ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 571/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 17.12.2010, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată și alte obligații fiscale nr. x/28.05.2010, a Raportului de inspecție fiscală emis de D.G.F.P Timiș, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații suplimentare în sumă de 1.723.475 RON, reprezentând 904.182 RON TVA și 819.293 RON majorări de întârziere, precum și anularea Deciziei nr. x/17.12.2010 privind soluționarea contestației sale.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 309 din 14 iulie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și a anulat Decizia de impunere fiscală nr. x/28.05.2010, Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.05.2010 și Decizia nr. x/17.12.2010, emise de pârâtă.

Împotriva sentinței civile nr. 309 din 14 iulie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș (fostă Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș), întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 444/30.01.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis irevocabil recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 309 din 14 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 21.12.2015, sub nr. x/2011.

În rejudecare, Curtea a dispus completarea raportului de expertiză efectuat în primul ciclu procesual.

Prin sentința nr. 394 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara; a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/28.05.2010, Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.05.2010 și Decizia de soluționare a contestației nr. x/17.12.2010, respectiv în ce privește suma de 200.895,08 RON, reprezentând TVA și suma de 819.293 RON, reprezentând accesorii; a menținut actele administrative fiscale atacate pentru suma de 703.286,92 RON, reprezentând TVA, și a respins, în rest, acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de rejudecare a reținut că, prin decizia de casare, Înalta Curte a statuat cu privire la calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, la caracterul economic al operațiunilor efectuate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, la incidența în cauză a dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, la obligația acesteia de a se înregistra ca plătitor în scop de TVA conform art. 153 Codul fiscal, după depășirea plafonului de scutire.

Drept urmare, instanța de fond a reținut că se impune a analiza doar aspectele expuse în acțiunea principală ori în precizările ulterioare, neanalizate de instanța de recurs, precum și aspectele în privința cărora s-a decis rejudecarea, respectiv modul de calcul TVA.

A apreciat instanța că modalitatea de calcul abordată de expert corespunde astfel considerentelor din decizia civilă nr. 444 din 30 ianuarie 2014, pronunțată în primul ciclu procesual, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod expres că "reclamanta avea obligația de a se înregistra în scop de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului de scutire."

Împotriva sentinței nr. 394/22.12.2015 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara (denumită în continuare D.G.R.F.P. Timișoara).

Prin Decizia nr. 2714 din 20 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 394 din 22 decembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal și a admis recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva aceleiași sentințe; a modificat în parte sentința recurată, în sensul că au fost menținute actele administrative fiscale atacate și pentru accesorii în sumă de 509.597,18 RON, precum și restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că sentința recurată a fost casată cu trimitere pentru a se analiza modul de calcul al TVA, urmărindu-se a se verifica dacă prețul stipulat în toate contractele de vânzare-cumpărare include TVA, situație în care calculul acesteia se poate realiza doar prin procedeul sutei mărite (conform disp. pct. 23 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004), fiind făcute trimiteri și la Hotărârea CJUE din 7.11.2013 în cauzele conexe C-249/12, C-250/12.

Înalta Curte a constatat că în cuprinsul deciziei de casare s-a reținut în mod irevocabil calitatea reclamantei de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, fără a se face referiri exprese la jurisprudența CJUE, respectiv Hotărârea din 15.09.2011, în cauzele C-180/10 și C-181/10 Slaby și Kuć, invocată de recurenta-reclamantă, hotărâre care, însă, nu schimbă încadrarea fiscală atribuită recurentei-reclamante, respectiv cea de persoană impozabilă.

A apreciat instanța de recurs că reclamanta în mod corect a fost considerată persoană care exercită o "activitate economică și care intră în categoria persoanelor impozabile în scopuri de TVA, atât din perspectiva legislației/jurisprudenței comunitare, cât și a celei interne, naționale.

Instanța de control judiciar a apreciat că sunt nefondate criticile privind nelegalitatea deciziei de impunere, pe motiv că recurenta-reclamantă și soțul său sunt persoane impozabile distincte și ar fi trebuit emise decizii de impunere separat.

