ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2295/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2295/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta SC A. SRL Timișoara a

chemat în judecată pe pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 15

din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere privind

creanțele datorate bugetului local nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008 și

a raportului de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008

întocmite de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, Serviciul Inspecție

fiscală P.J., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei; anularea

parțială a Deciziei de impunere privind creanțele datorate bugetului nr. E/

22008-033617 din data de 19 noiembrie 2008, emisă de Direcția Fiscală a

Municipiului Timișoara, Serviciul I.F.P.J. pentru suma de 518.972 lei și

anularea Dispoziției nr. 9 din data de 09 februarie 2009, emisă de Direcția Fiscală

a Municipiului Timișoara, Biroul Soluționări Contestații și Metodologie, prin

care s-a respins contestația reclamantei împotriva menționatei decizii de

impunere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 25 mai 2009

reclamanta a învederat instanței, prin reprezentat, că înțelege să renunțe la judecarea

cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că actele

administrative emise pe seama reclamantei au respectat dispozițiile legale.

Prin Sentința civilă nr. 218 din 11

mai 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal

a respins cererea promovată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei Direcția

Fiscală a Municipiului Timișoara, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

- Reclamanta este persoană juridică

română, având sediul în Municipiul Timișoara, iar prin contractul de închiriere

nr. 1356 din 19 iulie 2002, încheiat cu Primăria Municipiului Timișoara,

acesteia i s-a transmis în folosință exclusivă o suprafață de 410, 60 mp (9

încăperi folosite ca galerie de artă și magazin), iar în folosință comună,

138,86 mp din spațiul locativ situat în Timișoara, Pasaj subteran în Piața Operei

(imobil înscris în „Lista Monumentelor Istorice”). Închirierea a fost convenită

pentru un termen de 10 ani, în intervalul 12 iulie 2002 - 11 iulie 2012.

- Prin contractul astfel încheiat,

chiriașa s-a obligat ca, pentru determinarea exactă a suprafețelor închiriate,

să efectueze dezmembrarea și evaluarea spațiului transmis în folosință, pe baza

unei documentații ce urma a fi predată Primăriei Municipiului Timișoara, biroul

contracte, în termen de 6 luni de la semnarea convenției, precum și să efectueze

lucrări de întreținere, amenajare și modernizare a spațiului, periodic și la

solicitarea locatorului, urmând ca actele care justifică valoarea lucrărilor

efectuate să fie înregistrate la Primăria Municipiului Timișoara, direcția

patrimoniu, până în data de 15 decembrie a anului în care au fost efectuate

investițiile.

- Prin actul adițional nr. 1 din 02

noiembrie 2004 la acest contract s-a modificat obiectul locațiunii, în sensul

că a fost transmisă în folosința reclamantei și toaleta publică din cadrul aceluiași

imobil, în suprafață de 143 mp, aceasta ajungând să folosească în exclusivitate

un total de 692,46 mp. Suprafața închiriată a fost ulterior majorată la 713,21

mp, în folosință exclusivă, plus 138,86 mp în folosință comună, prin actul

adițional nr. 3 din 06 iunie 2006 la convenția mai sus menționată (aspecte

reținute în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19

noiembrie 2008 și necontestate în cauză).

- Reclamanta a devenit proprietara

spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință S.A.D., dobândind în

proprietate exclusivă un număr de 7 încăperi închiriate, după cum rezultă din C.F.

col nr. 143188 Timișoara și 88,07% părți comune din spațiul locativ, fără

teren, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 422 din 27 iunie 2008, iar

toaleta publică din cadrul imobilului a rămas în continuare închiriată

reclamantei, în folosința sa exclusivă.

- La spațiul astfel deținut,

reclamanta a efectuat investiții, în executarea obligațiilor asumate prin

contractul de locațiune, fiind eliberată autorizația de construire nr. 93 din 01

aprilie 2004, a început lucrările astfel autorizate la data de 26 aprilie 2004,

dar nu le-a finalizat în termenul de 12 luni stabilit în autorizație, și nu a

încheiat la 26 aprilie 2005 un proces verbal de recepție a lucrărilor executate

în baza acestei autorizații.

