ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2295/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului local nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008 și a raportului de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 întocmite de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, Serviciul Inspecție fiscală P.J., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei; anularea parțială a Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului nr. E/ 22008-033617 din data de 19 noiembrie 2008, emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, Serviciul I.F.P.J.

pentru suma de 518.972 lei și anularea Dispoziției nr. 9 din data de 09 februarie 2009, emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, Biroul Soluționări Contestații și Metodologie, prin care s-a respins contestația reclamantei împotriva menționatei decizii de impunere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 25 mai 2009 reclamanta a învederat instanței, prin reprezentat, că înțelege să renunțe la judecarea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că actele administrative emise pe seama reclamantei au respectat dispozițiile legale.

Prin Sentința civilă nr. 218 din 11 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea promovată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: - Reclamanta este persoană juridică română, având sediul în Municipiul Timișoara, iar prin contractul de închiriere nr. 1356 din 19 iulie 2002, încheiat cu Primăria Municipiului Timișoara, acesteia i s-a transmis în folosință exclusivă o suprafață de 410, 60 mp (9 încăperi folosite ca galerie de artă și magazin), iar în folosință comună, 138,86 mp din spațiul locativ situat în Timișoara, Pasaj subteran în Piața Operei (imobil înscris în „Lista Monumentelor Istorice”).

Închirierea a fost convenită pentru un termen de 10 ani, în intervalul 12 iulie 2002 - 11 iulie 2012. - Prin contractul astfel încheiat, chiriașa s-a obligat ca, pentru determinarea exactă a suprafețelor închiriate, să efectueze dezmembrarea și evaluarea spațiului transmis în folosință, pe baza unei documentații ce urma a fi predată Primăriei Municipiului Timișoara, biroul contracte, în termen de 6 luni de la semnarea convenției, precum și să efectueze lucrări de întreținere, amenajare și modernizare a spațiului, periodic și la solicitarea locatorului, urmând ca actele care justifică valoarea lucrărilor efectuate să fie înregistrate la Primăria Municipiului Timișoara, direcția patrimoniu, până în data de 15 decembrie a anului în care au fost efectuate investițiile.

- Prin actul adițional nr. 1 din 02 noiembrie 2004 la acest contract s-a modificat obiectul locațiunii, în sensul că a fost transmisă în folosința reclamantei și toaleta publică din cadrul aceluiași imobil, în suprafață de 143 mp, aceasta ajungând să folosească în exclusivitate un total de 692,46 mp. Suprafața închiriată a fost ulterior majorată la 713,21 mp, în folosință exclusivă, plus 138,86 mp în folosință comună, prin actul adițional nr. 3 din 06 iunie 2006 la convenția mai sus menționată (aspecte reținute în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 și necontestate în cauză). - Reclamanta a devenit proprietara spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință S.A.D., dobândind în proprietate exclusivă un număr de 7 încăperi închiriate, după cum rezultă din C.F.

col nr. 143188 Timișoara și 88,07% părți comune din spațiul locativ, fără teren, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 422 din 27 iunie 2008, iar toaleta publică din cadrul imobilului a rămas în continuare închiriată reclamantei, în folosința sa exclusivă. - La spațiul astfel deținut, reclamanta a efectuat investiții, în executarea obligațiilor asumate prin contractul de locațiune, fiind eliberată autorizația de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004, a început lucrările astfel autorizate la data de 26 aprilie 2004, dar nu le-a finalizat în termenul de 12 luni stabilit în autorizație, și nu a încheiat la 26 aprilie 2005 un proces verbal de recepție a lucrărilor executate în baza acestei autorizații.

- Ulterior, a fost eliberată de către Primarul municipiului Timișoara autorizația de construire nr. 2920 din 07 noiembrie 2006, pentru „lucrări de tip a), construcții pentru servicii. Amenajare intrare și refacere toalete, conform art. 28 din Legea nr. 50/1991, cu un termen de valabilitate de 12 luni de la data emiterii, prelungit ulterior până la 07 noiembrie 2008, autorizație solicitată pentru „reamenajarea toaletelor aflate la subsol, respectiv, reamenajarea intrării la toalete”, precum și că „această amenajare exterioară vine să o detalieze pe cea autorizată deja în proiectul precedent” (întocmit în anul 2003). - În perioada 20 august 2008 - 17 noiembrie 2008, societatea a fost supusă inspecției fiscale, pentru verificarea modului de constituire, evidențiere și virare a obligațiilor de plată către bugetul local, deci, inclusiv a impozitului/taxei pe clădiri.

