ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5879/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5879/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17 iunie 2010,

reclamanta SC U. SA Reșița a solicitat anularea notei de constatare din 26

ianuarie 2010 și a deciziei din 22 martie 2010 întocmite de Agenția Națională

de Administrare Fiscală cu privire la pierderea înlesnirilor la plată acordate

prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că actele administrativ fiscale atacate sunt nelegale în condițiile

în care prin nota de constatare s-a reținut existența obligațiilor cu termene de

plată după data de 01 septembrie 2009 și neachitate până la 20 decembrie 2009, dar

în suma totală a fost inclusă și TVA în sumă de 1.551.992 RON cu scadență la 25

iunie 2009.

Reclamanta a mai arătat

că prin nota de constatare au fost încălcate prevederile Ordinului comun nr. 6/502

din 03 aprilie 2006, fiind repuse în sarcina sa și sumele prevăzute la art. 1

lit. c) din ordin, deși acest ordin se referă doar la sumele scutite la plată prevăzute

la art. 1 alin. (1) lit. b).

Nelegalitatea actelor

administrative contestate a fost invocată și pentru încălcarea prevederilor O.U.G.

nr. 92/2009, arătându-se că deși reclamanta a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor

legale pentru a obține amânarea la plată a obligațiilor neachitate, pârâta a respins

fără temei cererea de amânare la plată, depusă cu respectarea termenului prevăzut

de lege.

Acțiunea a fost respinsă

ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de fond a reținut

că prin nota de constatare atacată, organul fiscal a procedat în mod legal la repunerea

în plată a obligațiilor bugetare pentru care reclamanta beneficiase de înlesnirile

la plată acordare prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006, emis de Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și de Ministerul Finanțelor Publice pentru

că o serie de obligații curente cu termene de plată după 01 septembrie 2009 nu au

fost achitate până la data de 20 decembrie 2009, ceea ce are drept consecință pierderea

înlesnirilor la plată, conform art. 4 din acest ordin.

Din acest motiv, s-a apreciat

ca fiind lipsită de relevanță apărarea reclamantei că organul fiscal ar fi avut

în mod greșit în vedere și TVA în sumă de 1.551.992 RON scadent la data de 25

iunie 2009, reținându-se că era suficientă existența unei singure obligații de plată

curentă neachitată până la data de 20 decembrie 2009 pentru a determina incidența

dispozițiilor art. 4 din Ordinul comun pentru anularea înlesnirilor la plată.

Critica reclamantei privind

încălcarea prevederilor art. 4 din Ordinul comun prin repunerea în plată și a sumei

de 114.160.603 RON, reprezentând dobânzi și penalități a fost respinsă de instanța

de fond, cu motivarea că, în cazul nerespectării condiției prevăzute la art. 3

lit. d) din ordinul respectiv, sunt repuse în plată și obligațiile fiscale accesorii,

ale obligaților enumerate la art. 1 lit. a) și b) din ordin.

Instanța de fond a respins

și apărarea din acțiune privind încălcarea dreptului societății de a beneficia de

amânarea la plată a obligațiilor fiscale restante în condițiile prevăzute de O.U.G.

nr. 92/2009, reținând că, pentru anul 2009 nu era posibilă acordarea acestei facilități,

întrucât la art. 1 alin. (3) din acest act normativ s-a prevăzut expres că amânarea

la plată nu poate depăși data de 20 decembrie a anului fiscal în care se acordă,

iar reclamanta beneficia deja de o amânare la plată până la 20 decembrie 2009 pentru

obligațiile bugetare scadente după data de 01 septembrie 2009, conform art. 3 din

Ordinul comun.

Pentru aceleași obligații

fiscale restante s-a apreciat că nu este permisă o dublare a amânării la plată,

cum a solicitat reclamanta prin cererile înregistrate în 28 ianuarie 2010 și în

19 februarie 2010.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs reclamanta SC U. SA Reșița, invocând motivele de recurs prevăzute

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat să

se dispună în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii

acțiunii și anulării actelor întocmite de pârâtă.

Cererea de casare a hotărârii

atacate și de trimitere a cauzei spre rejudecare a fost motivată de recurentă prin

necesitatea de a se efectua o expertiză contabilă, cu obiectivele precizate la termenul

din 10 noiembrie 2010. Recurenta a considerat că prima instanță în mod greșit a

respins această probă, deși acțiunea sa tindea atât la o interpretare a unor prevederi

legale, cât și a unor situații de fapt, pentru care era absolut necesară administrarea

probei cu expertiză.

Pe fondul cauzei, a fost

criticată soluția de respingere a acțiunii, motivată exclusiv prin apărările agenției

intimate și cu interpretarea eronată a prevederilor art. 4 din Ordinul comun

nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta a susținut că

instanța de fond a dat de asemenea o interpretare eronată prevederilor O.U.G.

nr. 92/2009 pentru amânarea la plată a obligațiilor fiscale neachitate la termen

ca urmare a efectelor crizei economico-financiare, aprobată prin Legea nr. 363/2009.

