ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4814/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 122 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC D.P.R. SRL Timiș, în contradictoriu cu pârâta A.F.M. Pe cale de consecință, instanța de judecată a dispus suspendarea executării, până la soluționarea acțiunii de fond, a deciziei de impunere fiscală nr. 294 din 21 decembrie 2009 și a Raportului de inspecție fiscală din aceeași dată emise de pârâtă.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a apreciat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând următoarele: Reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva deciziei de impunere fiscală, potrivit înscrisului de la dosar, la care pârâta nu a răspuns până în prezent și în cuprinsul cererii reclamanta a invocat motive de nelegalitate ale actelor fiscale, ceea ce se circumscrie noțiunii de caz bine justificat, așa cum prevede art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și care impune o analiză din partea instanței de contencios administrativ asupra legalității impunerii.

Privitor la iminența prejudiciului definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, prima instanță a reținut de asemenea justificarea acesteia, prin cuantumul substanțial al impunerii, în sumă de 1.287.440 RON și prin demararea procedurii de executare silită împotriva reclamantei potrivit somației de plată și a titlului executoriu nr. BB/2010 emis de pârâtă. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, consecințele negative ale executării silite față de reclamantă sunt reprezentate de împrejurarea că aceasta este societate comercială cu capital străin de 100%, antrenată în desfășurarea unor activități de fabricare de echipamente electrice și electronice pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule, cu puncte de lucru în mai multe localități din România, având la sfârșitul anului 2009 un număr de 6.512 angajați așa cum rezultă din certificatul constatator nr. PP/2010 emis de O.R.C.

Timiș și din înscrisul din 16 noiembrie 2010 emis de reclamantă. Prima instanță a reținut că situația economico-financiară a reclamantei este dovedită prin înscrisurile depuse la termenul de judecată din 17 noiembrie 2010 și că acestea justifică admiterea cererii de suspendare, fiind achitată și cauțiunea în sumă de 200.000 RON, conform Recipisei de consemnare din 16 noiembrie 2010, emisă de C. Bank, potrivit dispozițiilor C. proc. fisc. 2. Recursul declarat de către A.F.M. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta A.F.M., formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. 2.1.

Recurenta afirmă că hotărârea primei instanțe este motivată sumar, contrar dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, în cuprinsul aceluiași motiv, mai arată că prin analizarea excesivă a argumentelor reclamantei, instanța nu a emis considerații proprii, temeinice și legale, care să constituie o motivare a judecătorului. 2.2. Cel de-al doilea motiv de recurs combate punctual considerentele sentinței din perspectiva celor două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă. Astfel, recurenta consideră că nu poate susține faptul că prin actele atacate s-au determinat în sarcina intimatei-reclamante obligații fiscale eronate, pentru că aceasta ar fi realizat obiectivul de valorificare a deșeurilor de ambalaje, conform contractelor de reciclare încheiate cu diverse firme, în condițiile în care nu au fost respectate condițiile legale ce reglementează obligațiile stabilite în sarcina operatorilor economici responsabili.

În acest sens face trimitere la art. 33 alin. (1) și (3) din Ordinul MMGA nr. 578/2006 privind aprobarea metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, în raport de care precizează că în cauză prin probele administrate nu s-a făcut dovada îndeplinirii efective a scopului pentru care au fost vândute, respectiv situația eliberată de către SC M.G.R. și SC R. SA prin care să se evidențieze distinct cantitățile de deșeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, precum și metoda de valorificare.

Referitor la cea de-a doua condiție, recurenta afirmă că reclamanta nu a prezentat nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale, deși atât cazul bine justificat cât și iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedite de către persoana lezată care a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal și care este datoare să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a celor două condiții. 3. Apărările formulate de SC D.P.R. SRL Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 octombrie 2010, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata a insistat asupra legalității soluției adoptate de Curtea de Apel, arătând că a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții impuse de lege.