- În cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 s-a reținut că la 07 decembrie 2006 au început lucrările astfel autorizate (aspect necontestat în cauză), acestea fiind finalizate prin semnarea procesului verbal de recepție nr. 80 din 27 iulie 2008, în cuprinsul căruia s-a menționat că lucrările s-au efectuat în baza autorizației de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004 și nr. 2920 din 07 noiembrie 2006. S-a mai reținut în raportul de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 că reclamanta a efectuat investiții la spațiul atribuit în folosință, în baza autorizației de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004, iar apoi a celei cu nr. 2920 din 07 noiembrie 2006, dar nu a evidențiat distinct în contabilitate lucrările aferente celor două autorizații, nu a prezentat decât un singur proces verbal de recepție a lucrărilor, cu nr. 80 din 27 iulie 2008 (astfel încât organul fiscal a apreciat că lucrările efectuate și evidențiate în contabilitatea societății până la data 01 decembrie 2006 sunt efectuate în baza primei autorizații, iar cele ulterioare, celei de a doua, căci la data de 07 decembrie 2006 s-a anunțat Inspectoratului de Stat în Construcții începerea lucrărilor ce fac obiect al celei de a doua autorizații).

De asemenea, prin Raportul de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 s-a mai reținut că toaleta publică nu a fost dobândită în proprietate de către reclamantă, rămânând închiriată acesteia, astfel încât pentru aceasta se datorează taxa pe clădiri și după cumpărarea spațiului comercial, în cursul lunii iunie 2008, că valoarea de inventar a acesteia este de 14.213, 96 lei noi, fiind evidențiată în contabilitatea locatorului, astfel cum rezultă din adresa nr. 7435 din 31 octombrie 2008, cuprinsă în anexa nr. 14 la raport, procedându-se la determinarea taxei datorate prin raportare la această bază de calcul.

- În baza acestui act de constatare a fost emisă decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local în urma inspecției fiscale, având nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008, prin care s-a stabilit în sarcina societății impozit/taxe suplimentare de plată, determinate potrivit considerentelor mai sus expuse, precum și accesorii, calculate până la data de 17 noiembrie 2008, reținându-se că la 12 noiembrie 2008 societatea a achitat impozitul pe clădiri, în sumă de 6.300 lei. - Reclamanta a uzat de dispozițiile art. 205 și următoarele C. proc. fisc. și a contestat, în procedura administrativă prealabilă sesizării instanței, decizia de impunere astfel emisă, pentru suma de 518.972 lei, iar prin Dispoziția nr. 9 din 09 februarie 2009, pârâta a respins ca neîntemeiată contestația astfel promovată.

S-a consemnat în decizia de soluționare a contestației administrative că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 254 alin. (5) și (6), art. 267 alin. (14) lit. b) C. fisc., precum și a art. 37 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991 rezultă că revenea reclamantei obligația de a proceda la regularizarea taxelor pentru autorizațiile de construcție emise în beneficiul său, precum și de a depune la organul de specialitate al autorității administrației publice locale declarațiile privind baza de impunere în vederea stabilirii impozitului/taxei pe clădiri, după realizarea lucrărilor care contribuie la majorarea valorii de inventar a unui imobil, că din cele două autorizații de construire de care se prevalează societatea rezultă că acestea au fost eliberate în beneficiul său, la cererea proprietarului construcțiilor, că data de la care se datorează impozitul/taxa pe clădiri este, potrivit art. 254 alin. (1) C. fisc., cea a dobândirii acesteia, prin cumpărare ori construire, iar în cazul construcțiilor pentru care nu s-a întocmit proces verbal de recepție la finalizarea lucrărilor, de la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire, conform pct. 62 alin. (1) lit. c) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, că potrivit pct. 55 lit. e) din aceleași norme metodologice, în cazul clădirilor ce nu au fost reevaluate impozitul pe clădiri se stabilește prin aplicarea cotei majorate asupra valorii rezultate prin însumarea valorii de inventar a clădirii cu cea a lucrărilor de modernizare, astfel cum s-a și procedat în speță, că valoarea instalațiilor de climatizare și condiționare a aerului anexate construcțiilor de către societate se cuprinde în valoarea de inventar a acesteia, potrivit dispozițiilor exprese din pct. 52 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, în considerentele hotărârii atacate se reține faptul că în cauza de față reclamanta contestă actele administrative fiscale emise de pârâtă în urma inspecției fiscale, cu privire la impozitul/taxa pe clădiri stabilite suplimentar și accesoriile la acesta, precum și dispoziția prin care a fost respinsă contestația sa promovată în procedura administrativă prealabilă sesizării instanței, pentru motive similare celor expuse în contestația mai sus descrisă. Raportat la starea de fapt astfel determinată pe baza probatoriului administrat în cauză și la dispozițiile legale incidente, instanța a constatat că este nefondată cererea reclamantei de anulare a actelor administrative fiscale, respectiv, că organul fiscal pârât a emis în mod temeinic și legal actele atacate.

