ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 731/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 731/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

„M.” SRL a chemat în judecată pe pârâții Administrația Finanțelor Publice

Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 206 din 18 iunie 2009 emisă

de cea de-a doua pârâtă, a Deciziei de impunere din 25 februarie 2009 emisă de

prima pârâtă, a raportului de inspecție fiscală din 25 februarie 2009 emis de

Administrația Finanțelor Publice Timișoara, suspendarea Deciziei de impunere

din 25 februarie 2009 până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei,

cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Administrația Finanțelor Publice Timișoara a

solicitat, în principal, pe cale de excepție, constatarea lipsei calității sale

procesuale pasive, în ceea ce privește petitul cererii referitor la anularea

Deciziei nr. 206 din 18 iunie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor iar, în subsidiar,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală, în întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Reclamanta a depus

răspuns la întâmpinare, în care a cerut respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Timișoara.

Curtea de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 233

din 29 aprilie 2010, a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

1) Pârâta

Administrația Finanțelor Publice Timișoara are calitate procesuală pasivă,

întrucât este emitenta actelor administrative a căror anulare se solicită în

cauză, respectiv a Raportului de inspecție fiscală din 25 februarie 2009,

precum și a Deciziei de impunere din 25 februarie 2009.

2) Cererea de

suspendare a actelor administrative contestate nu poate fi primită, deoarece

reclamanta nu a îndeplinit o condiție procedurală prealabilă obligatorie, care

vizează achitarea unei cauțiuni în cuantum de 100.000 RON, în raport de

dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. civ.

3) Pe fondul cauzei,

este de arătat faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie

2008, reclamanta SC „M.” SRL a achiziționat imobilul situat în Timișoara, P-ța

A.V., înscris în C.F. Timișoara.

La data de 12 iulie

2008, reclamanta a procedat la încheierea contractelor de închiriere cu un

număr de 14 persoane fizice - chiriași ai imobilului respectiv - ținând seama

de obligația de respectare a Legii nr. 10/2001 și a O.G. nr. 40/1999.

În urma controlului

fiscal efectuat, având ca obiect verificarea modului de calcul, evidențiere,

declarare și virare a TVA, pe perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, s-a

constatat că reclamanta a dedus TVA în sumă de 1.942.533 RON, rezultată din

achiziția imobilului mai sus indicat și a operațiunilor de servicii conexe

achiziției.

Totodată,

autoritățile fiscale au reținut faptul că reclamanta era în posesia facturilor

fiscale pentru bunurile și serviciile achiziționate, conform art. 146 alin. (1)

lit. a) din C. fisc., iar aceste facturi cuprindeau informațiile prevăzute la

art. 155 alin. (5) din aceeași reglementare.

Cu toate acestea, s-a

apreciat că TVA-ul în cuantum de 1.934.636 RON este fără drept de deducere,

întrucât activitatea de închiriere a imobilului este scutită de TVA, fiind fără

drept de deducere, conform art. 141 alin. (2) lit. e) C. fisc. iar, până la

data inspecției, reclamanta nu a optat pentru taxarea operațiunilor de

închiriere.

În consecință, în

baza acestor constatări, au fost întocmite raportul de inspecție fiscală din 25

februarie 2009 și decizia de impunere din 25 februarie 2009, prin care s-a

stabilit TVA suplimentar în sumă de 1.934.636 RON.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. 206 din 18 iunie 2009 a fost respinsă contestația

administrativă depusă de societatea reclamantă.

Prima instanță a

arătat că problema de drept dedusă judecății privește existența sau inexistența

dreptului de deducere TVA al reclamantei, în cuantum de 1.934.636 RON, aferent

achiziției și serviciilor conexe dobândirii imobilului situat în Timișoara,

P-ța A.V., înscris în C.F. Timișoara.

La soluționarea

acestei probleme juridice, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 145

alin. (1) și alin. (2) lit. a) din C. fisc., pct. 45 alin. (2) din H.G. nr.

44/2004 și art. 141 alin. (2) lit. e) din același cod.

Una din apărările

reclamantei se referă la faptul că a achiziționat imobilul aflat în discuție în

raport de obiectul său de activitate - cumpărare și vânzare bunuri imobiliare

proprii -, în scopul revânzării imobilului, iar nu pentru desfășurarea

activităților de închiriere.

Mai precis, cele 14

contracte de închiriere individualizate de organul fiscal au fost transmise

odată cu dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, în baza obligațiilor

legale impuse de Legea nr. 10/2001 și O.G. nr. 40/1999.

