ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1411/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 22 decembrie 2015, sub nr. x/2015 reclamanta SC A. SRL TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la soluționarea în fond a contestației formulate împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x încheiat la data de 12 mai 2015, listat la data de 4 decembrie 2014, înregistrat la A.J.F.P TIMIȘ - INSPECȚIA FISCALĂ sub nr. x din 9 decembrie 2014, care a stat la baza întocmirii Deciziei de impunere nr. x din 12 mai 2015 și a Deciziei nr. x din data de 11 septembrie 2015, anularea deciziilor contestate și obligarea pârâtei la soluționarea în fond a contestației formulate; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 62 din 15 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Împotriva Sentinței civile nr. 62 din 15 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut în esență că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, formulând, în esență, următoarele critici:

Recurenta a arătat că atât în Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisa de ANAF, contestată, cât și în Sentința civila nr. 62 din 15 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, recurată, se face vorbire despre "sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, înregistrată sub nr. x din 12 mai 2015". Sesizarea menționată nu se regăsește nici la dosarul acestei cauze și nici printre documentele comunicate subscrisei de ANAF. Apreciem că prima condiție necesară pentru ca organul de soluționare a contestației să dispună suspendarea acesteia nu este îndeplinită, respectiv organul care a efectuat activitatea de control nu a făcut dovada că ar fi sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni.

În al doilea rând arătăm că Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de intimata, nu este motivată în mod concret în ceea ce privește soluția de suspendare. Dispozițiile legale sunt invocate în mod formal fără a se indica în concret legătura de cauzalitate dintre pretinsa plângere formulată și soluționarea contestației formulată de subscrisa împotriva actelor administrative încheiate de intimata.

Intimata ANAF nu a demonstrat imposibilitatea sa de a soluționa contestația până la finalizarea cercetărilor penale și nici interdependența dintre solicitările subscrisei enumerate în contestație și activitățile comerciale pentru care intimata opinează că pot prezenta un caracter penal.

Prin suspendarea soluționării contestației formulată de subscrisa împotriva RIF și a Deciziilor de impunere, intimata creează grave dificultăți și prejudicii subscrisei, împiedicând practic activitatea și punând sub semnul întrebării existența viitoare a societății, în condițiile în care culpa sau vinovăția din pretinsa sesizare cu caracter penal nu au fost nici măcar afirmate la acest moment și cu atât mai puțin dovedite. Ca o consecința deosebit de gravă, subscrisa suntem vătămată în drepturile noastre prin decizia contestata, în condițiile în care datoria către bugetul de stat este doar presupusă în raport de afirmațiile intimatei.

În al treilea rând apreciem că aspectele redate în RIF și pe care intimata susține că fac obiectul sesizării penale nu pot fi considerate ca determinante în modul de soluționare a contestației formulată de subscrisa.

Recurenta a susținut că prin suspendarea soluționării contestației, intimata tinde către o situație abuzivă, respectiv restricționarea liberului acces la justiție, câtă vreme este evident că diferența de opinii cu privire la interpretarea dispozițiilor fiscale nu va putea fi soluționata decât de către o instanța de judecată. Procedând astfel, intimata nu face altceva decât sa obstrucționeze în mod voit accesul subscrisei la procedura legală și supunerea spre analiza a actului administrativ instanței de contencios

A mai arătat recurenta că până la acest moment nu exista vreo dovadă că împotriva sa s-ar fi pus în mișcare o acțiune penală, cu atât mai mult cu cât în realitate intimata ANAF a formulat și în anul 2012 o sesizare penala prin PV nr. x din 8 octombrie 2012, sesizare care nu a condus până în prezent la urmărirea penala a societății.

