.

Cererea de chemare în

judecată s-a fundamentat pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, potrivit cu care „

În cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul

în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de

60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”.

Examinând

cele două condiții impuse de textul de lege citat: „cazul bine justificat” și „paguba

iminentă”, Curtea de Apel a ajuns la concluzia corectă că se impune suspendarea

executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Răspunzând

punctual criticilor formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Potrivit

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă

„motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților”.

Din lecturarea

considerentelor sentinței prezentate succint la pct. 1.1 din prezenta decizie, rezultă

cu evidență că primul motiv de recurs este nefondat.

Curtea de

Apel și-a motivat corespunzător soluția adoptată, indicând detaliat aspectele pe

care le-a apreciat ca fiind relevante pentru justificarea îndeplinirii celor două

condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 precitat, pentru acordarea suspendării.

Înalta Curte constată

că hotărârea recurată conține argumentele instanței cu trimitere la mijloacele de

probă administrate, care au format convingerea instanței astfel că nu se poate reține

nemotivarea sentinței astfel cum susține recurenta.

1.2. În cuprinsul

celui de-al doilea motiv de recurs este combătută soluția primei instanțe prin prisma

modului în care a analizat îndeplinirea celor două condiții: cazul bine justificat

și paguba iminentă.

Hotărârea Curții de Apel

reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat,

înscrisurile depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ

prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat

și paguba iminentă.

În speță, făcându-se dovada

unui caz bine justificat, prin sentința recurată, în mod legal a fost admisă cererea

de suspendare.

În privința primei condiții,

legea nu conține reglementări, dar este evident că existența unui caz bine justificat,

care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu

din oficiu, impune existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate

de care se bucură un act administrativ care este emis pe baza legii și pentru executarea

acesteia.

Această condiție este

îndeplinită în cauză, având în vedere că au fost invocate motive de nelegalitate

a actelor fiscale atacate. Este adevărat că motivele de nelegalitate vor fi analizate

de instanța care verifică actul contestat dar textul cere ca împrejurările de fapt

și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Reclamanta a invocat în

contestația formulată existența unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ

fiscal ca urmare a unor erori importante săvârșite de organul de control în momentul

calculării concrete a obligațiilor datorate la Fondul pentru mediu, precum și faptul

că a predat spre reciclare cantități considerabile de deșeuri prin terțe societăți

comerciale specializate în domeniu, aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actelor contestate.

Art. 2 alin. (1) lit.

ș) definește „paguba iminentă ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil,

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public”.

În cauză, s-a conturat

îndeplinirea acestei condiții și anume prejudiciul material viitor și previzibil,

reclamanta făcând dovada că executarea actelor administrativ-fiscale la acest moment

ar putea produce serioase perturbări în activitatea curentă a companiei care a realizat

o investiție cu capital străin în proporție de 100%, specializată în producția de

piese și accesorii pentru autovehicule și care asigură loc de muncă pentru un număr

mare de angajați.

Aceste argumente vin în

susținerea soluției recurate prin care s-a dispus suspendarea executării actului

administrativ.

instanței de recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.F.M. împotriva sentinței nr. 122 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2010.