- Ulterior, a fost eliberată de

către Primarul municipiului Timișoara autorizația de construire nr. 2920 din 07

noiembrie 2006, pentru „lucrări de tip a), construcții pentru servicii. Amenajare

intrare și refacere toalete, conform art. 28 din Legea nr. 50/1991, cu un

termen de valabilitate de 12 luni de la data emiterii, prelungit ulterior până

la 07 noiembrie 2008, autorizație solicitată pentru „reamenajarea toaletelor

aflate la subsol, respectiv, reamenajarea intrării la toalete”, precum și că

„această amenajare exterioară vine să o detalieze pe cea autorizată deja în

proiectul precedent” (întocmit în anul 2003).

- În perioada 20 august 2008 - 17

noiembrie 2008, societatea a fost supusă inspecției fiscale, pentru verificarea

modului de constituire, evidențiere și virare a obligațiilor de plată către

bugetul local, deci, inclusiv a impozitului/taxei pe clădiri.

- În cuprinsul raportului de

inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 s-a reținut că la

07 decembrie 2006 au început lucrările astfel autorizate (aspect necontestat în

cauză), acestea fiind finalizate prin semnarea procesului verbal de recepție nr.

80 din 27 iulie 2008, în cuprinsul căruia s-a menționat că lucrările s-au

efectuat în baza autorizației de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004 și nr.

2920 din 07 noiembrie  2006.

S-a mai reținut în raportul de

inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 că reclamanta a

efectuat investiții la spațiul atribuit în folosință, în baza autorizației de

construire nr. 93 din 01 aprilie 2004, iar apoi a celei cu nr. 2920 din 07

noiembrie 2006, dar nu a evidențiat distinct în contabilitate lucrările

aferente celor două autorizații, nu a prezentat decât un singur proces verbal

de recepție a lucrărilor, cu nr. 80 din 27 iulie 2008 (astfel încât organul

fiscal a apreciat că lucrările efectuate și evidențiate în contabilitatea

societății până la data 01 decembrie 2006 sunt efectuate în baza primei autorizații,

iar cele ulterioare, celei de a doua, căci la data de 07 decembrie 2006 s-a

anunțat Inspectoratului de Stat în Construcții începerea lucrărilor ce fac

obiect al celei de a doua autorizații).

De asemenea, prin Raportul de

inspecție fiscală nr. E/ 22008-033615 din 19 noiembrie 2008 s-a mai reținut că

toaleta publică nu a fost dobândită în proprietate de către reclamantă,

rămânând închiriată acesteia, astfel încât pentru aceasta se datorează taxa pe

clădiri și după cumpărarea spațiului comercial, în cursul lunii iunie 2008, că

valoarea de inventar a acesteia este de 14.213, 96 lei noi, fiind evidențiată

în contabilitatea locatorului, astfel cum rezultă din adresa nr. 7435 din 31

octombrie 2008, cuprinsă în anexa nr. 14 la raport, procedându-se la

determinarea taxei datorate prin raportare la această bază de calcul.

- În baza acestui act de constatare

a fost emisă decizia de impunere privind creanțele datorate bugetului local în

urma inspecției fiscale, având nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008, prin

care s-a stabilit în sarcina societății impozit/taxe suplimentare de plată,

determinate potrivit considerentelor mai sus expuse, precum și accesorii,

calculate până la data de 17 noiembrie 2008, reținându-se că la 12 noiembrie 2008

societatea a achitat impozitul pe clădiri, în sumă de 6.300 lei.

- Reclamanta a uzat de dispozițiile art.

