ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 485 din 8 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C. SRL Timișoara în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P., A.N.A.F.București și Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În primul rând, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor București și A.N.A.F. București, și a respins acțiunea reclamantei față de acești pârâții ca fiind formulată împotriva unor instituții fără calitate procesuală pasivă, întrucât în cauză calitate procesuala pasiva are numai pârâta D.G.F.P.

Timiș, in calitate de emitenta a actelor administrativ-fiscale contestate, respectiv a deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010, a Raportului de inspecție fiscala din 20 ianuarie 2010, și a deciziei din 08 iunie 2010 prin care s-a dispus suspendarea soluționării pe fond a contestației reclamantei pentru suma de 1.204.851 RON, reprezentând impozit pe profit, majorări de întârziere aferente, T.V.A și majorări T.V.A. Respingând acțiunea reclamantei față de pârâții M.E.F. și A.N.A.F., ca fiind formulată împotriva unor instituții fără calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de fond a omis a analiza restul excepțiilor invocate de aceste instituții. În ceea ce privește, admiterea excepției inadmisibilității capătului 1 de cerere din acțiunea reclamantei având ca obiect anularea deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010 și a Raportului de inspecție fiscala din 20 ianuarie 2010 emise de D.G.F.P.

Timiș, excepție invocată de pârâta D.G.F.P. Timiș, instanța de fond a reținut că în cauză nu este finalizată procedura administrativă prevăzută de disp. art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., ce reglementează ,,Comunicarea deciziei și calea de atac’’, procedură ce prevede în mod imperativ că ,,(2) Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 , la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legi’’. Mai reține, instanța de fond că numai după soluționarea contestației reclamantului recurent în procedură administrativă, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator (…) la instanța de contencios administrativ competentă în condițiile legii, adică în 6 luni de la comunicare, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. Ca urmare, consideră instanța de fond că deciziile de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile la aceasta și rapoartele de inspecție fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii nu pot fi atacate la instanța de contencios administrativ decât după finalizarea procedurii contestației prin emiterea deciziei de soluționare.

În caz contrar, acțiunea introdusă direct la instanța de contencios va fi respinsă ca inadmisibilă, optându-se pentru soluția menținerii caracterului obligatoriu al acestei procedurii, pornindu-se și de la faptul că o asemenea soluție este impusă și de noua Constituție Europeană, care consacră pentru prima dată în catalogul drepturilor fundamentale, dreptul cetățeanului la o bună administrare. Cu privire la fondul cererii având ca obiect anularea deciziei de suspendare a contestației reclamantei până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, reține instanța de fond că temeiul de drept al suspendării soluționării contestației în procedură administrativă îl reprezintă disp. art. 214 alin. (1) lit. a), C. proc.

fisc., ce reglementează ,,Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă’’ și care stipulează că ,,(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: (…)a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă’’. Consideră judecătorul fondului că întrucât procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timișoara a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, cu respectarea dispozițiilor legale arătate mai sus, pârâta a dispus suspendarea contestației reclamantei până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală.

Împrejurarea invocată de către reprezentantul reclamantei, conform căreia s-au pronunțat două rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, nu duce, în opinia instanței de fond, la anularea deciziei de suspendare a contestației, câtă vreme organele de cercetare penală nu s-au pronunțat în mod definitiv. În acest sens, se arată că nu poate fi primită apărarea reclamantei conform căreia prin suspendarea procedurii de soluționare a contestației se încalcă liberul acces la justiție al reclamantei și dreptul la un proces echitabil, întrucât după încetarea motivului de suspendare, și după soluționarea pe fond a contestației reclamantei, părțile pot veni în fața instanței de contencios pentru judecarea pe fond a litigiului, conform disp.

art. 214 alin. (3) C. proc. fisc.. 2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanta SC C. SRL Timișoara , invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., și susținând în esență următoarele: Printr-un set de critici, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține recurenta că în mod eronat instanța de fond a reținut că acțiunea dedusă judecății este inadmisibilă pe motiv că în cauză nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de dispozițiile art. 218 alin. (43) din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., excepție invocată de pârâta D.G.F.P.

Timiș. Astfel, arată recurenta că deși a exercitat calea de atac prevăzută de O.G. nr. 92/2003, respective a formulat contestație înregistrată la organul emitent D.G.F.P. Timiș încă de la data de 2 martie 2010, nu a primit nici un răspuns deși termenul de 45 de zile în care trebuia să i se comunice soluționarea contestației depuse este depășit încă din luna aprilie. În acest sens, susține recurenta că deși, există un termen legal de depunere a contestației, instanța în mod eronat apreciază că în speță nu există și un termen de soluționare a acesteia. În opinia recurentei această motivare, în raport de dispozițiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2001 este complet nesusținută și lipsită de temei legal și ar face ca imposibil existența unui termen de soluționare a contestației, motivare care nu poate fi primită.