Astfel, instanța a constatat, în primul rând, că reclamanta contestă baza de impunere luată în considerare de către organul de inspecție fiscală pentru stabilirea creanțelor la bugetul local indicate în decizia de impunere, susținând că în valoarea de inventar a clădirii nu s-ar include valoarea instalațiilor de climatizare și de condiționare a aerului achiziționate în cursul anului 2004, apreciind că aceste susțineri nu se verifică în speță. În acest sens, instanța a apreciat că instalațiile achiziționate de către reclamantă constituie accesorii incorporate clădirii, neputând fi separate de aceasta, cu consecința firească a adăugării valorii lor la valoarea inițială de inventar a construcție, pentru stabilirea bazei de calcul al impozitului/taxei pe clădiri, în baza art. 253 C. fisc.

S-a mai reținut de către instanță că reclamanta contestă cota de impozit aplicată începând cu anul 2007, stabilită de organul fiscal în condițiile art. 253 alin. (6) C. fisc., susținând că imobilul (ce a devenit ulterior proprietatea sa) a fost reevaluat prin raportul de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea proprietarului clădirii, Primăria Mun. Timișoara, la data de 25 iunie 2008, iar toaleta publică a fost reevaluată prin adresa nr. 7435 din 31 octombrie 2008, prin care i s-a comunicat locatarei noua valoare (actuală, deci, reevaluată) a acestui spațiu.

Instanța a apreciat că nici aceste susțineri nu se verifică în speță, pentru că impozitul datorat pentru fiecare din anii menționați se stabilește prin înmulțirea cotei menționate în hotărârile de Consiliul local corespunzătoare cu valoarea clădirilor, astfel cum este aceasta evidențiată în contabilitatea persoanei juridice proprietare, că este instituită o cotă majorată pentru stabilirea impozitului pe clădiri, determinată în concret, în cazul din speță, prin H.C.L. nr. 575/2006, de 10%, H.C.L. nr. 159/2007, de 5% și H.C.L. nr. 189/2008, de 5%.

Instanța a constatat că, pentru ca impozitul pe clădiri să fie determinat prin raportare la valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, este necesar ca persoana juridică ce datorează impozitul/taxa pe clădiri să realizeze operațiunea de reevaluare, iar apoi, în mod distinct, să procedeze la evidențierea sa în contabilitate, că legiuitorul a înțeles să aplice o cotă de impozit majorată pentru stabilirea impozitului pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor juridice care au omis să procedeze la reevaluarea lor, pornind de la prezumția că o atare omisiune este de natură să producă efecte asupra valorii juste a impozitului datorat, precum și că reevaluarea este o operațiune specifică, având o reglementare distinctă, anume „reglementările contabile” la care se face referire în textul legal.