205 și următoarele C. proc. fisc. și a contestat, în procedura administrativă

prealabilă sesizării instanței, decizia de impunere astfel emisă, pentru suma

de 518.972 lei, iar prin Dispoziția nr. 9 din 09 februarie 2009, pârâta a

respins ca neîntemeiată contestația astfel promovată.

S-a consemnat în decizia de

soluționare a contestației administrative că din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 254 alin. (5) și (6), art. 267 alin. (14) lit. b) C. fisc.,

precum și a art. 37 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991 rezultă că revenea

reclamantei obligația de a proceda la regularizarea taxelor pentru

autorizațiile de construcție emise în beneficiul său, precum și de a depune la

organul de specialitate al autorității administrației publice locale

declarațiile privind baza de impunere în vederea stabilirii impozitului/taxei

pe clădiri, după realizarea lucrărilor care contribuie la majorarea valorii de

inventar a unui imobil, că din cele două autorizații de construire de care se

prevalează societatea rezultă că acestea au fost eliberate în beneficiul său,

la cererea proprietarului construcțiilor, că data de la care se datorează

impozitul/taxa pe clădiri este, potrivit art. 254 alin. (1) C. fisc., cea a

dobândirii acesteia, prin cumpărare ori construire, iar în cazul construcțiilor

pentru care nu s-a întocmit proces verbal de recepție la finalizarea

lucrărilor, de la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire,

conform pct. 62 alin. (1) lit. c) din normele metodologice de aplicare a C.

fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, că potrivit pct. 55 lit. e) din aceleași

norme metodologice, în cazul clădirilor ce nu au fost reevaluate impozitul pe

clădiri se stabilește prin aplicarea cotei majorate asupra valorii rezultate

prin însumarea valorii de inventar a clădirii cu cea a lucrărilor de

modernizare, astfel cum s-a și procedat în speță, că valoarea instalațiilor de

climatizare și condiționare a aerului anexate construcțiilor de către societate

se cuprinde în valoarea de inventar a acesteia, potrivit dispozițiilor exprese

din pct. 52 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate

prin H.G. nr. 44/2004.

Astfel, în considerentele hotărârii

atacate se reține faptul că în cauza de față reclamanta contestă actele

administrative fiscale emise de pârâtă în urma inspecției fiscale, cu privire

la impozitul/taxa pe clădiri stabilite suplimentar și accesoriile la acesta,

precum și dispoziția prin care a fost respinsă contestația sa promovată în

procedura administrativă prealabilă sesizării instanței, pentru motive similare

celor expuse în contestația mai sus descrisă.

Raportat la starea de fapt astfel

determinată pe baza probatoriului administrat în cauză și la dispozițiile legale

incidente, instanța a constatat că este nefondată cererea reclamantei de

anulare a actelor administrative fiscale, respectiv, că organul fiscal pârât a

emis în mod temeinic și legal actele atacate.

Astfel, instanța a constatat, în

primul rând, că reclamanta contestă baza de impunere luată în considerare de

către organul de inspecție fiscală pentru stabilirea creanțelor la bugetul

local indicate în decizia de impunere, susținând că în valoarea de inventar a

clădirii nu s-ar include valoarea instalațiilor de climatizare și de

condiționare a aerului achiziționate în cursul anului 2004, apreciind că aceste

susțineri nu se verifică în speță.

În acest sens, instanța a apreciat

că instalațiile achiziționate de către reclamantă constituie accesorii

incorporate clădirii, neputând fi separate de aceasta, cu consecința firească a

adăugării valorii lor la valoarea inițială de inventar a construcție, pentru

stabilirea bazei de calcul al impozitului/taxei pe clădiri, în baza art. 253 C.

fisc.

S-a mai reținut de către instanță că

reclamanta contestă cota de impozit aplicată începând cu anul 2007, stabilită

de organul fiscal în condițiile art. 253 alin. (6) C. fisc., susținând că

imobilul (ce a devenit ulterior proprietatea sa) a fost reevaluat prin raportul

de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea proprietarului clădirii,

Primăria Mun. Timișoara, la data de 25 iunie 2008, iar toaleta publică a fost

reevaluată prin adresa nr. 7435 din 31 octombrie 2008, prin care i s-a

comunicat locatarei noua valoare (actuală, deci, reevaluată) a acestui spațiu.