În opinia

reclamantei, imobilul anterior arătat a fost achiziționat în scopul dezvoltării

unui complex imobiliar cu destinație mixtă.

În acest sens, a fost

depusă notificarea cu opțiunea de taxare a operațiunilor scutite, prevăzute de

art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Prima instanță a

arătat faptul că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă

achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor

taxabile.

Ca atare, în speța de

față, trebuie stabilit dacă reclamanta, după ce a achiziționat imobilul din

Timișoara, P-ța A.V., a intenționat să-l utilizeze în folosul operațiunilor

taxabile, fiind invocate revânzarea imobilului și închirierea acestuia.

Instanța de fond a

apreciat că trebuie să verifice dacă, pe perioada supusă controlului (1

ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008), în favoarea reclamantei era născut dreptul

de deducere a TVA-ului aferent achiziționării imobilului și dacă acesta putea

fi exercitat în această perioadă.

Pe acest aspect,

curtea de apel a arătat că reclamanta a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008 și a plătit TVA-ul aferent tranzacției, în

sumă de 1.922.292 RON, în condițiile în care vânzătorul și-a manifestat

opțiunea de taxare a acestei operațiuni, conform art. 141 alin. (3) C. fisc. În

plus, reclamanta a depus notificarea privind opțiunea de taxare a operațiunii

prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. cu privire la întregul

imobil, de la data de 12 iulie 2008, notificarea fiind înregistrată la organele

fiscale din 2 decembrie 2009.

În ceea ce privește

această notificare, autoritatea fiscală a apreciat că, de vreme ce nu a fost

depusă până la încheierea inspecției fiscale, nu poate fi luată în considerare;

reclamanta a susținut că o asemenea interpretare adaugă la lege, întrucât

taxarea se aplică de la data cuprinsă în întâmpinare, respectiv 12 iulie 2008.

Prima instanță a

arătat că este de acord cu punctul de vedere exprimat de organul fiscal, în

raport de dispozițiile art. 141 alin. (3) din C. fisc.

În acest sens, curtea

a arătat că și în situația în care, în cuprinsul notificării, se face referire

la taxarea operațiunii de livrare începând cu data de 12 iulie 2008, trebuie

ținut seama de faptul că această notificare a fost înregistrată abia la data de

2 decembrie 2009, adică după finalizarea controlului și întocmirea deciziei de

impunere, motiv pentru care nu poate schimba regimul de scutire aplicabil

tranzacției respective, strict pe perioada verificată.

În opinia instanței,

tocmai de aceea pct. 39 alin. (3) din H.G. nr. 44/2004 prevede că depunerea cu

întârziere a notificării nu va conduce la anularea opțiunii de taxare depuse de

vânzător pentru că, în acest caz, legiuitorul a considerat că nu trebuie să

existe identitate între data depunerii notificării și data de la care se

taxează operațiunea. În plus, textul normativ anterior arătat se va aplica

reclamantei la momentul la care va efectua operațiunea de livrare a imobilului,

operațiune, în principiu, scutită de TVA, fără drept de deducere, dar care va

permite reclamantei să procedeze la taxarea acesteia ca urmare a depunerii

notificării.

Pe de altă parte,

curtea de apel a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (2) din C. fisc.

În ceea ce privește

operațiunile de închiriere a imobilului, instanța a reținut că și acestea sunt

scutite de taxă și, ca atare, fără drept de deducere, cu excepția cazurilor în

care, ca și în cazul livrării de bunuri imobile, prestatorul optează pentru

taxarea acestor operațiuni, în aceleași condiții impuse de prevederile pct. 38

alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Prima instanță a

arătat că, la data efectuării controlului, organele fiscale au avut doar

contractele de închiriere încheiate de reclamantă cu 14 persoane fizice și, în

lipsa notificării privind taxarea operațiunilor de închiriere, în mod corect

acestea au apreciat că achiziția imobilului s-a realizat pentru operațiuni

scutite de taxă, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă de art. 145 alin.

(2) lit. a) din C. fisc.

Totodată, curtea a

precizat faptul că orice persoană are dreptul să deducă TVA-ul, în condițiile

prevăzute de art. 141 - 147

1

Codul fiscal, dar fără să depășească

mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează

celui în care a luat naștere dreptul de deducere; pentru a putea exercita acest

drept, reclamanta trebuia să îndeplinească formalitățile prevăzute de art. 141

alin. (3) C. fisc. până la efectuarea unei inspecții fiscale.

