ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 485 din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SRL Timișoara

în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P., A.N.A.F.București și Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În primul rând, instanța de fond a admis excepția

lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor București și A.N.A.F.

București, și a respins acțiunea reclamantei față de acești pârâții ca fiind

formulată împotriva unor instituții fără calitate procesuală pasivă, întrucât

în cauză calitate procesuala pasiva are numai pârâta D.G.F.P. Timiș, in

calitate de emitenta a actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv a deciziei

de impunere din 20 ianuarie 2010, a Raportului de inspecție fiscala din 20

ianuarie 2010, și a deciziei din 08 iunie 2010 prin care s-a dispus suspendarea

soluționării pe fond a contestației reclamantei pentru suma de 1.204.851 RON,

reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A și

majorări T.V.A.

Respingând acțiunea reclamantei

față de pârâții M.E.F. și A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unor instituții

fără calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de fond a omis a analiza restul

excepțiilor invocate de aceste instituții.

În ceea ce privește, admiterea excepției

inadmisibilității capătului

1 de cerere din acțiunea reclamantei având ca obiect anularea deciziei de impunere

din 20 ianuarie 2010 și a Raportului de inspecție fiscala din 20 ianuarie 2010 emise

de D.G.F.P. Timiș, excepție invocată de pârâta D.G.F.P. Timiș, instanța de fond

a reținut că în cauză nu este finalizată procedura administrativă prevăzută de disp.

art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ce reglementează

,,Comunicarea deciziei și calea de atac’’, procedură ce prevede în mod imperativ

că ,,(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către

contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației

potrivit

art. 212

, la instanța judecătorească de

contencios administrativ competentă, în condițiile legi’’.

Mai reține, instanța de

fond că numai după soluționarea contestației reclamantului recurent în procedură

administrativă, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către contestator (…) la instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile legii, adică în 6 luni de la comunicare,

conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Ca urmare, consideră instanța

de fond că deciziile de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile

la aceasta și rapoartele de inspecție fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii

nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ decât după finalizarea

procedurii contestației prin emiterea deciziei de soluționare. În caz contrar, acțiunea

introdusă direct la instanța de contencios va fi respinsă ca inadmisibilă, optându-se

pentru soluția menținerii caracterului obligatoriu al acestei procedurii, pornindu-se

și de la faptul că o asemenea soluție este impusă și de noua Constituție Europeană,

care consacră pentru prima dată în catalogul drepturilor fundamentale, dreptul cetățeanului

la o bună administrare.

Cu privire la fondul cererii

având ca obiect anularea deciziei de suspendare a contestației reclamantei până

la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, reține instanța de fond

că temeiul de drept al suspendării soluționării contestației în procedură administrativă

îl reprezintă disp. art. 214 alin. (1) lit. a), C. proc. fisc., ce reglementează

,,Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă’’

și care stipulează că ,,(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin

decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: (…)a) organul care a efectuat

activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor

săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă’’.

Consideră judecătorul

fondului că întrucât procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de

SAF-AIF Timișoara a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara,

cu respectarea dispozițiilor legale arătate mai sus, pârâta a dispus suspendarea

contestației reclamantei până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală.

Împrejurarea invocată

de către reprezentantul reclamantei, conform căreia s-au pronunțat două rezoluții

de neîncepere a urmăririi penale, nu duce, în opinia instanței de fond, la anularea

deciziei de suspendare a contestației, câtă vreme organele de cercetare penală nu

s-au pronunțat în mod definitiv.

În acest sens, se arată

că nu poate fi primită apărarea reclamantei conform căreia prin suspendarea procedurii

de soluționare a contestației se încalcă liberul acces la justiție al reclamantei

și dreptul la un proces echitabil, întrucât după încetarea motivului de suspendare,

și după soluționarea pe fond a contestației reclamantei, părțile pot veni în fața

instanței de contencios pentru judecarea pe fond a litigiului, conform disp. art.

214 alin. (3) C. proc. fisc..

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, au declarat recurs reclamanta SC C. SRL Timișoara , invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., și susținând în esență următoarele:

Printr-un set de critici,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că în

mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă

pe motiv că în cauză nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de

dispozițiile art. 218 alin. (43) din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., excepție invocată

de pârâta D.G.F.P. Timiș.

Astfel, arată recurenta

că deși a exercitat calea de atac prevăzută de O.G. nr. 92/2003, respective a formulat

contestație înregistrată la organul emitent D.G.F.P. Timiș încă de la data de 2

martie 2010, nu a primit nici un răspuns deși termenul de 45 de zile în care trebuia

să i se comunice soluționarea contestației depuse este depășit încă din luna aprilie.

În acest sens, susține

recurenta că deși, există un termen legal de depunere a contestației, instanța în

mod eronat apreciază că în speță nu există și un termen de soluționare a acesteia.