Instanța a apreciat că nici aceste

susțineri nu se verifică în speță, pentru că impozitul datorat pentru fiecare

din anii menționați se stabilește prin înmulțirea cotei menționate în

hotărârile de Consiliul local corespunzătoare cu valoarea clădirilor, astfel

cum este aceasta evidențiată în contabilitatea persoanei juridice proprietare,

că este instituită o cotă majorată pentru stabilirea impozitului pe clădiri,

determinată în concret, în cazul din speță, prin H.C.L. nr. 575/2006, de 10%, H.C.L.

nr. 159/2007, de 5% și H.C.L. nr. 189/2008, de 5%.

Instanța a constatat că, pentru ca

impozitul pe clădiri să fie determinat prin raportare la valoarea contabilă

rezultată în urma reevaluării, este necesar ca persoana juridică ce datorează

impozitul/taxa pe clădiri să realizeze operațiunea de reevaluare, iar apoi, în

mod distinct, să procedeze la evidențierea sa în contabilitate, că legiuitorul

a înțeles să aplice o cotă de impozit majorată pentru stabilirea impozitului pe

clădirile aflate în proprietatea persoanelor juridice care au omis să procedeze

la reevaluarea lor, pornind de la prezumția că o atare omisiune este de natură

să producă efecte asupra valorii juste a impozitului datorat, precum și că

reevaluarea este o operațiune specifică, având o reglementare distinctă, anume

„reglementările contabile” la care se face referire în textul legal.

S-a reținut de către instanță că

reevaluarea activelor corporale imobiliare este o operațiune care presupune fie

realizarea unor lucrări de specialitate de către anumiți experți, fie

constituirea în cadrul persoanelor juridice deținătoare a bunurilor, a unor

comisii de evaluare, care să cuprindă specialiști evaluatori, concluziile

acestora (experți ori comisii), fiind valorificate ulterior, în sensul

înregistrării în contabilitate a valorii rezultate prin reevaluare, cu

consecințele mai sus arătate asupra calculului impozitului pe clădiri.

Instanța a apreciat că aceste

demersuri nu au fost realizate de reclamantă în cazul de față, rezultând din

actele dosarului că raportul de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea

proprietarului clădirii, Primăria Mun. Timișoara la 25 iunie 2008 nu este

rezultat al unei proceduri de reevaluare astfel derulate, ci, dimpotrivă, a

fost realizat exclusiv în scopul stabilirii unui preț de pornire a negocierii

în vederea vânzării spațiului, în condițiile reglementate de Legea nr. 550/2002,

spațiul închiriat fiind, de altfel, înstrăinat reclamantei, cu excepția

toaletei publice, că raportul în discuție este destinat doar scopului pentru

care a fost întocmit, neputând fi, deci, utilizat în scopul reevaluării

imobilului în scopul stabilirii impozitului/taxei pe clădiri, că acesta nu a

fost înregistrat în contabilitatea proprietarului, astfel încât nu ar putea să atragă

aplicarea în speță a dispozițiilor pct. 55 lit. b) din normele metodologice de

aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

În acest sens, instanța a înlăturat

constatările făcute în expertiza contabilă administrată în cauză la solicitarea

reclamantei, constatându-se că expertul judiciar și cel asistent au opinat în

sens contrar celor mai sus expuse, considerând că imobilul în litigiu ar fi

fost reevaluat prin raportul de reevaluare întocmit de SC C. SA, la solicitarea

proprietarului clădirii, Primăria Mun. Timișoara, reținând că aceste constatări

nu vizează împrejurări de fapt ale speței, astfel încât exced competențelor

stabilite experților prin art. 201 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi

valorificate în speță.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate că imobilul închiriat reclamantei nu a fost supus reevaluării

ulterior datei de 31 decembrie 2003, situație corect reținută de organul de

inspecție fiscală, precum și cel de soluționare a contestației administrative

promovate în procedura prealabilă sesizării instanței.