În fine, recurenta a susținut că prin cererea de chemare în judecata formulată, a solicitat și anularea Deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 și nr. x din 11 septembrie 2015 care au făcut obiectul contestației ce a fost suspendata prin Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 emisa de ANAF - Direcția Generala de Soluționare a Contestațiilor.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că în ipoteza admiterii recursului și a casării Sentinței recurate, se impune ca instanța de fond să analizeze și fondul contestației noastre, respectiv legalitatea Deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 și nr. x din 11 septembrie 2015 și motivele expuse pe larg în acțiunea introductivă precum și în notele de ședință în fața primei instanțe.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la soluționarea contestației administrative.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte, analizând motivele de recurs, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

În cauză, reclamanta a învestit instanța de contencios cu o cerere de anulare a Deciziei nr. x din 11 septembrie 2015 emisă de pârâtă privind suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 12 mai 2015 și a RIF nr. x din 9 decembrie 2014, precum și obligarea pârâtei la soluționarea în fond a contestației formulate pe cale administrativă. Reclamanta a solicitat anularea deciziilor contestate,

Prin sentința recurată, decizia organului fiscal a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, apreciindu-se a fi legală și temeinică, în raport de starea de fapt expusă de organul de inspecție fiscală.

Înalta Curte, împărtășește concluzia primei instanțe doar cu privire la capătul de cerere privind anularea deciziilor de impunere nr. x din 12 mai 2015 și FTM nr. x din 11 septembrie 2015, în sensul că decizia de impunere, ca act administrativ fiscal poate fi contestată în condițiile prevăzute de art. 205 și urm. C. proc. fisc. , iar la instanța de contencios administrativ se atacă Decizia dată în soluționarea contestației prealabile în conformitate cu prevederile art. 218 C. proc. fisc. .

În ceea ce privește Decizia nr. 328/11.09.2015 emisă de pârâtă, contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , apreciind că nu se impune menținerea măsurii suspendării contestației administrative.

Astfel, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. , "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

Înalta Curte reține că acest articol instituie o posibilitate, și nu o obligație pentru organul de soluționare a contestației, iar, pentru a se dispune o asemenea măsură, trebuie (i) să existe indiciile săvârșirii unei infracțiuni și (ii) infracțiunea să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speță, nu este, însă, îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.

Contrar susținerilor recurentei, raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține însă, că la dosarul cauzei este atașată Sesizarea penală nr. x/2015 la filele x din volumul IV al dosarul de fond. Așadar, în cauză este îndeplinită prima condiție a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș la data 12 mai 2015, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi.

Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. , respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor imputate reprezentanților societății debitoare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă în timpul controlului fiscal și în timpul soluționării prezentului litigiu, în vederea stabilirii realității operațiunilor de achiziție de triticale efectuate de reclamantă, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni.

Referitor la condiția înrâuririi asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, organul de soluționare a contestației are de analizat contestația recurentei-reclamante în funcție de documentația avută în vedere de emitentul actelor contestate la data controlului precum și de prevederile legale incidente. Împrejurarea că ar exista o lucrare penală în curs de cercetare, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în această procedură administrativă.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la durata îndelungată de soluționare a sesizării penale, întrucât suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei.

În speță, decizia de suspendare a contestației administrative a fost emisă la data de 11 septembrie 2015, durata procedurii administrative de aproximativ 4 ani, devenind nerezonabilă.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerității procedurii jurisdicționale, exigență a statului de drept care impune ca practicile administrative și judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoașterea dreptului de a obține rezolvarea situației sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităților publice naționale.

În același sens, în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, referitor la accesul la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat nejustificat rezolvarea unor cereri, amânând nepermis o decizie judiciară asupra debitelor fiscale în litigiu (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

De asemenea, faptul că societatea reclamantă este supusă procedurii falimentului reclamă o urgență sporită în clarificarea situației creanțelor datorate de debitoarea insolventă, fără de care nu se poate finaliza procedura de lichidare a persoanei juridice.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

În consecință, prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. .

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată în sensul admiterii acțiunii reclamantei, va anula Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 și obligă pârâta la soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă, în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva Sentinței civile nr. 62 din 15 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și în rejudecare, admite în parte acțiunea. Anulează Decizia nr. x din 11 septembrie 2015 și obligă pârâta la soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - CP