ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2011/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2011/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat anularea în tot a actelor

administrativ fiscale întocmite de Organele Ministerului Finanțelor Publice,

respectiv Raportul inspecție fiscală din data de 17 iunie 2009, Decizia de

impunere fiscală 268 din 19 iunie 2009, Decizia 1951/317 din 30 octombrie 2009.

Prin precizarea la

acțiune formulată, reclamanta a arătat că înțelege să-și diminueze pretențiile

solicitând anularea în parte a actelor administrativ fiscale doar pentru suma

596.420 RON.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a susținut că în urma controlului efectuat la sediul

societății în perioada 19 februarie 2009 - 17 iunie 2009, de către M.F.P -

D.G.F.P Timiș A.F.P pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție

Fiscală, serviciul de Inspecție Fiscală Persoane Juridice 3, a fost încheiat

Raportul de Inspecție Fiscală prin care, în mod greșit, a stabilit autoritatea

fiscală diferență suplimentară de TVA pe motiv că facturile emise nu

îndeplinesc calitatea de documente justificative.

Prin întâmpinare,

pârâta D.G.F.P. Timiș a arătat că în cuprinsul "Precizării de

acțiune", reclamanta a contestat cu totul alte sume, decât cele contestate

în procedura prealabilă, motiv pentru care a solicitat respingerea acțiunii ca

inadmisibilă în ce privește diferența de 18.196 RON sau pentru orice altă sumă

ce depășește suma de 578.224 RON, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile,

în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunea ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr. 201

din 3 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția inadmisibilității

invocată de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în sensul că a admis excepția

prescripției dreptului autorității fiscale de a stabili în sarcina reclamantei

impozit pe profit și T.V.A. suplimentar pentru anii 2002 - 2003, precum și

obligații accesorii acestora și în consecință:

- a anulat în parte

raportul de inspecție fiscală nr. 1691 din 18 iunie 2009, Decizia de impunere

nr. 268 din 19 iunie 2009 și Decizia nr. 1951/317 din 30 octombrie 2009

întocmite de pârâtă, în ce privește impozitul pe profit, T.V.A. suplimentar

pentru anii 2002 - 2003 și obligațiile accesorii acestora;

- a obligat pârâta să

recalculeze obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin Decizia

de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009 în conformitate cu cele mai sus dispuse,

respingând în rest acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut în esență, că excepția

inadmisibilității acțiunii este nefondată, având în vedere că din actele depuse

la dosar, rezultă că suma contestată în fața instanței este aceiași cu suma

contestată în procedură prealabilă.

Referitor la excepția

prescripției dreptului autorității de a stabili obligații fiscale pentru anii

2002 și 2003, prima instanță a constatat că art. 92. alin. (2) C. proc. fisc.,

invocat de pârâtă, nu este aplicabil în cauză, întrucât C. proc. fisc. aprobat

prin O.G. nr. 92/2003 a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2004, motiv

pentru care excepția prescripției invocată de reclamantă este întemeiată.

În ceea ce privește

susținerea reclamantei conform căreia extinderea inspecției fiscale pe o

perioadă mai mare de 3 ani este nelegală, Curtea de apel a apreciat că aceasta

este irelevantă, întrucât pentru perioada 2002 și 2003 a fost găsită întemeiată

excepția prescripției.

Cu privire la TVA

stabilită suplimentar, instanța de fond a constatat că autoritatea fiscală a

procedat legal și temeinic și în cazul celor 4 facturi pentru care reclamanta a

omis să calculeze TVA, reclamanta neaducând nicio dovadă contrară, prin urmare

reclamanta este scutită de TVA doar dacă valoarea transportului a fost inclusă

de importator în valoarea declarată în vamă a bunurilor importate.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că expertiza a confirmat o parte din

activitatea autorității fiscale stabilind că nu sunt deductibile fiscal

cheltuielile cu deplasările la Viena, astfel că actele administrativ fiscale

emise de pârâtă sunt legale sub aspectele în discuții, însă opinia expertizei

întemeiată pe principiul prevalenței economicului asupra juridicului a fost

înlăturată, întrucât legea poate și trebuie să fie interpretată în sensul

sprijinirii activității agenților economici dar nu poate fi înlăturată în

numele prevalenței economicului.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. Timișoara și pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Timiș, criticând soluția instanței de fond,