În altă ordine de

idei, judecătorul fondului a apreciat că nu este incidentă în speță

jurisprudența Curții de la Luxembourg în materia taxelor indirecte, dată în

aplicarea art. 21 alin. (1) C din cea de-a șasea Directivă a Consiliului

77/388/CEE din 17 mai 1977, întrucât nu este vorba despre rambursare de TVA, ci

despre deducere de TVA.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC „M.” SRL, care a solicitat, în

principal, casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

iar, în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea căii de

atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun

prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a

formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată,

care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.:

1) Instanța de fond a

încălcat dreptul comunitar și art. 148 din Constituția României, întrucât a

omis să aplice regulile de drept comunitar stabilite în cauzele reunite C-78/2,

C-79 din 02 și C-80 din 2 Karageorgou și cauza C-35 din 05 Reemtsa

Cigarettenfabriken GmbH, cu toate că problema juridică este similară; mai

precis, instanța europeană a stabilit că menționarea TVA-ului din eroare pe o

factură sau pe orice document care servește drept factură nu împiedică

rambursarea acestuia, dacă pentru serviciile în discuție nu se datorează TVA;

pentru aceleași rațiuni, și în speța de față se poate acorda dreptul de a

deduce TVA, chiar dacă formalitatea notificării a fost efectuată ulterior

inspecției fiscale.

În opinia recurentei,

în cauza de față, reglementarea mai favorabilă o constituie art. 9 alin. (1)

din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 referitoare la

sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată.

Acest document

european a inclus și a șasea Directivă a Consiliului 77/388/CEE din 17 mai 1977

privind armonizarea legislațiilor statelor membre ce vizează impozitele pe

cifra de afaceri (fiind relevant art. 21).

În contextul în care

jurisprudența Curții Europene de Justiție reprezintă un izvor al dreptului

comunitar, recurenta apreciază că instanța de fond trebuia să califice implicit

TVA-ul ca fiind deductibil, întrucât o asemenea taxă poate fi rambursată.

2) Doar în urma

cercetării efectuate de către un expert contabil asupra tuturor actelor

contabile se puteau furniza instanței toate informațiile pentru lămurirea

realității stării de fapt și, în consecință, pentru a se lua o decizie cu

privire la prezența erorii menționării pe factură a TVA-ului și în legătură cu

scopul achiziționării imobilului situat în Timișoara, P-ța A.V.

3) Exprimarea

opțiunii de taxare a operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) și

f) din C. fisc., după finalizarea inspecției fiscale, nu poate determina pierderea

dreptului său de deducere a TVA-ului, deoarece, potrivit art. 213 C. proc.

fisc. și a pct. 182.1 din Normele metodologice, în fața organelor de

soluționare a contestațiilor se poate folosi de orice probe noi relevante,

chiar dacă acestea nu au fost cercetate anterior de către organele de inspecție

fiscală; prin urmare, în baza principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem

solutio esse debet, are dreptul, iar instanța este îndreptățită să se pronunțe

cu privire la noile înscrisuri depuse și în procedura judiciară; în caz

contrar, i se îngrădește în mod nejustificat accesul la justiție și i se

încalcă dreptul la un proces echitabil.

4) În concepția

recurentei, în cauză este administrată dovada faptului că, inclusiv în momentul

efectuării inspecției fiscale, scopul achiziționării imobilului aflat în

discuție este revânzarea acestuia și, în consecință, realizarea de operațiuni

taxabile, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior inspecției fiscale,

deoarece:

a) societatea este o

persoană juridică având ca obiect principal de activitate vânzarea de bunuri

imobiliare proprii;

b) potrivit

antecontractului de vânzare-cumpărare (anexă la contractul de vânzare-cumpărare

din 11 iulie 2008, autentificat la B.N.P. O.M.), imobilul a fost achiziționat

în scopul dezvoltării unui complex imobiliar cu destinație mixtă

rezidențială/birouri/comercială, sens în care a început demararea proiectului

pentru restructurarea și refuncționalizarea imobilului (a se vedea certificatul

de urbanism din 27 martie 2008 și avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de

Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a județului

Timiș).

c) societatea a

realizat cu bună-credință operațiunea taxabilă privind achiziția imobilului

aflat în discuție, întrucât atât vânzătoarea SC „F.F.5” SRL, cât și vânzătorul

inițial au taxat operațiunea prin emiterea unei facturi fiscale cu TVA, au

colectat TVA-ul aferent vânzării și au virat sumele în urma decontului depus la

Administrația Finanțelor Publice Timișoara.

d) societatea nu a

achiziționat imobilul în litigiu în scopul desfășurării activității de

închiriere de bunuri imobile, contractele de închiriere menționate de organul

fiscal fiind transmise odată cu dreptul de proprietate asupra bunului situat în

Timișoara, P-ța A.V., în baza obligației legale impusă de prevederile art. 13

și art. 15 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile O.G. nr. 40/1991 a

protecției chiriașilor.

