Decizia nr. 750/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 103/2014 a Curții de Apel Timișoara

Cererea de chemare în judecată; Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/59/2013, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtele B. Timișoara și C. Timiș, pentru a se dispune anularea Deciziei nr. 3514310 din 28 octombrie 2013, emisă de pârâta B. Timișoara - D., de suspendare a soluționării contestației administrative promovate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F/TM/444 din 30 august 2013, emisă de C. Timiș, împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 127 din 29 august 2013, emisă de C. Timiș - E. și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/421 din 30 august 2013, emis de aceeași pârâtă, respectiv, pentru a fi obligată pârâta B. Timișoara la soluționarea contestației administrative, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond; Prin sentința nr. 103 din 9 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea promovată de reclamanta SC A. SRL, împotriva pârâtelor B. Timișoara și C. Timiș.

Recursul declarat de SC A. SRL; Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs reclamanta SC A. SRL , invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ. În esență, au fost formulat următoarele critici: Prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.). În susținerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța de fond a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ. Recurenta a susținut că instanța de fond în mod netemeinic și nelegala a reținut că posibilitatea de a cenzura măsura suspendării este instituită limitat pentru instanța de contencios administrativ, care nu ar putea analiza aspecte de oportunitate a actelor administrative, cum sunt cele lăsate la aprecierea unei autorități publice. În opinia recurentei, prima instanță nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală, prin aplicarea corectă a legii, invocând aspecte care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților (art. 22 și art. 19 C. proc. pen., posibilitatea de cenzură limitată pentru instanța de contencios administrativ, care nu ar putea analiza aspecte de oportunitate a actelor administrative), ceea ce a condus la aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru motivele pe care le vom analiza la pct. 111.3 din prezentul recurs. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) , deoarece, pe de o parte, instanța de fond susține că suspendarea soluționării contestației în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. este facultativă, fiind lăsată la latitudinea organului de soluționare a contestației o atare suspendare, pe de altă parte, instanța de fond susține că este obligatorie, când organul administrativ este învestit să analizeze existența unor creanțe fiscale care fac obiect și al acțiunii penale. Așadar, suspendarea nu mai ar fi facultativă, cum susținea instanța de fond inițial, ci obligatorie, argumentele invocate de către instanța de fond fiind contradictorii. În fine, prin ultimul motiv de recurs se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea șl aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) În susținerea acestui motiv de recurs, s-a arătat că instanța de fond în mod nelegal, a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru a se dispune suspendarea soluționării contestației De asemenea,recurenta a arătat că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal, nu a reținut că decizia de soluționare contestației nu este motivată, în cauză neexistând indiciile săvârșirii de către reprezentanții societății (persoane fizice) a unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă, cu privire la obligațiile fiscale " (persoană juridică), așa cum prevede art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. În opinia recurentei, după ce se va stabili acest fapt și doar în ipoteza în care se va proba că nu are dreptul la deducerea cheltuielilor pentru determinarea profitului impozabil și la deducerea unei sume superioare celei reprezentând T.V.A. colectată s-ar putea eventual discuta despre latura penală. Or, în cauză nu există nicio confirmare din partea organelor de urmărire penală că s-ar fi dispus începerea urmăririi penale. Dimpotrivă, cercetările efectuate în cauză de către organele de cercetare penală nu au fost finalizate, dosarul fiind în lucru la Inspectoratul de Poliție al Județului Timiș, astfel cum rezultă din adresa emisă în data de 28 aprilie 2014 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/P/2013, pe care o anexăm prezentului recurs.

Apărările B. Timișoara; Prin întâmpinarea înregistrată la 01 iulie 2015, intimata B. Timișoara a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, fiind emisă Decizia nr. 424/130/25 martie 2015 prin care a fost soluționată pe fond contestația împotriva deciziei de impunere.