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs

depuse de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita

aplicare a legii în ceea ce privește soluția dispusă asupra excepției

prescripției dreptului autorității fiscale de a stabili obligații fiscale

pentru anii 2002 și 2003.

Se arată că în mod

nelegal prin sentința atacată s-a admis în parte acțiunea prin admiterea

excepției dreptului de a stabili obligații fiscale constând în impozit pe

profit și TVA pentru anii 2002 și 2003.

Aceasta deoarece

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile C. proc. fisc. în

raport de dispozițiile O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal în ce privește

calculul termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale.

Instanța de fond a

admis excepția invocată de reclamanta-recurentă pe motiv că O.G. nr. 70/1997 nu

prevedea cazul de suspendare a termenului de prescripție între momentul

începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere ca

urmare a efectuării inspecției fiscale, prevăzute de art. 92 alin. (2) C. proc.

fisc.

Recurenta arată că în

cauză se aplică dispozițiile art. 191 alin. (3) C. proc. civ. și art. 195 C.

proc. fisc. privind calculul termenelor, dispoziții de procedură aplicabile

inspecției fiscale începute, în cazul reclamantei după data intrării în vigoare

a C.  proc. fisc., respectiv la data de 28 noiembrie 2007.

În concluzie,

inspecția fiscală începută la data de 28 noiembrie 2007, suspendată la data de

03 decembrie 2007 până la data de 18 februarie 2009, întreruptă ulterior pentru

30 de zile la cererea reclamantei, a fost finalizată prin încheierea de la data

de 17 iunie 2009 a R.I.F. înregistrat sub nr. 1691 din 18 iunie 2009 și prin

emiterea Deciziei de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009, perioada supusă

inspecției fiscale (01 ianuarie 2002 - 30 septembrie 2007 pentru impozit pe

profit, 01 noiembrie 2002 - 31 octombrie 2007 pentru TVA) fiind stabilită în

conformitate cu prevederile O.G. nr. 70/1997 la data începerii inspecției

fiscale, iar durata desfășurării inspecției fiscale în cazul reclamantei nu

depășește durata de 3 luni reglementată de dispozițiile art. 104 din C. proc.

fisc.: Se solicită admiterea recursului în sensul respingerii excepției și pe

cale de consecință respingerea acțiunii în totalitate.

Motivele de recurs

invocate conform art. 304

1

C. proc. civ. de reclamanta-recurentă se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. invocându-se

aplicarea greșită a legii și stabilirea și interpretarea greșită a obiectului

acțiunii, în raport de probele administrate atât în ceea ce privește situația

impunerii obligației de plată cu titlu de impozit pe profit și TVA și accesorii

aferente cât și în ceea ce privește legalitatea Deciziei nr. 1951/317 din 30

octombrie 2009 prin care s-a respins în mod nelegal contestația

reclamantei-recurente.

În motivele de recurs

se arată că instanța de fond a înlăturat în mod neîntemeiat probele

administrate în apărare de către recurentă respectiv proba cu acte și raportul

de expertiză efectuat în cauză.

În ceea ce privește

suma totală contestată de 578.224 RON reclamanta-recurentă, în motivele de

recurs arată în detaliu, pentru fiecare parte din această sumă reprezentând

impozit pe profit pentru perioada 1 ianuarie 2002 - 30 septembrie 2007 plus

majorări și penalități aferente și TVA, plus majorări și penalități, motivele

pentru care apreciază că în totalitate acțiunea sa era întemeiată și trebuia

admisă ca atare, prin însușirea concluziilor raportului de expertiză și

aplicarea corectă a dispozițiilor O.G. nr. 70/1994, a Legii nr. 571/2003, a

Legii nr. 414/2002 și a dispozițiilor Legii nr. 82/1991.

