ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1417/2010

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta

SC L.D.T.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș, în temeiul

dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării deciziei de

impunere fiscală nr. 585 din 11 noiembrie 2007 și a deciziei nr. 1784 din 1

august 2009 emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii

în Dosarul nr. 1011/59/2009 al Curții de Apel Timișoara.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că prin decizia nr. 585/2007 pârâta a atras răspunderea solidară

a reclamantei pentru persoana juridică debitoare SC R&M T.I. SRL, stabilind

în sarcina sa obligația de plată a sumei de 24.656,536 RON, cu motivarea că debitoarea

este declarată insolvabilă și sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) C.

proc. fisc.

S-a mai arătat că, în

procedura prealabilă, pârâta a pronunțat decizia nr. 1784 din 1 august 2009 prin

care a admis în parte contestația reclamantei și a desființat decizia nr. 585 din

1 septembrie 2007, respectiv pentru suma de 6.820,434 RON, respingând în rest contestația

și menținând parțial decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 585/2007, pentru

suma de 14.056,734 RON.

În continuare s-a susținut

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv

„existența cazului bine justificat” și „paguba iminentă”.

În argumentarea primei

condiții reclamanta a arătat că prin încheierea nr. 977 din 15 iunie 2009 a Tribunalului

Timiș s-a constatat caracterul incert al creanței bugetare a Direcției Generale

a Finanțelor Publice pe care o pretindea față de SC R&M T.I. SRL și s-a dispus

radierea sumei de 29.455,036 RON din tabelul definitiv al creanțelor, astfel încât

atâta vreme cât autoritatea pârâtă nu are un titlu de creanță față de societatea

debitoare menționată, nu poate dispune obligarea în solidar a reclamantei pentru

o sumă pe care nici măcar debitoarea nu o datorează.

Referitor la iminența

producerii unei pagube, reclamanta a arătat că executarea imediată a actului administrativ

–fiscal de impunere ar duce la intrarea societății în incapacitate de plată, dat

fiind cuantumul ridicat al sumei care se pretinde a fi datorată.

Prin încheierea din 28

septembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis cererea formulată de reclamanta SC L.D.T.I. SRL Timișoara, în contradictoriu

cu pârâta D.G.F.P. și a dispus suspendarea executării deciziilor nr. 585 din 11

septembrie 2007 și nr. 1784 din 1 august 2009 emise de pârâtă, cu privire la obligarea

reclamantei de a plăti suma de 14.056,734 RON cu titlu de impunere fiscală, până

la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 1011/59/2009 al Curții

de Apel Timișoara.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv s-a dovedit existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

S-a constatat astfel că

prima condiție este îndeplinită prin prisma faptului că pe cale judecătorească s-a

constatat situația potrivit căreia creanța pentru care autoritatea fiscală a atras

răspunderea solidară a societății reclamantei nu are caracter cert.

S-a mai reținut că iminența

producerii unei pagube este dovedită prin cuantumul deosebit de substanțial al debitului

fiscal stabilit prin decizia de impunere.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate

și invocând prevederile art. 304

1

din C. proc. civ.

În susținerea recursului,

pârâta critică sentința atacată pentru următoarele aspecte:

- în mod greșit instanța

de fond a respins cererea prealabilă formulată de pârâtă, în sensul stabilirii cauțiunii

în procent de 20% din suma contestată și nu în cuantumul stabilit de instanță, care

este insignifiant, fapt ce atrage nulitatea hotărârii atacate;

- în mod neîntemeiat,

prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce privește

cererea de suspendare a deciziei nr. 585 din 11 septembrie 2007 emisă de D.G.F.P.

Timiș, deși reclamanta formulase anterior o cerere de suspendare a executării aceluiași

act administrativ – fiscal, care a fost respinsă prin decizia nr. 3030 din 23

septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

- în mod nelegal, prima

instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cele două condiții cumulative necesare

suspendării executării unui act administrativ. Se susține că simpla promovare a

acțiunii în contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal nu poate

fi suficientă pentru a se dovedi existența „cazului bine justificat”, în caz contrar,

s-ar eluda scopul avut în vedere de legiuitor.