În opinia recurentei această

motivare, în raport de dispozițiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 și art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2001 este complet nesusținută și lipsită de temei legal

și ar face ca imposibil existența unui termen de soluționare a contestației, motivare

care nu poate fi primită.

Astfel, conchide recurenta

în sensul că nesoluționarea în termen legal a unei cereri, faptul de a nu răspunde

solicitantului în termen de 45 de zile de la înregistrarea cererii în speță, dă

dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes

legitim, să se adreseze instanței de judecat

Totodată, consideră recurenta

că prin motivarea oferită de instanța de fond se neagă dreptul său de a ataca deciziile

de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile la aceasta

și rapoartele de inspecție fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii decât

după finalizarea procedurii contestației prin emiterea deciziei de soluționare indiferent

de termenul de soluționare.

Mai susține recurenta

că motivarea instanței de fond este total eronată și lipsită de temei legal, fiind

susținută de argumentul că doar după soluționarea contestației se poate formula

acțiune în contencios administrative. Întreaga motivare este, în opinia recurentei,

nelegală și neîntemeiată fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7, 8, 9, precum și cazul în care instanța a soluționat procesul fără a intra

în cercetarea fondului, deși era necesară administrarea de probe.

Mai arată recurenta că

instanța de fond a ignorat și omis total împrejurarea invocată de către reprezentantul

reclamantei, conform căreia s-au pronunțat două rezoluții de neîncepere a urmăririi

penale, și a conchis în sensul că aceste soluții nu duc la anularea deciziei de

suspendare a contestației.

Mai susține recurenta

că instanța de fond prin modul în care a soluționat cauza dedusă judecății, i-a

încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins

ca atare, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte analizând,

prin prisma motivelor de recurs formulate de recurente, actele și lucrările dosarului

în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile

formulate de recurentă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ..

Astfel, potrivit art.

218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduce

în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească

de contencios administrative competentă, în condițiile legii.

Înalta Curte, în raport

de dispoziția legală citată, constată că obiectul unei acțiuni în contencios administrativ

fiscal se limitează la atacarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor

formulate în procedura prealabilă împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată

de art. 205-218 C. proc. fisc., ceea ce nu permite atacarea în mod direct a actelor

administrativ fiscale de impunere, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului.

Desigur, în conformitate

cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor premergătoare

actului administrativ-fiscal contestat, însă doar cu ocazia unui eventual control

de legalitate asupra deciziei de soluționare a contestație pronunțate în condițiile

art. 209-210 C. proc. fisc..

Așadar, calea acțiunii

în contencios administrative privind anularea deciziei de impunere din 20

ianuarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 20 ianuarie 2010 emise de

D.G.F.P., se deschide reclamantei, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003,

numai în momentul în care procedura prealabilă este finalizată prin emiterea de

către organul fiscal competent, respective A.N.A.F., a unei decizii de soluționare

a contestației în condițiile prevăzute de C. proc. fisc., întrucât numai această

decizie de soluționare a contestației poate constitui obiect al acțiunii în contencios

administrative.

Înalta Curte consideră

că , toate criticile recurentei referitoare la nesoluționarea în termen legal a

contestației formulate în baza O.G. nr. 92/2003, nu au relevanță în raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a investit instanța de fond cu

o acțiune în anulare acte administrative fiscale și nu cu o acțiune întemeiată pe

dispozițiile art. 8 teza a II-a din LCA, care ar fi făcut utilă analiza respectivelor

critici.

Totodată, nu pot fi primate

nici criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție, element

inerent dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, câtă vreme

recurenta, după finalizarea procedurii administrative obligatorii prevăzute de O.G.

nr. 92/2003, are deschisă calea de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc..

De asemenea, Înalta Curte

reține că potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluționare

competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când

organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire

la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o

înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Așa cum în mod corect

a reținut și prima instanță, în cauză s-a făcut dovada sesizării organelor judiciare

așa încât măsura suspendării contestației administrative se justifică până la momentul

pronunțării unei soluții definitive pe latura penală cu privire la faptele reținute

în procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timișoara.

Or, în speță, o astfel

de dovadă nu a fost făcută de recurentă, nici în faza judecății de fond, nici în

recurs nefiind depus la dosar vreun act procedural din care să rezulte că organele

de cercetare penală s-au pronunțat definitiv aspra situației de fapt rezultată din

procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timișoara.

Totodată, nici motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu își găsește incidența în

cauză, în condițiile în care hotărârea instanței de fond corespunde exigențelor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată.

De asemenea, Înalta Curte

constată că recurenta au invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., fără să arate în concret care este actul juridic interpretat

greșit de instanța de fond, ceea ce face imposibil un control de legalitate sub

acest aspect.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC

C. SRL, împotriva sentinței nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie

2011.