5) Cu toate că prima

instanță a considerat că notificarea formulată de societate în legătură cu

taxarea operațiunii prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

reprezintă o formalitate, aceasta a limitat dreptul recurentei de a exercita

opțiunea de taxare.

În opinia recurentei,

neînștiințarea organului fiscal până la finalizarea inspecției nu poate duce la

pierderea dreptului de deducere a TVA-ului, întrucât Codul fiscal nu prevede

nicio sancțiune pentru nedepunerea la timp a notificării.

În plus, din

interpretarea sistematică și logică a prevederilor pct. 39 alin. (3) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, rezultă faptul că

societatea nu poate pierde dreptul de deducere a TVA-ului, pe motiv că

notificarea a fost făcută cu întârziere.

Pe de altă parte,

recurenta a invocat și prevederile pct. 45 alin. (2) din aceleași Norme

metodologice și ale art. 147

1

alin. (2) din C. fisc.

Intimata

Administrația Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare în care a

solicitat respingerea recursului.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

1) Critica

referitoare la necesitatea efectuării în cauză a unui raport de expertiză

contabilă nu poate fi primită, în contextul în care recurenta nu a solicitat

această probă la instanța de fond, ceea ce contravine prevederilor art. 129

alin. (1) teza a II-a, potrivit cărora părțile au îndatorirea ca, în condițiile

legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului, să îndeplinească

actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau

de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art.

723 alin. (1) C. proc. civ., precum și să-și probeze pretențiile și apărările.

Mai mult decât atât,

recurenta nu putea solicita administrarea unei noi probe în calea extraordinară

de atac, întrucât o astfel de cerere contravine prevederilor art. 305 C. proc.

civ., în temeiul cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu

excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

2) Critica recurentei

în legătură cu incidența jurisprudenței Curții de la Luxemburg în cauza de față

este nefondată, deoarece aceasta privește o altă problemă de drept. Mai precis,

cauzele aflate pe rolul instanței europene au vizat problema rambursărilor de

TVA, în timp ce recurenta invocă dreptul său la deducerea TVA-ului aferentă

bunului imobil achiziționat.

În mod corect, prima

instanță a apreciat că dezlegarea problemei de drept dedusă judecății este dată

de aplicarea art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din C. fisc., pct. 45

alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 și art. 141 alin. (2) lit. e) din același cod.

Astfel, conform art.

141 alin. (2) lit. e) din C. fisc., sunt scutite de TVA arendarea,

concesionarea, închirierea și leasingul de bunuri imobile (...).

În plus, în baza art.

141 alin. (2) lit. f) din aceeași reglementare, sunt scutite de TVA livrarea de

către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului

pe care este construită, precum și a oricărui alt teren.

Potrivit art. 141

alin. (3) din același cod, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea

operațiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) și f), în condițiile stabilite

prin norme.

În baza art. 145

alin. (1) din C. fisc., dreptul de deducere ia naștere la momentul

exigibilității taxei.

Alin. (2) lit. a) al

aceluiași articol precizează că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă

taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul

operațiunilor taxabile.

În plus, pct. 45

alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 menționează următoarele:

„În sensul art. 145

alin. (4) din C. fisc., orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa

din momentul în care această persoană intenționează să desfășoare o activitate

economică, cu condiția să nu se depășească perioada prevăzută la art. 147

1

alin. (2) din C. fisc. Intenția persoanei trebuie evaluată în baza elementelor

obiective, cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri și/sau să

facă investiții pregătitoare necesare inițierii acestei activități economice.

Deducerea se exercită prin înscrierea taxei deductibile în decontul de taxă

prevăzut la art. 156

2

din C. fisc., depus după înregistrarea

persoanei impozabile în scopuri de TVA, conform art. 153 din C. fisc.”

Pct. 45 alin. (2) din

H.G. nr. 44/2004 precizează:

„Pentru exercitarea

dreptului de deducere, prevăzut la alin. (1), trebuie îndeplinite următoarele

cerințe:

a) bunurile

respective urmează a fi utilizate pentru operațiuni care dau drept de deducere;

b) persoana

impozabilă trebuie să dețină o factură sau un alt document legal aprobat prin

care să justifice suma taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor achiziționate;

c) să nu depășească

perioada prevăzută la art. 147

1

alin. (2) din C. fisc.”