În temeiul acestui act

normativ, recurenta a arătat că a depus la data de 28 ianuarie 2010 cererea pentru

amânarea la plată a obligațiilor fiscale datorate și neachitate la data de 31

decembrie 2009 pe o perioadă de 6 luni, completată prin cererea din 19

februarie 2010, iar pârâta a respins neîntemeiat această cerere, considerând că

există neconcordanțe între obligațiile fiscale înscrise în certificatele de atestare

fiscală și cele înscrise în cererea de amânare a plății.

Sub acest aspect s-a precizat

că, O.U.G. nr. 92/2009 reglementează amânarea la plată a obligaților fiscale neachitate

la termen și nu are ca obiect obligațiile fiscale curente, cum fără temei s-a reținut

în decizia administrativă de soluționare a contestației și ulterior, în hotărârea

instanței de fond cu privire la obligațiile fiscale neachitate la 31 decembrie 2009,

pentru care s-a depus în termenul legal cererea de amânare la plată.

În temeiul dispozițiilor

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., la termenul din 12 octombrie 2011, recurenta a

invocat motive de recurs de ordine publică, arătând că, atât pe parcursul procedurii

administrative prealabile, cât și în faza judecății, i-a fost încălcat dreptul la

apărare și au fost încălcate prevederile de ordine publică din art. 43 C. proc.

fisc., cu privire la forma și conținutul actului administrativ fiscal.

Referitor la încălcarea

dreptului său la apărare, recurenta a arătat că, pentru corecta determinare a valabilității

actului contestat, instanța de fond avea obligația de a verifica dacă a fost respectată

procedura de anulare a înlesnirilor fiscale, sau dacă, dimpotrivă, aceste prevederi

de strictă interpretare au fost ignorate de către agenția intimată.

Încălcarea dispozițiilor

de ordine publică din art. 43 C. proc. fisc. a fost invocată cu privire la forma

și conținutul actului administrativ fiscal, arătându-se că nota de constatare din

26 ianuarie 2010 nu cuprinde elementele obligatorii privind data emiterii actului,

data de la care își produce efectele și obiectul neechivoc al actului. Recurenta

a învederat că nu s-a verificat în cauză îndeplinirea acestor cerințe esențiale

ale actului administrativ fiscal, ceea ce se impunea cu atât mai mult cu cât nu

a fost parcursă nici procedura de anulare a înlesnirilor acordate anterior, astfel

că în mod nelegal a fost dispusă o asemenea măsură prin nota contestată.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs de ordine publică pot fi primite

și în ipoteza în care sunt invocate peste termenul imperativ de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ. pentru declararea și modificarea cererii

de recurs.

Recurenta a invocat în

realitate prin motivele de recurs de ordine publică noi motive de nelegalitate a

actelor administrative deduse judecății, sub aspectul încălcării de către autoritatea

administrativă a dreptului la apărare al contribuabilului și a condițiilor de formă

prevăzute de art. 43 C. proc. fisc. pentru validitatea actului administrativ fiscal.

Instanța de recurs constată

că nu a fost sesizată în condițiile prevăzute expres de dispozițiile art. 306

alin. (2) C. proc. civ., întrucât obiectul motivelor suplimentare de recurs vizează

fondul pricinii și în consecință, reprezintă, cereri noi ale acțiunii în anulare,

care sunt inadmisibile în recurs, potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1), raportat

la art. 316 C. proc. civ. Aceste cereri nu au fost deduse judecății la instanța

de fond și nu pot fi examinate direct în recurs, cu depășirea limitelor legale ale

controlului jurisdicțional exercitat prin soluționarea căii de atac.

Motivul de casare a hotărârii

pronunțate de instanța de fond va fi respins ca neîntemeiat, constatându-se că împrejurările

de fapt au fost deplin stabilite și nu mai era necesară suplimentarea probatoriilor

cu administrarea unei expertize contabile.

În raport cu obiectul

acestei probe indicat prin obiectivele depuse la dosar, instanța de fond a apreciat

corect că proba nu este concludentă și prin încheierea din 06 decembrie 2010 a respins

cererea de efectuare a respins cererea de efectuare a expertizei contabile. Recurenta

a reținut neîntemeiat că administrarea acestei probe era hotărârâtoare pentru dezlegarea

pricinii, în condițiile în care situația de fapt a fost corect stabilită, iar obiectivele

indicate pentru expert vizau interpretarea normelor legale aplicate la întocmirea

actelor deduse judecății, care constituie atributul instanței de judecată sesizată

să se pronunțe asupra acțiunii în anulare.