Aparenta nelegalitate rezultă din împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Intimata a motivat că există îndoieli cu privire la calculul sumelor datorate la Fondul de mediu și că în fapt a realizat obiectivul de valorificare a deșeurilor de ambalaje, probă în acest sens fiind contractele de reciclare a deșeurilor, încheiate cu societăți cunoscute ca firme notorii (pe plan național) în acest domeniu. Cu privire la condiția pagubei iminente, intimata-reclamantă arată că executarea silită a sumelor reținute în decizia de impunere ar putea crea un dezechilibru major în activitatea desfășurată, care ar putea merge până la afectarea derulării relațiilor comerciale cu partenerii săi contractuali și punerea în imposibilitate de a onora nu numai obligațiile financiare asumate față de agenții economici, dar chiar și obligațiile salariale față de angajații societății.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, așa încât va fi menținută. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă SC D.P.R. SRL Timiș a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. 294 din 21 decembrie 2009, privind obligații la Fondul pentru mediu constatate și accesoriile aferente calculate în Raportul de inspecție fiscală din 21 decembrie 2009, în sumă totală de 1.220.236 RON reprezentând taxa de mediu aferentă deșeurilor de ambalaje nereciclate pentru anii 2006, 2007 și 2008 și majorările de întârziere.

Cererea de chemare în judecată s-a fundamentat pe dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cu care „ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Examinând cele două condiții impuse de textul de lege citat: „cazul bine justificat” și „paguba iminentă”, Curtea de Apel a ajuns la concluzia corectă că se impune suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond.

Răspunzând punctual criticilor formulate de recurent, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Din lecturarea considerentelor sentinței prezentate succint la pct. 1.1 din prezenta decizie, rezultă cu evidență că primul motiv de recurs este nefondat. Curtea de Apel și-a motivat corespunzător soluția adoptată, indicând detaliat aspectele pe care le-a apreciat ca fiind relevante pentru justificarea îndeplinirii celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 precitat, pentru acordarea suspendării.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată conține argumentele instanței cu trimitere la mijloacele de probă administrate, care au format convingerea instanței astfel că nu se poate reține nemotivarea sentinței astfel cum susține recurenta. 1.2. În cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs este combătută soluția primei instanțe prin prisma modului în care a analizat îndeplinirea celor două condiții: cazul bine justificat și paguba iminentă. Hotărârea Curții de Apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor textului de lege menționat, înscrisurile depuse la dosar conducând la concluzia îndeplinirii condițiilor cumulativ prevăzute de lege pentru suspendarea actului administrativ, cazul bine justificat și paguba iminentă.

În speță, făcându-se dovada unui caz bine justificat, prin sentința recurată, în mod legal a fost admisă cererea de suspendare. În privința primei condiții, legea nu conține reglementări, dar este evident că existența unui caz bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, impune existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ care este emis pe baza legii și pentru executarea acesteia. Această condiție este îndeplinită în cauză, având în vedere că au fost invocate motive de nelegalitate a actelor fiscale atacate. Este adevărat că motivele de nelegalitate vor fi analizate de instanța care verifică actul contestat dar textul cere ca împrejurările de fapt și de drept să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Reclamanta a invocat în contestația formulată existența unei aparențe de nelegalitate a actului administrativ fiscal ca urmare a unor erori importante săvârșite de organul de control în momentul calculării concrete a obligațiilor datorate la Fondul pentru mediu, precum și faptul că a predat spre reciclare cantități considerabile de deșeuri prin terțe societăți comerciale specializate în domeniu, aspecte de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor contestate. Art. 2 alin. (1) lit. ș) definește „paguba iminentă ca fiind prejudiciul material, viitor și previzibil, sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

În cauză, s-a conturat îndeplinirea acestei condiții și anume prejudiciul material viitor și previzibil, reclamanta făcând dovada că executarea actelor administrativ-fiscale la acest moment ar putea produce serioase perturbări în activitatea curentă a companiei care a realizat o investiție cu capital străin în proporție de 100%, specializată în producția de piese și accesorii pentru autovehicule și care asigură loc de muncă pentru un număr mare de angajați. Aceste argumente vin în susținerea soluției recurate prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.F.M. împotriva sentinței nr. 122 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2010.