S-a reținut de către instanță că reevaluarea activelor corporale imobiliare este o operațiune care presupune fie realizarea unor lucrări de specialitate de către anumiți experți, fie constituirea în cadrul persoanelor juridice deținătoare a bunurilor, a unor comisii de evaluare, care să cuprindă specialiști evaluatori, concluziile acestora (experți ori comisii), fiind valorificate ulterior, în sensul înregistrării în contabilitate a valorii rezultate prin reevaluare, cu consecințele mai sus arătate asupra calculului impozitului pe clădiri. Instanța a apreciat că aceste demersuri nu au fost realizate de reclamantă în cazul de față, rezultând din actele dosarului că raportul de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea proprietarului clădirii, Primăria Mun.

Timișoara la 25 iunie 2008 nu este rezultat al unei proceduri de reevaluare astfel derulate, ci, dimpotrivă, a fost realizat exclusiv în scopul stabilirii unui preț de pornire a negocierii în vederea vânzării spațiului, în condițiile reglementate de Legea nr. 550/2002, spațiul închiriat fiind, de altfel, înstrăinat reclamantei, cu excepția toaletei publice, că raportul în discuție este destinat doar scopului pentru care a fost întocmit, neputând fi, deci, utilizat în scopul reevaluării imobilului în scopul stabilirii impozitului/taxei pe clădiri, că acesta nu a fost înregistrat în contabilitatea proprietarului, astfel încât nu ar putea să atragă aplicarea în speță a dispozițiilor pct. 55 lit. b) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/2004. În acest sens, instanța a înlăturat constatările făcute în expertiza contabilă administrată în cauză la solicitarea reclamantei, constatându-se că expertul judiciar și cel asistent au opinat în sens contrar celor mai sus expuse, considerând că imobilul în litigiu ar fi fost reevaluat prin raportul de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea proprietarului clădirii, Primăria Mun. Timișoara, reținând că aceste constatări nu vizează împrejurări de fapt ale speței, astfel încât exced competențelor stabilite experților prin art. 201 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi valorificate în speță. S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că imobilul închiriat reclamantei nu a fost supus reevaluării ulterior datei de 31 decembrie 2003, situație corect reținută de organul de inspecție fiscală, precum și cel de soluționare a contestației administrative promovate în procedura prealabilă sesizării instanței.

În ceea ce privește valoarea de inventar a toaletei publice rămase în folosința reclamantei, instanța a reținut că aceasta nu a fost, la rândul său, reevaluată în ultimii 3 ani anteriori celui în care organul fiscal a stabilit creanțele fiscale suplimentare în sarcina societății reclamante. Instanța de fond a apreciat că nu se verifică în cauză nici susținerile reclamantei, potrivit cărora obligațiile de plată a creanțelor fiscale au fost eronat stabilite în sarcina sa, căci nu îi revenea obligația de a depune la organul fiscal pârât declarațiile de impunere în vederea stabilirii impozitului/taxei pe clădiri.

Instanța a apreciat că această obligație revenea reclamantei în calitatea sa de beneficiar al autorizațiilor emise în vederea executării lucrărilor de amenajare a spațiului închiriat, atât în autorizația de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004, cât și în cea cu nr. 2920 din 07 noiembrie 2006 menționându-se că au fost eliberate la solicitarea Primăriei Municipiului Timișoara ori a Consiliului Local, pentru SC A. SRL, astfel că, în privința reclamantei sunt deplin aplicabile prevederile art. 254 alin. (5) și (6), art. 267 alin. (14) lit. b) C. fisc., precum și cele ale art. 37 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991, care vizează obligația de a depune declarațiile necesare în vederea stabilirii impozitului/ taxei pe clădiri, respectiv, regularizării taxei pentru autorizația de construire.

Față de aceste considerente, instanța a respins ca nefondată cererea reclamantei de anulare a actelor administrative-fiscale emise de către pârâtă, prin care s-au instituit obligațiile suplimentare de plată a impozitului/taxei pe clădiri, precum și majorările aferente acestora, respectiv, s-a respins contestația sa promovată în procedura administrativă, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a luat act că reclamanta se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvine acordarea cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în timp ce pârâta nu a cerut acordarea unor sume cu acest titlu. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta SC A. SRL Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. S-a solicitat, în principal casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru administrare de probe, iar în subsidiar, modificarea sentinței, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008, precum și anularea Dispoziției nr. 9 din 9 februarie 2009 prin care s-a respins contestația împotriva deciziei de impunere precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - În mod nelegal a fost stabilită baza impozabilă și cota de impunere pentru construcția constând în toaleta publică ce i-a fost închiriată, avându-se în vedere valoarea de inventar comunicată de Direcția Patrimoniu prin adresa nr. 7435 din 31 octombrie 2008, deși aceasta nu echivalează cu înscrisul contabil din care să rezulte valoarea de inventar a clădirii.

