ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4812/2009

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Decizia pronunțată în recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 3504 din 24 iunie 2009 a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 122

din 7 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, prin decizia nr. 703 din 30 octombrie 2007, D.G.F.P. Timiș, învestită

cu soluționarea contestației împotriva angajării răspunderii solidare a SC

A.B.I. SRL Timiș cu debitorul SC R & M T.I. SRL, pentru o creanță de

24.656.536 lei, în condițiile art. 214 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003,

a dispus suspendarea judecății până la soluționarea definitivă și irevocabilă a

contestației formulate de debitorul SC R & M T.I. SRL, împotriva deciziei

de impunere nr. 227 din 25 februarie 2007.

Reținând că, în conformitate cu

dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, suspendarea

procedurii de soluționare a contestației în calea administrativă se poate

dispune numai atunci când soluționarea cauzei depinde de existența unui drept

care face obiectul altei judecăți și față de împrejurarea că pricina care a

determinat suspendarea a fost suspendată, la rândul său, până la pronunțarea

unei soluții pe latura penală, contestația formulată de SC R & M T.I. SRL,

instanța de recurs a apreciat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 214

alin. (1) lit. b) C. proc. fisc., nefiind făcută dovada existenței unei

judecăți în sensul legii, cu atât mai mult cu cât între timp a fost soluționată

contestația formulată de SC R & M T.I. SRL împotriva deciziei de impunere

nr. 227 din 1 februarie 2007, astfel cum rezultă din decizia nr. 113 din 3

aprilie 2009, emisă de A.N.A.F. și depusă în recurs.

În ceea ce privește anularea debitului de

3.799.368 lei, Curtea a apreciat că soluția instanței de fond este temeinică și

legală, în speță nefiind îndeplinite cerințele art. 27 alin. (1) lit. a) din

O.G. nr. 92/2003 privind preexistența stării de insolvabilitate, fără a fi

relevant în acest context dacă termenul folosit este insolvabilitate sau

insolvență.

deciziei de recurs

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare D.G.F.P. Timiș, invocând prevederile art. 318 C. proc.

civ.

În motivarea căii de atac, contestatoarea

a arătat următoarele:

2.1. Dezlegarea dată prin decizia nr. 3504

din 24 iunie 2009 este rezultatul unei greșeli materiale [art. 318 alin. (1)

teza II C. proc. civ.], în sensul că, dintr-o eroare de consultare a

înscrisurilor existente la dosarul cauzei, instanța nu a observat

procesul-verbal de constatare a stării de insolvabilitate nr. 1/9062 din 3

septembrie 2007 prin care a fost declarată insolvabilitatea debitorului SC R

& M T.I. SRL Timișoara pentru suma de 24.656.536 lei, în temeiul art. 176

alin. (1) C. proc. fisc.

2.2. Respingând recursul, Înalta Curte a

omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare invocate [art.

319 alin. (1)) teza a II-a C. proc. civ.], cu referire la confuzia făcută de

instanța de fond între procedura declarării insolvabilității din punct de

federe fiscal, conform Codului de procedură fiscală și Ordinului Ministrului

Economiei și Finanțelor nr. 447/2007 și procedura declarării insolvenței

prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În dezvoltarea acestui motiv,

contestatoarea a citat in extenso critica formulată în cererea de recurs și

prevederile legale care reglementează instituțiile juridice la care a făcut

referire.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimata SC A.B.I. SRL Timiș a solicitat respingerea contestației în anulare,

arătând, în esență, că primul motiv invocat nu se încadrează în prevederile

art. 318 teza I C. proc. civ., pentru că nu se referă la o greșeală materială,

ci la aspecte de fond, iar cel de-al doilea motiv este neîntemeiat, pentru că

instanța de control judiciar a analizat legalitatea sentinței în limitele și în

modalitățile cerute de lege.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra

contestației în anulare

Examinând motivele invocate de

contestatoare prin prisma prevederilor art. 318 C. proc. civ. și în raport cu

actele dosarului, Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contestația în anulare este o cale de

atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile

expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Noțiunea de greșeală materială la care se

referă art. 318 teza I C. proc. civ. privește aspectele formale ale judecății în

recurs, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau

o reapreciere a probelor, cum ar fi neobservarea unui act de procedură cu

privire la care instanța nu face nicio apreciere.

În speță, nu este însă întrunită această

ipoteză, pentru că existența procesului verbal de constatare a stării de

insolvabilitate nr. 1/9062 din 3 septembrie 2007 a fost menționată în considerentele deciziei, dar instanța de recurs a considerat, în acord cu

concluziile instanței de fond, că aplicarea art. 27 alin. (1) C. proc. fisc.

presupune declararea în prealabil a stării de insolvență potrivit Legii nr. 85/2006,

care constituie dreptul comun în materia insolvenței.

Prin urmare, instanța de recurs a

cunoscut existența procesului-verbal de declarare a insolvabilității și a făcut

o proprie analiză a efectelor lui juridice în procedura atragerii răspunderii

solidare, care privește judecata asupra pricinii și excede noțiunii de

„greșeală materială”.

Cât privește motivul constând în

necercetarea, din eroare, a criticii referitoare la confuzia pe care instanța

de fond ar fi făcut-o între procedura declarării insolvabilității fiscale și

procedura insolvenței comerciale, simpla lectură a considerentelor deciziei de

recurs conduce la concluzia că acest motiv este evident neîntemeiat.

În acest sens, în decizia contestată se

menționează în mod expres următoarele :

„În ce privește critica din recurs formulată

în sensul confuziei în care s-ar fi aflat instanța de fond prin utilizarea

termenelor de insolvabilitate și insolvență pentru a anula debitul de 3.779.368

lei, urmează a fi apreciată ca nefondată – având în vedere că de principiu

răspunderea solidară este atrasă pentru obligațiile restante ale debitorului

fie el declarat insolvabil sau insolvent – conform art. 27 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003.”

În consecință, văzând și dispozițiile

art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 3504 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3

noiembrie 2009.