ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1193/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș - Administrația Finanțelor Publice pentru

Contribuabilii Mijlocii Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală Timiș

solicitând, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea

executării deciziei de impunere fiscală nr. 268 din 19 iunie 2009 și a

raportului de inspecție fiscală din 17 iunie 2009 emise de pârâtă privind suma

de 603.291 RON, cu titlu de impunere fiscală.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut

că împotriva impunerii fiscale a formulat contestație conform art. 205-207 C.

proc. fisc. și, ulterior, pârâta a trecut la executarea silită împotriva

societății emițând somația nr. 35/35/1/2009/1100 cu termen de achitare de 15

zile.

Prin sentința civilă nr. 237 din 22

septembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării

deciziei de impunere fiscală nr. 268 din 19iunie 2009 și a raportului de

inspecție fiscală din 17 iunie 2009 emise de pârâtă privind obligarea

reclamantei de a plăti debitul de 603.291 RON, până la pronunțarea instanței de

fond.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

de fond a reținut că suspendarea actelor administrative, ca operație juridică

de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, apare ca o situație de

excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede [ex. art. 123 alin. (1)

final din Constituție], sau judecătorească, dar în limitele și condițiile

prevăzute de lege.

În cauza de față s-a constatat că sunt

îndeplinite dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care permit

suspendarea executării actelor administrative în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7

din lege, a autorității publice, până la pronunțarea instanței de fond.

Instanța de fond a reținut că reclamanta a

formulat contestație în procedura prealabilă instituită de Codul de procedură

fiscală și că potrivit somației de plată nr. 35/35/1/2009/1100 pârâta a

informat-o că s-a început executarea silită împotriva acesteia, pentru debitul

în sumă de 603.291 RON. Astfel, este demonstrată iminența procedurii unui

prejudiciu față de reclamantă prin faptul că această executare se răsfrânge

asupra obligațiilor salariale și a contractelor în derulare.

În privința cazului bine justificat, definit

prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca o serie de împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ, instanța de fond a

apreciat ca îndeplinită această condiție în contextul în care în conținutul

contestației formulate în procedura prealabilă reclamanta a invocat aspecte ce

vizează încălcarea unor dispoziții legale cu caracter fiscal, prin actele de

impunere fiscale atacate, și care urmează a fi cenzurate de instanță.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În esență, se aduc critici sentinței recurate

în sensul că instanța de fond a reținut fără temei că sunt îndeplinite

cumulativ cele două condiții prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, deși nu s-a făcut dovada existenței

unui caz bine justificat și nici a iminenței producerii unei pagube.

Se susține și faptul că reclamanta trebuia să

achite o cauțiune de 20% din cuantumul sumei contestate, conform art. 215 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare

prin care a susținut că soluția instanței de fond este legală și temeinică și a

solicitat respingerea recursului întrucât recurenta nu a prezentat niciun

argument suplimentar față de cele invocate în fața primei instanței, care le-a

apreciat neîntemeiate.

Înalta Curte de Casație și Justiție analizând

recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care se află la

dosarul cauzei de dispozițiile legale incidente, cât și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor

fi expuse.

Este adevărat că actul administrativ fiscal a

cărei suspendare s-a solicitat are caracter executoriu pentru că este prezumată

legalitatea sa, însă executarea acestuia poate fi suspendată, în mod

excepțional, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 215

alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, când se

constată existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube.

În mod corect instanța de fond a apreciat ca

fiind îndeplinită condiția iminenței unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât din înscrisurile depuse la dosarul

cauzei rezultă că intimata-reclamantă are un număr de 94 salariați și are

contracte în derulare, astfel că executarea actului a cărui suspendare a

executării se solicită ar afecta grav activitatea societății comerciale, putând

chiar conduce la intrarea în faliment.

În consens cu instanța de fond, se reține ca fiind

îndeplinită și condiția referitoare la existența cazului bine justificat astfel

cum este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

De altfel, măsura dispusă în cauza de față

este în acord și cu Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri

din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă.

În cuprinsul acesteia se arată că executarea

imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a

fi contestate poate cauza persoanelor juridice, în anumite circumstanțe un

prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura

posibilului.

De asemenea, intimata-reclamantă a plătit și

cauțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Având în vedere aceste considerente, se

apreciază că nu poate fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. hotărârea primei instanțe fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 273 din 22

septembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3

martie 2010.