Motivul de modificare

a hotărârii atacate invocat de recurentă în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. este de asemenea nefondat, constatându-se că instanța de fond a interpretat

corect conținutul Ordinului comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 și prevederile O.U.G.

nr. 92/2009, aprobată prin Legea nr. 363/2009, constatând întemeiat legalitatea

notei din 26 ianuarie 2010 și a deciziei din 22 martie 2010 întocmite de intimata

Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Prin Ordinul comun

nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 emis de Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului și de Ministerul Finanțelor Publice în baza prevederilor O.G.

nr. 45/2004 și O.U.G. nr. 26/2004, societatea recurentă a beneficiat de următoarele

facilități fiscale:

- scutirea de plată în

procent de 100% a obligațiilor bugetare restante la data de 31 decembrie 2003, conform

art. 1 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 45/2004, în sumă totală de 56.246.741 RON;

- eșalonarea la plată,

conform art. 1 alin. (2) lit. a), art. 1 alin. (3) lit. a) din aceeași ordonanță,

pe 5 ani, cu 6 luni perioada de grație cuprinsă în perioada de eșalonare, a obligațiilor

bugetare restante la data de 31 decembrie 2003, în sumă totală de 11.481.826 RON;

- scutirea la plată, în

temeiul art. 1 alin. (1) lit. d), art. 1 lit. b) și art. 1 alin. (3) lit. b) din

ordonanță, a dobânzilor și penalităților de orice fel aferente obligațiilor bugetare

restante la data de 31 decembrie 2003, calculate până la data transferului dreptului

de proprietate asupra acțiunilor în sumă totală de 114.160.603 RON.

Recurenta nu a respectat

condițiile și termenele în care s-au aprobat prin acest ordin înlesnirile la plată,

ceea ce a determinat anularea lor, conform art. 4 din ordin prin nota de constatare

din 26 ianuarie 2010, menținută prin decizia din 22 martie 2010.

În art. 3 lit. b) din

ordin s-a prevăzut că obligațiile cu termene de plată după data de 01 septembrie

a fiecărui an fiscal vor fi achitate până cel târziu la data de 20 decembrie a anului

respectiv și în cauză nu s-a respectat această condiție pentru anul fiscal 2009,

nefiind achitate până la 20 decembrie 2009 obligații restante în cuantum de 11.390.699

RON.

Față de neîndeplinirea

acestei condiții, a fost legal întocmită nota de constatare privind pierderea înlesnirii

la plată a obligațiilor bugetare datorate de recurentă, indiferent dacă obligațiile

respective aveau caracter principal sau accesoriu.

Astfel, se reține că,

potrivit art. 4 din ordin, nerespectarea condițiilor și a termenelor în care s-au

aprobat înlesnirile la plată atrage anularea lor, începerea sau continuarea, după

caz, a executării silite pentru întreaga sumă neplătită și obligația de plată a

obligațiilor fiscale accesorii calculate de la data la care termenele și/sau condițiile

nu au fost respectate, iar sumele scutite la art. 1 alin. (1) lit. a) și lit. b)

din ordin se repun în sarcina debitorului și se recuperează conform prevederilor

legale în vigoare, împreună cu eventualele obligații fiscale accesorii.

Instanța de fond a interpretat

corect această prevedere a ordinului comun, față de care se dovedește a fi lipsită

de temei susținerea recurentei privind repunerea greșită în plată și a obligațiilor

fiscale accesorii în sumă de 114.160.603 RON, scutită la plată în baza art. 1

alin. (1) lit. c) din ordin.

Situația de fapt necontestată

în cauză și din care rezultă nerespectarea termenelor și condițiilor în care s-au

aprobat înlesnirile la plată, prin înregistrarea obligațiilor restante neachitate

până la data de 20 decembrie 2009, are drept consecință pierderea facilităților

fiscale acordate prin ordinul comun.

Instanța de fond a constatat

de asemenea întemeiat că recurenta nu era în drept să beneficieze de dispozițiile

O.U.G. nr. 92/2009, în condițiile în care acest act normativ prevede că în art.

1 alin. (3) că, amânarea la plată nu poate depăși data de 20 decembrie a anului

fiscal în care se acordă, iar cererea de amânare la plată a fost înregistrată în

29 ianuarie 2010, după expirarea termenului de 20 decembrie 2009, care constituia

condiția de menținere a înlesnirii la plată acordată prin Ordinul comun nr. 6/502

din 03 aprilie 2006.

Din acest motiv, s-a apreciat

judicios în hotărârea atacată că, prin cererile de amânare la plată din 28 ianuarie

2010 și din 19 februarie 2010, recurenta a solicitat fără temei legal să cumuleze

înlesnirile la plată acordate prin Ordinul comun nr. 6/502 din 03 aprilie 2006 cu

amânarea la plată prevăzută în O.U.G. nr. 92/2009 pentru aceleași obligații fiscale

restante după data de 01 septembrie 2009, fără a avea în vedere că oricare din aceste

două cauze juridice prevedea același termen și anume, cel târziu data de 20

decembrie 2009 pentru efectuarea plății obligațiilor restante.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC U. SA Reșița

împotriva sentinței nr. 2 din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie

2011.