În mod corect, prima

instanță a reținut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada, până la

data finalizării inspecției fiscale, că imobilul achiziționat de aceasta a fost

utilizat pentru realizarea de operațiuni taxabile, ci numai pentru operațiuni

de închiriere care, prin efectul legii, sunt operațiuni scutite, fără drept de

deducere.

Mai exact, recurenta

a încheiat cele 14 contracte de închiriere cu persoanele fizice, întrucât avea

obligația de a respecta prevederile Legii nr. 10/2001 și ale O.G. nr. 40/1999.

Pe de altă parte,

este de observat faptul că recurenta-reclamantă a arătat în motivarea cererii

de recurs că scopul achiziționării imobilului aflat în discuție este revânzarea

acestuia și, în consecință, realizarea de operațiuni taxabile.

În plus, aceeași

parte a subliniat faptul că imobilul a fost achiziționat în scopul dezvoltării

unui complex imobiliar cu destinație mixtă rezidențială/birouri/comercială,

sens în care a început demararea proiectului pentru restructurarea și

refuncționalizarea imobilului (a se vedea certificatul de urbanism din 27

martie 2008 și avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de Direcția pentru

Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național a județului Timiș).

Din actele dosarului,

nu rezultă cele susținute de recurentă în sprijinul cererii sale de deducere a

TVA-ului.

Mai precis, instanța

de control judiciar constată că certificatul de urbanism din 27 martie 2008 a

fost eliberat la cererea altor persoane (D.B. și SC „F.R.” SRL) și nu la

solicitarea recurentei. Totodată, acest act a fost emis anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008, prin care

recurenta-reclamantă SC „M.” SRL a achiziționat imobilul situat în Timișoara,

P-ța A.V., înscris în C.F. Timișoara.

Ca atare, Înalta

Curte consideră că acest act nu prezintă relevanță pe aspectele invocate de

recurentă, deoarece nu poate face dovada faptului că aceasta a demarat

activitățile necesare pentru realizarea operațiunii taxabile pe care o invocă.

De asemenea, nici

avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de Direcția pentru Cultură, Culte și

Patrimoniul Cultural Național a județului Timiș nu poate conduce la o altă

concluzie deoarece, la rândul său, a fost eliberat anterior încheierii

contractului de vânzare-cumpărare mai sus individualizat.

În altă ordine de

idei, pentru corecta soluționare a litigiului de față prezintă importanță pct.

38 din H.G. nr. 44/2004 care prevede următoarele:

„(1) În sensul art.

141 alin. (3) din C. fisc. și fără să contravină prevederilor art. 161 din C.

fisc., orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea oricăreia dintre

operațiunile scutite de taxă, prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din C.

fisc., în ceea ce privește un bun imobil sau o parte a acestuia. (...)

(3) Opțiunea

prevăzută la alin. (1) se va notifica organelor fiscale competente pe

formularul prezentat în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice și se va

exercita de la data înscrisă în notificare. O copie de pe notificare va fi

transmisă clientului. Depunerea cu întârziere a notificării nu va anula dreptul

persoanei impozabile de a aplica regimul de taxare. (...)”

Așadar, închirierea,

cu excepțiile prevăzute de lege, este o operațiune scutită de TVA, fără drept

de deducere, iar, în cazul în care se intenționează taxarea acestei operațiuni,

prestatorul poate să opteze pentru aceasta, prin depunerea unei notificări la

organul fiscal teritorial, taxarea devenind aplicabilă de la data înscrisă în

notificare.

În speță,

recurenta-reclamantă a depus la intimata AFP Timișoara Notificarea înregistrată

sub nr. 134305 din 2 decembrie 2009 „privind operațiunea de taxare a

operațiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.”, de la data

de 12 iulie 2008.

Ca atare, în raport

de conținutul acestei notificări, rezultă că aceasta a avut ca obiect livrarea

de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a

terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin urmare,

nu era vorba despre operațiuni de închiriere a imobilului, motiv pentru care

toate criticile recurentei în legătură cu valoarea juridică a notificării nu

pot fi primite.

Într-adevăr, textul

normativ anterior individualizat se referă la păstrarea dreptului de deducere a

TVA, chiar dacă notificarea a fost depusă după încheierea inspecției fiscale,

însă vizează o altă operațiune juridică care nu se regăsește în speță.

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative

anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC ”M.” SRL Timișoara împotriva Sentinței nr. 233 din 29 aprilie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 februarie 2011.