Se susține că este necesar a fi comunicat înscrisul contabil cu valoarea de inventar a clădirii. - În mod eronat s-a stabilit de organul fiscal impozitul pe clădiri pentru anii 2005 - 2008 asupra soldului contului 231 „imobilizări în curs de execuție”, acesta putând fi calculat doar începând cu 1 august 2008 asupra valorii lucrărilor executate. Se menționează că la data de 1 iunie 2005, la cate organul fiscal a început impozitarea, lucrarea executată în baza autorizației de construcție nr. 93/2004 nu cuprindea nici un element structural al unei clădiri, respectiv pereți și acoperiș, conform art. 250 alin. (2) din C. fisc., aceasta fiind finalizată la 27 iulie 2007 cum s-a menționat în procesul-verbal nr. 80 din 27 iulie 2008, iar începând cu 1 august 2008 datora impozit pe clădiri potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) din C. fisc.

și pct. 64 din H.G. nr. 44/2004. Recurenta susține că atât instanța cât și organul fiscal trebuiau să stabilească ce lucrări erau realizate la 26 aprilie 2005, data expirării autorizației, și dacă ele se puteau impozita potrivit art. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, sens în care se impune efectuarea unei expertize în construcții. De asemenea, se arată că Primăria Timișoara nu a înregistrat în contabilitate valoarea clădirii în vederea impozitării de 2.156.376,71 lei, nici după 3 ani de la data la care a fost finalizată și declarată. - În mod greșit organul de control fiscal și ulterior instanța, au apreciat că trebuia inclusă în baza de calcul a impozitului pe clădire valoarea instalației de climatizare și a celei de aer condiționat, contrar dispozițiilor art. 52 alin. (2) din H.G.

nr. 44/2004, deși aparatele individuale de climatizare nu fac parte din elementele și instalațiile funcționale ale clădirii; - S-a încălcat principiul prevalenței economicului asupra juridicului prevăzut în Ordinul nr. 1752/2005, pct. 49, prin modul greșit și nelegal în care a fost stabilită baza de impozitare și cota de impunere majorată, fiind absurd ca impozitl să ajungă să fie la aceeași valoare cu prețul de vânzare a clădirii, calculat aproape în același moment. Recurenta-reclamantă a depus la dosar și concluzii scrise prin care a reiterat criticile și argumentele expuse în cererea de recurs, susținând și faptul că toaleta publică nu putea forma obiectul impozitării conform art. 250 pct. 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și O.G.

nr. 36/2002, fiind monument istoric. Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca temeinică și legală sentința recurată și combătând criticile recurentei. În esență, se susține că în raport de dispozițiile O.G. nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale (pentru anul 2003) și cele ale Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. (pentru perioada 2004-2008), în mod corect s-au stabilit în sarcina recurentei impozitele și taxele locale datorate pentru imobilele închiriate; că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc.

în ceea ce privește stabilirea bazei de impunere și a cotei de impozitare pentru construcția constând în toaleta publică și că revenea recurentei obligația de a depune declarația fiscală conform art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 care datorează impozitul/taxa pe clădiri în aceleași condiții ca și proprietarul clădirii; că impozitul pe clădiri se calculează în speță prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor art. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare, cota de impozitare de 5% fiind aplicată în mod corect de organul de control raportat la faptul că nu a avut loc reevaluarea clădirii în mod legal; că excepția de la dispozițiile alin. (2) al punctului 52 din H.G.