Astfel, conchide recurenta în sensul că nesoluționarea în termen legal a unei cereri, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 45 de zile de la înregistrarea cererii în speță, dă dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, să se adreseze instanței de judecat Totodată, consideră recurenta că prin motivarea oferită de instanța de fond se neagă dreptul său de a ataca deciziile de impunere prin care s-au stabilit o datorie fiscală sau accesoriile la aceasta și rapoartele de inspecție fiscală ce stau la baza emiterii acestor decizii decât după finalizarea procedurii contestației prin emiterea deciziei de soluționare indiferent de termenul de soluționare.

Mai susține recurenta că motivarea instanței de fond este total eronată și lipsită de temei legal, fiind susținută de argumentul că doar după soluționarea contestației se poate formula acțiune în contencios administrative. Întreaga motivare este, în opinia recurentei, nelegală și neîntemeiată fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, precum și cazul în care instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, deși era necesară administrarea de probe. Mai arată recurenta că instanța de fond a ignorat și omis total împrejurarea invocată de către reprezentantul reclamantei, conform căreia s-au pronunțat două rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, și a conchis în sensul că aceste soluții nu duc la anularea deciziei de suspendare a contestației.

Mai susține recurenta că instanța de fond prin modul în care a soluționat cauza dedusă judecății, i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO. 3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Înalta Curte analizând, prin prisma motivelor de recurs formulate de recurente, actele și lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate primi criticile formulate de recurentă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. Astfel, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduce în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrative competentă, în condițiile legii. Înalta Curte, în raport de dispoziția legală citată, constată că obiectul unei acțiuni în contencios administrativ fiscal se limitează la atacarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor formulate în procedura prealabilă împotriva actelor administrativ fiscale, reglementată de art. 205-218 C. proc. fisc., ceea ce nu permite atacarea în mod direct a actelor administrativ fiscale de impunere, cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului.

Desigur, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor premergătoare actului administrativ-fiscal contestat, însă doar cu ocazia unui eventual control de legalitate asupra deciziei de soluționare a contestație pronunțate în condițiile art. 209-210 C. proc. fisc.. Așadar, calea acțiunii în contencios administrative privind anularea deciziei de impunere din 20 ianuarie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 20 ianuarie 2010 emise de D.G.F.P., se deschide reclamantei, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, numai în momentul în care procedura prealabilă este finalizată prin emiterea de către organul fiscal competent, respective A.N.A.F., a unei decizii de soluționare a contestației în condițiile prevăzute de C. proc.

fisc., întrucât numai această decizie de soluționare a contestației poate constitui obiect al acțiunii în contencios administrative. Înalta Curte consideră că , toate criticile recurentei referitoare la nesoluționarea în termen legal a contestației formulate în baza O.G. nr. 92/2003, nu au relevanță în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurenta a investit instanța de fond cu o acțiune în anulare acte administrative fiscale și nu cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 8 teza a II-a din LCA, care ar fi făcut utilă analiza respectivelor critici. Totodată, nu pot fi primate nici criticile referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție, element inerent dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, câtă vreme recurenta, după finalizarea procedurii administrative obligatorii prevăzute de O.G.

nr. 92/2003, are deschisă calea de atac prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.. De asemenea, Înalta Curte reține că potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în cauză s-a făcut dovada sesizării organelor judiciare așa încât măsura suspendării contestației administrative se justifică până la momentul pronunțării unei soluții definitive pe latura penală cu privire la faptele reținute în procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timișoara.

Or, în speță, o astfel de dovadă nu a fost făcută de recurentă, nici în faza judecății de fond, nici în recurs nefiind depus la dosar vreun act procedural din care să rezulte că organele de cercetare penală s-au pronunțat definitiv aspra situației de fapt rezultată din procesul-verbal de control din 20 ianuarie 2010 întocmit de SAF-AIF Timișoara. Totodată, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu își găsește incidența în cauză, în condițiile în care hotărârea instanței de fond corespunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța motivând în fapt și în drept hotărârea pronunțată. De asemenea, Înalta Curte constată că recurenta au invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., fără să arate în concret care este actul juridic interpretat greșit de instanța de fond, ceea ce face imposibil un control de legalitate sub acest aspect. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C. SRL, împotriva sentinței nr. 485 din 8 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.