În ceea ce privește îndeplinirea

celei de a doua condiții susține că valoarea debitului ce face obiectul actului

administrativ fiscal nu este suficientă pentru a argumenta paguba iminentă și a

dispune suspendarea executării.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat

pentru considerentele ce urmează.

prima critică adusă sentinței atacate referitoare la nedepunerea cauțiunii în cuantumul

legal, se constată că aceasta este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art.

215 alin. (2) teza a II-a din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind C. proc. fisc.

Potrivit textului legal menționat contribuabilul poate cere suspendarea executării

actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004, iar instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune

de până la 20% din cuantumul sumei contestate”. Din interpretarea literală și logică

a acestei norme juridice rezultă că legiuitorul a înțeles să confere judecătorului

dreptul de a aprecia asupra cuantumului cauțiunii datorate, nefiind impusă o limită

minimă a sumei, ci doar un plafon maxim, procentual, pe care instanța nu îl poate

depăși. Prin urmare, cuantumul cauțiunii stabilit de prima instanță este conform

legislației aplicabile, din acest punct de vedere hotărârea fiind perfect legală.

de recurenta-pârâtă și care se referă la greșita respingere a excepției puterii

lucrului judecat este, de asemenea, nefondată, în mod corect prima instanță constatând

că nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, prima cerere de suspendare

fiind întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, contestația administrativă

nefiind încă soluționată la acel moment, în timp ce prezenta cerere este întemeiată

pe dispozițiile art. 15 din aceeași lege și vizează decizia nr. 1784 din 11

august 2009 prin care s-a soluționat contestația administrativ fiscală.

care vizează soluționarea pe fond a cererii de suspendare Înalta Curte apreciază

că argumentele aduse în susținerea acestora nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

Cele două condiții – caz

bine justificat și iminența producerii unei pagube prevăzute de art. 14 din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin tonul i

mperativ, denotă

caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ,

presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabile actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența „unui caz

bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”.

Existența cazului

bine justificat în sensul art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ,

poate fi reținută doar dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică

și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele

caracterului executoriu al actelor administrative.

Definiția legală a noțiunii

de „caz bine justificat” se regăsește în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, modificată: împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Principalele aspecte care

au dus la crearea unor îndoieli serioase asupra prezumției de legalitate de care

se bucură actele administrative au fost arătate în mod judicios și motivat de către

prima instanță și acestea vor fi reținute și de Înalta Curte în formarea convingerii

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare:

- reclamanta a dovedit

faptul că titlul de creanță invocat de autoritatea fiscală în decizia de atragere

a răspunderii solidare a societății reclamante a fost declarat incert prin hotărâre

judecătorească irevocabilă. În această situație, este evident că aparența de nelegalitate

se întrevede fără a fi necesară antamarea fondului;

- faptul că organul fiscal

a admis în parte contestația administrativă este și ea de natură a crea o îndoială

asupra legalității actului administrativ fiscal menționat;

- situația prezentată

instanței de recurs referitoare la admiterea acțiunii în anularea actelor administrativ

– fiscale a căror suspendare a executării se solicită, prin sentința nr. 351 din

11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, confirmă odată în plus legalitatea și temeinicia soluției de admitere a

cererii de suspendare criticată în prezentul recurs.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitor la nedovedirea existenței unei pagube iminente, Înalta Curte

constată că și acesta este nefondat, pentru următoarele argumente:

- noțiunea de „pagubă

iminentă” trebuie interpretată în contextul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

s) din Legea nr. 554/2004, prin raportare la împrejurările concrete ale speței.

În acest sens, în mod corect instanța de fond a reținut că prin punerea în executare

a deciziei de impunere se prefigurează existența unui prejudiciu material direct

și cuantificabil, care constă în lipsirea reclamantei de folosința sumelor de bani

existente în conturile proprii, în condițiile în care, în privința actului administrativ

- fiscal, așa cum s-a argumentat mai sus, există o îndoială serioasă asupra legalității

sale.

Așa fiind, Înalta Curte,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de D.G.F.P. Timiș, împotriva încheierii din 28 septembrie 2009 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2010.