nr. 44/2004 privește aparatele individuale de climatizare și nu instalațiile de climatizare. 3. Soluția instanței de recurs. Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse. Criticile privind nelegalitatea bazei impozabile și a cotei de impunere pentru construcția constând în toaleta publică nu pot fi reținute ca fiind fondate. Pentru toaleta publică ce a făcut obiectul închirierii conform actului adițional nr. 1 din 2 noiembrie 2004 la contractul de închiriere se datorează impozit pe clădiri conform art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 494/2004 și Legea nr. 343/2006 (pentru perioada 2004-2008), fapt necontestat atât la judecata în fond cât și la data formulării recursului. Susținerile expuse pentru prima dată în concluziile scrise, potrivit cărora imobilul toaletă nu poate forma obiectul impozitării întrucât este monument istoric nu pot fi reținute ca întemeiate, pe de o parte pentru că nu au făcut obiectul dezbaterii nici la instanța de fond și nici nu au fost menționate în cuprinsul cererii de recurs, fapt care contravine dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ.. Însă, analizând acest aspect ținând seama de dispozițiile art. 3041 C. proc.

civ., se reține că potrivit art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 „1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii sunt, după cum urmează: 2). clădirile care potrivit legii sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titlul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice”. În raport de dispozițiile legale expuse, acest imobil nu poate fi încadrat în excepția prevăzută de art. 250 alin. (1) pct. 2 teza I din Legea nr. 571/2003, fiind incidente în cauză prevederile tezei a II-a.

Necontestat este faptul că „galeria de artă plus magazin” au fost folosite de recurentă pentru activități economice, făcând și obiectul contractului de închiriere nr. 1356 din 19 iulie 2002, la care s-a adăugat actul adițional nr. 1 din 2 noiembrie 2004 prin care a fost modificat obiectul contractului, adăugându-i-se acestuia și suprafața locativă aferentă toaletei „wc public”. Prin urmare, toată suprafața locativă închiriată „galerie de artă plus magazin plus wc public” nu poate fi destinată decât activității economice desfășurată de recurentă în tot acest spațiu închiriat privit ca un tot unitar, nu partajat, cum nejustificat susține aceasta, pentru că altfel nu s-ar justifica nici scopul închirierii și efectuării investițiilor la acest spațiu.

Prin urmare, și pentru acest spațiu denumit „wc public” se datorează impozit. Criticile care vizează greșita stabilire de organul fiscal a bazei impozabile în raport cu valoarea de inventar comunicată prin adresa nr. 7435 din 31 august 2008 de Direcția Patrimoniu și a cotei de impunere pentru toaleta publică, sunt nefondate. Cât timp prin această adresă autoritatea publică competentă a comunicat valoarea de inventar a toaletei publice, aceasta nefiind contestată sau constatată ca fiind falsă prin mijloace legale, în mod corect organul de control a făcut aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc., cu modificările ulterioare. Instanța de recurs apreciază că sunt nefondate și criticile referitoare la greșita stabilire a impozitului pe clădiri.

În speță, se impune a stabili data de la care se datorează impozitul (taxa pe clădire) și care este modalitatea legală de stabilire a acestuia. Situația de fapt reținută de instanța de fond referitoare la lucrările de modernizare efectuate spațiului închiriat nu a fost contestată. Recurenta datorează impozitul/taxă pe clădiri în aceleași condiții ca și proprietarul clădirii conform art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, cu modificările ulterioare. Conform dispozițiilor art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu cele ale art. 37 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991 republicată, recurenta, ca persoană care a obținut autorizația de construire, trebuia să declare valoarea lucrărilor de construcție și să procedeze la regularizarea taxei aferente autorizațiilor de construire nr. 93 din 1 aprilie 2004 și nr. 2920 din 7 noiembrie 2006, cât și a celorlalte cote prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 8 din contractul de închiriere nr. 1356/2002, aceasta avea obligația să comunice valoarea lucrărilor de investiții Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Timișoara și să predea acesteia documentele justificative care au stat la baza executării lucrărilor, evident aferente fiecărei autorizații. Din punct de vedere fiscal, data dobândirii clădirii se consideră data expirării termenului prevăzut în autorizația de construcție, conform prevederilor pct. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004. Rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei că după expirarea autorizației de construcție nr. 93/2004 nu a fost întocmit procesul-verbal de recepție al lucrărilor executate care să fie înregistrat în evidențele fiscale și care să fie folosit la determinarea impozitului pe clădiri conform alin. (2) pct. 62 din H.G.

