ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1417/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC L.D.T.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 585 din 11 noiembrie 2007 și a deciziei nr. 1784 din 1 august 2009 emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în Dosarul nr. 1011/59/2009 al Curții de Apel Timișoara. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia nr. 585/2007 pârâta a atras răspunderea solidară a reclamantei pentru persoana juridică debitoare SC R&M T.I.

SRL, stabilind în sarcina sa obligația de plată a sumei de 24.656,536 RON, cu motivarea că debitoarea este declarată insolvabilă și sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) C. proc. fisc. S-a mai arătat că, în procedura prealabilă, pârâta a pronunțat decizia nr. 1784 din 1 august 2009 prin care a admis în parte contestația reclamantei și a desființat decizia nr. 585 din 1 septembrie 2007, respectiv pentru suma de 6.820,434 RON, respingând în rest contestația și menținând parțial decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 585/2007, pentru suma de 14.056,734 RON. În continuare s-a susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv „existența cazului bine justificat” și „paguba iminentă”.

În argumentarea primei condiții reclamanta a arătat că prin încheierea nr. 977 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Timiș s-a constatat caracterul incert al creanței bugetare a Direcției Generale a Finanțelor Publice pe care o pretindea față de SC R&M T.I. SRL și s-a dispus radierea sumei de 29.455,036 RON din tabelul definitiv al creanțelor, astfel încât atâta vreme cât autoritatea pârâtă nu are un titlu de creanță față de societatea debitoare menționată, nu poate dispune obligarea în solidar a reclamantei pentru o sumă pe care nici măcar debitoarea nu o datorează. Referitor la iminența producerii unei pagube, reclamanta a arătat că executarea imediată a actului administrativ –fiscal de impunere ar duce la intrarea societății în incapacitate de plată, dat fiind cuantumul ridicat al sumei care se pretinde a fi datorată.

Prin încheierea din 28 septembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL Timișoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. și a dispus suspendarea executării deciziilor nr. 585 din 11 septembrie 2007 și nr. 1784 din 1 august 2009 emise de pârâtă, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de 14.056,734 RON cu titlu de impunere fiscală, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 1011/59/2009 al Curții de Apel Timișoara. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv s-a dovedit existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

S-a constatat astfel că prima condiție este îndeplinită prin prisma faptului că pe cale judecătorească s-a constatat situația potrivit căreia creanța pentru care autoritatea fiscală a atras răspunderea solidară a societății reclamantei nu are caracter cert. S-a mai reținut că iminența producerii unei pagube este dovedită prin cuantumul deosebit de substanțial al debitului fiscal stabilit prin decizia de impunere. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și invocând prevederile art. 304 1 din C. proc. civ.

În susținerea recursului, pârâta critică sentința atacată pentru următoarele aspecte: - în mod greșit instanța de fond a respins cererea prealabilă formulată de pârâtă, în sensul stabilirii cauțiunii în procent de 20% din suma contestată și nu în cuantumul stabilit de instanță, care este insignifiant, fapt ce atrage nulitatea hotărârii atacate; - în mod neîntemeiat, prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește cererea de suspendare a deciziei nr. 585 din 11 septembrie 2007 emisă de D.G.F.P. Timiș, deși reclamanta formulase anterior o cerere de suspendare a executării aceluiași act administrativ – fiscal, care a fost respinsă prin decizia nr. 3030 din 23 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; - în mod nelegal, prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cele două condiții cumulative necesare suspendării executării unui act administrativ.

Se susține că simpla promovare a acțiunii în contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal nu poate fi suficientă pentru a se dovedi existența „cazului bine justificat”, în caz contrar, s-ar eluda scopul avut în vedere de legiuitor. În ceea ce privește îndeplinirea celei de a doua condiții susține că valoarea debitului ce face obiectul actului administrativ fiscal nu este suficientă pentru a argumenta paguba iminentă și a dispune suspendarea executării. Recursul este nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează.

1. În ceea ce privește prima critică adusă sentinței atacate referitoare la nedepunerea cauțiunii în cuantumul legal, se constată că aceasta este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 215 alin. (2) teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc. Potrivit textului legal menționat contribuabilul poate cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate”. Din interpretarea literală și logică a acestei norme juridice rezultă că legiuitorul a înțeles să confere judecătorului dreptul de a aprecia asupra cuantumului cauțiunii datorate, nefiind impusă o limită minimă a sumei, ci doar un plafon maxim, procentual, pe care instanța nu îl poate depăși.

Prin urmare, cuantumul cauțiunii stabilit de prima instanță este conform legislației aplicabile, din acest punct de vedere hotărârea fiind perfect legală. 2. A doua critică formulată de recurenta-pârâtă și care se referă la greșita respingere a excepției puterii lucrului judecat este, de asemenea, nefondată, în mod corect prima instanță constatând că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, prima cerere de suspendare fiind întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, contestația administrativă nefiind încă soluționată la acel moment, în timp ce prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile art. 15 din aceeași lege și vizează decizia nr. 1784 din 11 august 2009 prin care s-a soluționat contestația administrativ fiscală.

3. Referitor la criticile care vizează soluționarea pe fond a cererii de suspendare Înalta Curte apreciază că argumentele aduse în susținerea acestora nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Cele două condiții – caz bine justificat și iminența producerii unei pagube prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul i mperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”.

Existența cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, poate fi reținută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Definiția legală a noțiunii de „caz bine justificat” se regăsește în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată: împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Principalele aspecte care au dus la crearea unor îndoieli serioase asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative au fost arătate în mod judicios și motivat de către prima instanță și acestea vor fi reținute și de Înalta Curte în formarea convingerii că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare: - reclamanta a dovedit faptul că titlul de creanță invocat de autoritatea fiscală în decizia de atragere a răspunderii solidare a societății reclamante a fost declarat incert prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În această situație, este evident că aparența de nelegalitate se întrevede fără a fi necesară antamarea fondului; - faptul că organul fiscal a admis în parte contestația administrativă este și ea de natură a crea o îndoială asupra legalității actului administrativ fiscal menționat; - situația prezentată instanței de recurs referitoare la admiterea acțiunii în anularea actelor administrativ – fiscale a căror suspendare a executării se solicită, prin sentința nr. 351 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, confirmă odată în plus legalitatea și temeinicia soluției de admitere a cererii de suspendare criticată în prezentul recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la nedovedirea existenței unei pagube iminente, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, pentru următoarele argumente: - noțiunea de „pagubă iminentă” trebuie interpretată în contextul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurările concrete ale speței. În acest sens, în mod corect instanța de fond a reținut că prin punerea în executare a deciziei de impunere se prefigurează existența unui prejudiciu material direct și cuantificabil, care constă în lipsirea reclamantei de folosința sumelor de bani existente în conturile proprii, în condițiile în care, în privința actului administrativ - fiscal, așa cum s-a argumentat mai sus, există o îndoială serioasă asupra legalității sale.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiș, împotriva încheierii din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 martie 2010.