Înalta Curte a arătat că nu împărtășește această abordare a recurentei-reclamante, pentru că reflectă o interpretare trunchiată a legislației fiscale și a reglementărilor privind drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților.

S-a reținut în considerentele deciziei pronunțate de instanța de control judiciar că, în materia TVA, legiuitorul a stabilit că familia este entitate juridică, iar în situația în care trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA pentru vânzarea de bunuri imobile, este reprezentată de unul dintre soți.

În opinia Înaltei Curți, în acest context normativ, în vigoare la data inspecției fiscale, procedeul autorității fiscale corespunde și regimului matrimonial legal consacrat de către fostul Cod al familiei, care, prin art. 30, instituia prezumția relativă de comunitate, potrivit căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt bunuri proprietate devălmașă a acestora. Aceasta înseamnă că dreptul patrimonial aparține concomitent ambilor soți, fără ca vreunul dintre ei să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul respectiv. Corelativ, dreptul de administrare nu poate fi exercitat în nume propriu de către unul dintre coproprietarii devălmași, numai pentru partea sa din bunurile comune, căci aceasta nu este determinată.

Prin urmare, Înalta Curte a reținut că este legală decizia de impunere atacată în cauză.

Criticile privind caracterul insuficient și neclar al cadrului normativ incident în cauză au fost apreciate ca fiind neîntemeiate de către instanța de recurs.

Înalta Curte a constatat că, fiind reținută calitatea reclamantei de persoană impozabilă în scopuri de TVA, în mod corect instanța de fond, respectând decizia de casare, a statuat, ținând seama de dispozițiile legale incidente cauzei și de concluziile raportului de expertiză efectuat, cât și de Hotărârea CJUE din 7.11.2013, pronunțată în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12 (Tulică și Plavoșin), că TVA datorată este de 703.286,92 RON.

S-a mai reținut de către instanța de control judiciar că nu se poate susține lipsa clarității și a transparenței normelor fiscale aplicabile în cauză în domeniul TVA-ului, iar, în ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, în raport de jurisprudența CJUE menționată anterior, se impune a reține că, și în cauza de față, ținând seama de dimensiunea operațiunii imobiliare în discuție în litigiu, care totalizează un număr considerabil de tranzacții imobiliare, un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA-ului, cu atât mai mult cu cât pare să fie vorba de un profesionist în domeniul imobiliar.

S-a apreciat, astfel, că în cauză este corect modul de calcul/cuantumul TVA, în raport cu jurisprudența CJUE și anume Hotărârea din 7 noiembrie 2013, dată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE (Directiva TVA), fiind nefondate criticile recurentei din această perspectivă.

Referitor la accesoriile aferente TVA, instanța de recurs a reținut că se impun a fi plătite de reclamantă, nefiind dovedită vreo culpă a autorității fiscale, astfel cum s-a reținut și anterior, dispozițiile art. 119 și art. 120 din O.G. nr. 92/2003 fiind aplicabile în cauză, nefiind afectate de vreun viciu de neconstituționalitate.

Prin urmare, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind fondat recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. Timișoara.

Înalta Curte a apreciat ca fiind corecte aspectele reținute de prima instanță cu referire la dreptul de deducere al TVA, rezultând chiar din cuprinsul contestației fiscale formulată de reclamantă că nu au fost solicitări în acest sens, astfel că acestea nu fac obiectul cauzei de față, care vizează legalitatea deciziei emise de autoritatea publică în cadrul procedurii instituite de Titlul IX (art. 205-218) din Codul de procedură fiscală.

Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul formulat de recurenta-reclamantă, a admis recursul pârâtei și a modificat sentința recurată în sensul că a menținut actele administrative fiscale atacate și pentru accesorii în sumă de 509.597,18 RON, fiind menținute, totodată, restul dispozițiilor sentinței recurate.

Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare recurenta A., solicitând admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 2714 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și rejudecarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 394 din 22.12.2015 a Curții de Apel Timișoara, respingerea recursului pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, admiterea recursului reclamantei A. în sensul modificării în parte a sentinței recurate după cum urmează:

În principal:

- admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată, precizată la data de 15.02.2011, împotriva pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara Timiș și în consecință:

- anularea în întregime a Deciziei nr. x/17.12.2010 emisă de pârâtă pentru respingerea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x/28.05.2010;

- anularea în întregime a Deciziei de impunere nr. x din 28.05.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.05.2010, emise de pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de 1.723.475 RON, din care 904.182 RON TVA și 819.293 RON majorări de întârziere.

În subsidiar:

- admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, precizată la data de 15.02.2011 și, în consecință:

- anularea în parte (în măsura anulării deciziei de impunere) a Deciziei nr. x/17.12.2010 a pârâtei, de respingere a contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x/28.05.2010;

- anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr. x din 28.05.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.05.2010, emise de pârâtă, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare de 1.723.475 RON, din care 904.182 RON TVA și 819.293 RON majorări de întârziere, în sensul menținerii deciziei de impunere pentru sumele care sunt arătate mai jos, după varianta pe care o va adopta instanța contestației în anulare.

În motivarea contestației în anulare formulate, contestatoarea arată că se întemeiază pe dispozițiile art. 318 din C. proc. civ. din 1865 și anume:

- posibila omisiune, din greșeală, a instanței de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau de casare (presupuse în prezent în raport de soluția pronunțată și identificabile numai după motivarea deciziei contestate), caz în care consideră că se impune soluția solicitată mai sus în principal;

- dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Astfel, arată contestatoarea, primul motiv al contestației în anulare este omisiunea, din greșeală, a instanței de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau de casare, motiv prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865).

În susținerea acestui motiv, contestatoarea arată că, în cauză, conținutul dispozitivului deciziei contestate pare a avea semnificația că instanța de recurs nu a cercetat motivul de recurs formulat, în sensul că, rejudecând după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timișoara a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (1865).

În opinia contestatoarei, acest motiv de recurs se referea, în sinteză, la împrejurarea că, prin sentința recurată, Curtea de Apel Timișoara a considerat anumite chestiuni de fapt ca fiind chestiuni de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 444 din 30 ianuarie 2014 și că rejudecarea ar fi, astfel, limitată la recalcularea TVA potrivit criteriului includerii valorii acesteia în prețul de vânzare a terenurilor, potrivit Hotărârii CJUE din 7.11.2013.

Arată contestatoarea că prin Decizia nr. 444 din 30.01.2014, Înalta Curte nu a dezlegat unele chestiuni de drept și anume:

- situația juridică din punct de vedere fiscal a soților, co-proprietari ai terenurilor înstrăinate prin raportare și la Hotărârea CJUE din 21 aprilie 2005 (Cauza C-25/03, Finanzamt Bergisch Gladbach c.Hans U. Hundt- Esswein);

- efectele juridice în speță (analizate doar parțial, numai cu privire la obligațiile fiscale accesorii) ale Hotărârii din 09 iulie 2015 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-l 83/14, Salomie și Oltean vs. DGFP Cluj;

- recalificarea operațiunilor efectuate ca acte de natură civilă de valorificare a unor elemente ale patrimoniului personal prin prisma Hotărârii CJUE din 15 septembrie 2011, pronunțată în cauzele conexate C-180/10 și C-l81/10 (Sîaby și Kuc);

- existența/inexistența dreptului reclamantei de a deduce TVA aferent operațiunilor de achiziție a terenurilor în raport de dispozițiile art. 141 alin. (82) lit. f din Codul fiscal (având conținutul modificat prin Legea nr. 343/2006, intrată în vigoare la 01.01.2007 și aplicabilă pe întregul an 2007).