Se solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulate și precizate.

La dosar s-au depus

de părți întâmpinări pe recursurile declarate, solicitându-se respingerea ca

nefondată a recursului pârâtei-recurente și respectiv recursul declarat de

recurenta-reclamantă.

Curtea analizând

recursurile declarate în raport de motivele invocate le apreciază, pentru

următoarele considerente, ca nefondate, în cauză sentința atacată fiind legală

și temeinică atât pe aspectul admiterii excepției prescripției dreptului

autorității fiscale de a stabili în sarcina reclamantei obligații fiscale

pentru anii 2002 - 2003, cât și sub aspectul respingerii în rest a acțiunii

astfel cum a fost precizate.

Recursul declarat de

recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș este nefondat în

cauză fiind admise în mod legal excepția prescripției dreptului autorității de

a stabili obligații fiscale pentru anii 2002 - 2003.

Aspectele de nelegalitate

invocate în recurs privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor

O.G. nr. 92/2003 și a dispozițiilor O.G. nr. 70/1997 nu pot fi reținute.

S-a invocat că

inspecția fiscală a început la 28 noiembrie 2007 și pe cale de consecință

termenul de prescripție de 5 ani care a început să curgă în anii 2002 - 2003 nu

s-a împlinit deoarece în noiembrie 2007 a operat suspendarea termenului de

prescripție conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ. respectiv între momentul

începerii inspecției fiscale și momentul emiterii deciziei de impunere.

Curtea apreciază că

în cauză textul indicat în motivele de recurs nu este aplicabil deoarece în

cursul anilor 2002 - 2003 era în vigoare O.G. nr. 70/1997 care în capitolele

prin care era reglementată prescripția art. 21 - 25 nu prevedea cazul de

suspendare a termenului de prescripție de 5 ani la care se referă

recurenta-pârâtă.

În cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 92(2) C. proc. fisc. intrat în vigoare la data de

1 ianuarie 2004, iar potrivit art. 231 din același cod „Termenele în curs la

data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în

vigoare la data când au început să curgă, respectiv O.G. nr. 70/1997 care se

aplică cu prioritate.

S-a apreciat în mod

corect că termenul de prescripție de 5 ani este singurul termen ce nu poate fi

depășit fără consecința anulării, în parte a actelor fiscale contestate și

având drept urmare obligația recalculării obligațiilor fiscale stabilite în

sarcina reclamantei prin Decizia de impunere nr. 268 din 19 iunie 2009.

Recursul declarat de

reclamanta-recurentă este apreciat de Curte, ca nefondat, în cauză nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Sentința recurată

prin care exceptând perioada 2002 - 2003 supusă prescripției fost respinsă, în

rest acțiunea ca neîntemeiată este legală și temeinică fiind aplicate corect

dispozițiile Legii nr. 414/2002 privind calculul impozitului pe profit datorat

și a dispozițiilor Legii nr. 571/2003 și a normelor metodologice de aplicare

privind TVA legal datorat.

Probele administrate

în cauză, acte și expertiză contabilă au fost corect apreciate, fiind

înlăturate motivat concluziile raportului de expertiză în raport de normele

legale aplicabile.

În ceea ce privește

suma contestată cu titlu de impozit pe profit pentru perioada 2005 - 2007, în

mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind nedeductibile fiscal

cheltuielile înregistrate în contabilitate pentru care nu au existat documente

justificative potrivit Legii contabilității nr. 82/1991.

Conform art. 9(7) din

Legea nr. 414/2002 modificată privind impozitul pe profit potrivit prezentei

legi, cheltuielile nedeductibile sunt cheltuielile înregistrate în

contabilitate care nu au la bază un document justificativ, prin care să se facă

dovada efectuării operațiunii.