Procedura derulată în recurs; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 26 mai 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2015 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a admis în principiu recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 103 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 15 martie 2016, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Cu privire la excepția invocată de pârâta; În ceea ce privește excepția rămânerii fără obiect a acțiunii invocată prin întâmpinare de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că această excepție este nefondată. Este adevărat că prin Decizia nr. 424/130 din 25 martie 2015 emisă de B. Timișoara a fost soluționată contestația formulată împotriva deciziei de impunere, însă Decizia nr. 3514/310/2013 ce face obiectul prezentului litigiu, nu a fost anulată, reluarea soluționării contestației având loc datorită unor împrejurări ulterioare deciziei, respectiv soluționării pe fond a sesizării penale. Cu privire la fondul recursului; Starea de fapt relevantă este, în esență, următoarea: Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea reglementată de art. 218 alin. (2) raportat la art. 216 alin. (4) C. proc. fisc., Decizia nr. nr. 3514310 din 28 octombrie 2013, emisă de pârâta B. Timișoara - D., de suspendare a soluționării contestației administrative promovate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. F/TM/444 din 30 august 2013, emisă de C. Timiș, împotriva dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 127 din 29 august 2013, emisă de C. Timiș - E. și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/421 din 30 august 2013, emis de aceeași pârâtă, respectiv, pentru a fi obligată pârâta B. Timișoara la soluționarea contestației administrative. Curtea de apel a respins acțiunea, reținând, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., întrucât sesizarea formulată de către organul de inspecție fiscală - C. Timiș îl vizează pe administratorul societății, respectiv pe administratorii unor societăți cu care reclamanta s-a aflat în raporturi contractuale, în cuprinsul acesteia fiind expuse împrejurările de fapt care au condus pe inspectorii fiscali la concluzia că reclamanta ar fi înregistrat în contabilitate operațiuni fictive, pentru a obține fără drept rambursarea de la bugetul de stat a unor sume cu titlu de T.V.A., respectiv a înregistrat cheltuieli ce nu au la bază operațiuni reale, împrejurări ce ar putea să se constituie în elemente constitutive ale infracțiunilor menționate. Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere „când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv de recurs, întrucât, contrar celor susținute de recurentă,instanța de fond nu a încălcat prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de procedură a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității. În cauză, organul fiscal nu a depășit limitele marjei de apreciere prin dispunerea suspendării contestației, ci, dimpotrivă, a adoptat o măsură judicioasă, de natură a preveni pronunțarea unor soluții contradictorii, cum bine a arătat și judecătorul fondului. Prin urmare, se constată că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că sunt întrunite condițiile art. 214 din C. fisc., luând în considerare formularea sesizării penale de către organul de inspecție fiscală, atâta vreme cât constatarea unor infracțiuni ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urma să fie dată în procedura administrativă. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta „nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Înalta Curte constată că, deși recurenta invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile acesteia nu se circumscriu acestui motiv de nelegalitate, întrucât nu este evidențiată existența unor considerente contradictorii care să afecteze raționamentul judecătorului fondului și nici pronunțarea hotărârii cu ignorarea obiectului și a cauzei raportului juridic dedus judecății. Pe de altă parte, se observă că hotărârea primei instanțe este acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât sunt expuse situația de fapt și chestiunile esențiale supuse judecății, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care susținerile reclamantei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate. Prin urmare, nu va fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia, casarea unei hotărârii se poate cere când „aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.: „(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a)Organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă”. Conform art. 108 din O.G. nr. 92/2003 - Sesizarea organelor de urmărire penală: „(1) Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penala în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), organele de inspecție au obligația de a întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecție și de către contribuabilul supus inspecției, cu sau fără explicații ori obiecțiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecție fiscală va consemna despre aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului”. Contrar susținerilor recurentei referitoare la legătura dintre soluționarea contestației și soluționarea laturii penale, elementele factuale din cauză justifică soluția administrativă de suspendare. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională care, respingând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, a reținut în Deciziile nr. 1237/2008 și nr. 56/2013 următoarele: „Cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat E. sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă”. Așa fiind, sunt nerelevante apărările recurentei privitoare la autoritățile care au sesizat organele penale, la nevinovăția societății sau la faptul că nu s-a început urmărirea penală împotriva societății deoarece astfel de cerințe nu rezultă din lege. Prin urmare, nu va fi reținută nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate pentru considerentele expuse. În concluzie, Înalta Curte urmează să dispună respingerea excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, invocată de intimata B. Timișoara și, în temeiul art. 496 C. proc. civ., respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.