Se mai arată că, prin decizia contestată, Înalta Curte nu s-a pronunțat (și nici nu se putea pronunța având în vedere motivele de recurs cu care a fost învestită) asupra unor importante chestiuni de fapt, dezvoltate în cuprinsul contestației în anulare, or, era rolul instanței de trimitere să se pronunțe în mod clar asupra fiecăreia din aceste situații. Curtea de Apel Timișoara s-a pronunțat doar parțial asupra acestor chestiuni, iar din dispozitivul deciziei contestate pare a rezulta că nici instanța de recurs nu a cercetat acest motiv de modificare a sentinței recurate.

În opinia contestatoarei, pare a nu fi fost cercetat nici motivul de modificare a sentinței recurate potrivit căruia Curtea de Apel a reținut nelegal existența unei răspunderi fiscale solidare a soților întemeiată pe art. 32 și 34 din Codul familiei, în condițiile în care nici organul fiscal nu a stabilit o răspundere solidară.

Mai arată contestatoarea că dispozitivul deciziei contestate poate să contureze o posibilă omisiune a instanței de recurs de a cerceta motivul de recurs privitor la recalificarea operațiunilor efectuate ca acte de natură civilă de valorificare a unor elemente ale patrimoniului personal prin prisma Hotărârii CJUE din 15 septembrie 2011, pronunțată în cauzele conexate C-180/10 și C-181/10 (Sfaby și Kuc), precum și o altă posibilă omisiune a instanței de recurs de a cerceta motivul de recurs privitor la faptul că, în anul 2007, vânzările de terenuri construibile făcute de o persoană fizică nu erau supuse TVA decât dacă acea persoană și-a exercitat ori ar fi avut dreptul sa-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil", așa cum prevedea art. 141 alin. (2) lit. f Codul fiscal (cu conținutul in vigoare de la 01.01.2007 până la 31.12.2007).

În opinia contestatoarei, dacă motivul de recurs ar fi fost cercetat sub toate aspectele sale, atunci soluția ar fi trebuit să fie în sensul practicii clare a administrației fiscale naționale, adică de excludere de la obligația de plată a TVA a vânzărilor de terenuri din anul 2007 și de admitere a recursului reclamantei în acest sens.

Precizează contestatoarea că erorile aparțin, evident, expertizei, dar, nu mai puțin, cercetarea motivului de recurs ar fi condus la depistarea acestora.

Se arată în cuprinsul contestației formulate că al doilea motiv al contestației în anulare se referă la greșelile materiale, care au fost determinante în pronunțarea deciziei contestate.

Contestatoarea face referire la o primă eroare de calcul, care se referă la baza de impunere a TVA, în sensul că baza de calcul este constituită din prețul încasat pentru vânzările din anul 2008 (după atingerea plafonului de 35.000 euro) și din 2009, TVA fiind inclusă în acest preț, iar vânzările din anul 2007 și din anul 2008 (acestea până la atingerea plafonului de 35.000 RON) nefiind impozabile.

O a doua eroare materială provine, în opinia contestatoarei, din unele calcule inexacte atât sub aspect matematic, cât și prin raportare la statuările făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 444/30.01.2014.

Arată contestatoarea că revenea instanței de fond și, implicit, instanței de recurs, obligația de a analiza variantele din expertiză, dar și corectitudinea lor matematică.

Examinând cauza și decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.:

"Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

"contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, contestatoarea invocă greșeli de calcul al creanței și nu erori materiale.

Conform art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, se face constant deosebire între motivele de casare și argumentele ce pot fi invocate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Înalta Curte apreciază că din analiza Deciziei nr. 2714 din 20.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se constată că au fost analizate toate motivele de casare invocate, chiar dacă nu au fost analizate punctual toate argumentele invocate în sprijinul motivelor de recurs.

Astfel, motivele invocate de către contestatoare în susținerea cererii sale nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "apel-recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental". De asemenea, Curtea subliniază permanent că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că în pricina de față contestația în anulare formulată nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale sus menționate, deoarece motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, instanța de recurs apreciind în mod corect, în raport de actele și lucrările dosarului, faptul că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele expuse în decizia atacată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatoarei sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva Deciziei nr. 2714 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2017.