Pentru diferențele de

impozit pe profit contestate, în timpul inspecției fiscale în mod nelegal au

fost calculate majorări și dobânzi de întârziere aferente impozitului pe profit

urmând ca în ceea ce privește cuantumul acestora să fie stabilit în concret, în

urma recalculării obligațiilor principale ca efect al admiterii excepției

prescripției.

În mod corect au fost

înlăturate concluziile expertizei fiind considerate nedeductibile cheltuielile

pe anii 2005 - 2007 constatate în jud. Arad și înregistrate în contabilitate de

două ori sau în temeiul unor facturi în copie xerox, care nu îndeplineau

condițiile pentru a fi considerate documente justificative.

În ceea ce privește

aspectul nelegalitate privind TVA stabilită suplimentar, Curtea apreciază că nu

este fondat.

În mod corect s-a

constatat că reclamanta-recurentă nu a probat în toate cazurile invocate

existența unui regim suspensiv.

În prima situație

deducerea de TVA nu se justifică decât dacă se dovedește regimul vamal suspensiv.

După cum rezultă din RIF, reclamanta a făcut această dovadă în unele cazuri,

dar nu în toate.

Într-adevăr, potrivit

art. 6 alin. (1) din Ordinul M.F. nr. 1846/2003 (în vigoare în 2004), „Sunt

scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile art. 143

alin. (1) lit. c) și p) din Legea nr. 571/2003, prestările de servicii,

inclusiv transportul și prestările de servicii accesorii transportului, legate

direct de exportul de bunuri sau de bunurile plasate în regimuri vamale

suspensive, precum și prestările de servicii efectuate de intermediari în

astfel de operațiuni”. Potrivit alin. (3) lit. c) art. 4 lit. c), scutirea

pentru transportul efectuat la introducerea în țară a bunurilor plasate în

regimuri suspensive sau scutirea pentru transportul bunurilor aflate în regim

vamal suspensiv pe teritoriul României se justifică, printre altele, cu

„documentele din care să rezulte că bunurile transportate sunt în regim vamal

suspensiv”.

În cea de-a doua

situație, dovada că valoarea transportului a fost inclusă în valoarea bunurilor

declarată în vamă rezultă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 139

alin. 1 și 2 teza I C. fisc., așa cum a arătat și pârâta.

Astfel, potrivit art.

139 alin. (2) teza I C. fisc., „Baza de impozitare cuprinde cheltuielile

accesorii, precum comisioanele și cheltuielile de ambalare, transport și

asigurare, care intervin până la primul loc de destinație a bunurilor în

România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de

impozitare stabilită conform alin. (1)” (alin. (1) se referă la baza de

impozitare a bunurilor).

Potrivit art. 143

alin. 1 lit. d), sunt scutite de TVA „prestările de servicii, inclusiv

transportul și serviciile accesorii transportului, altele decât cele prevăzute

la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de bunuri și valoarea

acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate potrivit art.

139”.

Așadar, reclamanta nu

este scutită de TVA decât numai dacă valoarea transportului a fost inclusă de

importator (clientul reclamantei) în valoarea declarată în vamă a bunurilor

importate. Altfel spus, în concret reclamanta nu avea niciun motiv să emită

factură către client cu scutire de TVA decât numai dacă avea dovada amintită.

Înlăturându-se

motivat și corect concluziile raportului de expertiză, instanța de fond a

apreciat corect că reclamanta-intimată datorează TVA plus majorări de și

penalități de întârziere aferente, cu diminuarea corespunzătoare perioadei 2002

- 2003 afectată de prescripție.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ., Curtea va respinge

recursurile ca nefondate, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată

de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursurile

formulate de S.C. A. S.A. Timișoara și de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș împotriva Sentinței nr. 201 din 3 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012

Procesat

de GGC - NN