nr. 44/2004. De asemenea, lucrările efectuate în baza acestei autorizații nu au fost evidențiate distinct în contul 231, fapt necontestat. Recurenta a întocmit procesul-verbal de recepție nr. 80 din 27 iulie 2008 la terminarea lucrărilor autorizate conform autorizației nr. 2920/2006, declarând valoarea investiției de 2.156.326,71 lei ce se regăsește în contul 231, cuprinzând valoarea lucrărilor tuturor bunurilor autorizării. Astfel, organul de control a apreciat corect că investițiile realizate până în luna noiembrie 2006 (data obținerii autorizației de construcție nr. 2920 din 7 noiembrie 2006) sunt aferente lucrărilor efectuate în baza autorizației de construire nr. 92/2004, fiind în sumă de 1.625.589 lei, iar cele aferente autorizației de construcție nr. 2920/2006 sunt în sumă de 530.738 lei.

În altă ordine, conform dispozițiilor pct. 55 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, „d) în cazul clădirii a cărei valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării și la care s-au efectuat lucrări de modernizare, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 53, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care se înregistrează în contabilitate reevaluare în urma lucrărilor de modernizare; e) pentru clădirea prevăzută la lit. d) dar la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare”.

Potrivit art. 253 alin. (6) din C. fisc., „În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2)”. În speță, în mod corect instanța de fond a reținut că nu a fost reevaluat imobilul aflat în folosința recurentei și la care s-au efectuat investiții.

Raportul de evaluare întocmit de SC C. SA la care face referire recurenta a fost întocmit nu în scopul reevaluării clădirii în urma lucrărilor de modernizare ci strict pentru stabilirea prețului pentru vânzarea acesteia, astfel cum se menționează în cuprinsul acestuia. De asemenea, nici nu a fost înregistrat în contabilitatea proprietarului clădirii, ultima reevaluare datând din 31 decembrie 2003. În consecință, nefiind reevaluată clădirea conform dispozițiilor legale anterior enunțate, în mod corect a fost calculat impozitul pe clădiri începând cu 1 iunie 2005, prin aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc., cu modificările ulterioare.

Susținerile potrivit cărora la data de 1 iunie 2005 când organul fiscal a început impozitarea, lucrarea executată conform autorizației de construire nr. 93/2004 nu cuprindea nici un element structural al unei clădiri, respectiv pereți și acoperiș și, prin urmare, aceasta nu putea intra sub incidența impozitului pe clădiri, nu pot fi reținute ca fiind fondate. Clădirea, în înțelesul art. 249 alin. (5) din C. fisc., este întregul pasaj din Piața Operei Timișoara. Potrivit memoriului P.A.C. (fila 397 dosar fond) aceasta este realizată din pereți de beton, cu planșeu de B.A., fundațiile fiind realizate din B.A., modificările intervenind la nivelul pereților despărțitori, respectiv la instalații.

Pe de altă parte, lucrările au vizat, conform autorizațiilor de construcție, amenajarea pasajului, intrarea și refacere toalete și nu clădirea care exista, fiind o construcție cu pereți și acoperiș (planșeu). Nu sunt fondate nici criticile care se referă la faptul că organul fiscal a inclus în mod eronat în baza de calcul a impozitului pe clădire valoarea instalației de climatizare și de aer condiționat. Conform contractului nr. 2025 din 22 aprilie 2004 și anexei actului adițional nr. 1 din 2 iulie 2004 la acesta (fila 428 dosar fond), recurenta a achiziționat instalații de climatizare și nu aparate individuale de climatizare, astfel că nu se încadrează în excepția prevăzută la pct. 52 alin. (2) teza a II a din H.G.

nr. 44/2004. În cauză nu se poate reține nici încălcarea principiului prevalenței economicului asupra juridicului, prevăzut de pct. 49 din Ordinul nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, pentru că dispozițiile acestui ordin nu sunt incidente speței de față, care vizează impozitul pe clădiri reglementat de dispozițiile speciale în materie cuprinse în C. fisc. Mai mult, acest ordin a fost abrogat prin Ordinul nr. 3055/2009. Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sentința recurată fiind legală și temeinică, astfel că în baza art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc.

civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A. SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 218 din 11 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2012.