În ceea ce privește valoarea de

inventar a toaletei publice rămase în folosința reclamantei, instanța a reținut

că aceasta nu a fost, la rândul său, reevaluată în ultimii 3 ani anteriori

celui în care organul fiscal a stabilit creanțele fiscale suplimentare în

sarcina societății reclamante.

Instanța de fond a apreciat că nu se

verifică în cauză nici susținerile reclamantei, potrivit cărora obligațiile de

plată a creanțelor fiscale au fost eronat stabilite în sarcina sa, căci nu îi

revenea obligația de a depune la organul fiscal pârât declarațiile de impunere

în vederea stabilirii impozitului/taxei pe clădiri.

Instanța a apreciat că această

obligație revenea reclamantei în calitatea sa de beneficiar al autorizațiilor

emise în vederea executării lucrărilor de amenajare a spațiului închiriat, atât

în autorizația de construire nr. 93 din 01 aprilie 2004, cât și în cea cu nr.

2920 din 07 noiembrie 2006 menționându-se că au fost eliberate la solicitarea

Primăriei Municipiului Timișoara ori a Consiliului Local, pentru SC A. SRL,

astfel că, în privința reclamantei sunt deplin aplicabile prevederile art. 254 alin.

(5) și (6), art. 267 alin. (14) lit. b) C. fisc., precum și cele ale art. 37 alin.

(3) și (4) din Legea nr. 50/1991, care vizează obligația de a depune

declarațiile necesare în vederea stabilirii impozitului/ taxei pe clădiri,

respectiv, regularizării taxei pentru autorizația de construire.

Față de aceste considerente,

instanța a respins ca nefondată cererea reclamantei de anulare a actelor

administrative-fiscale emise de către pârâtă, prin care s-au instituit

obligațiile suplimentare de plată a impozitului/taxei pe clădiri, precum și

majorările aferente acestora, respectiv, s-a respins contestația sa promovată

în procedura administrativă, iar, în baza art. 274 C. proc. civ., a luat act că

reclamanta se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvine acordarea

cheltuielilor de judecată solicitate în cauză, în timp ce pârâta nu a cerut

acordarea unor sume cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

recurs reclamanta SC A. SRL Timișoara, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 alin.

(3) C. proc. civ.

S-a solicitat, în principal casarea

sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

pentru administrare de probe, iar în subsidiar, modificarea sentinței, anularea

parțială a Deciziei de impunere nr. E/ 22008-033617 din 19 noiembrie 2008,

precum și anularea Dispoziției nr. 9 din 9 februarie 2009 prin care s-a respins

contestația împotriva deciziei de impunere precum și obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, se aduc,

în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- În mod nelegal a fost stabilită

baza impozabilă și cota de impunere pentru construcția constând în toaleta

publică ce i-a fost închiriată, avându-se în vedere valoarea de inventar

comunicată de Direcția Patrimoniu prin adresa nr. 7435 din 31 octombrie 2008,

deși aceasta nu echivalează cu înscrisul contabil din care să rezulte valoarea

de inventar a clădirii. Se susține că este necesar a fi comunicat înscrisul

contabil cu valoarea de inventar a clădirii.

- În mod eronat s-a stabilit de

organul fiscal impozitul pe clădiri pentru anii 2005 - 2008 asupra soldului contului

231 „imobilizări în curs de execuție”, acesta putând fi calculat doar începând

cu 1 august 2008 asupra valorii lucrărilor executate.

Se menționează că la data de 1 iunie

2005, la cate organul fiscal a început impozitarea, lucrarea executată în baza

autorizației de construcție nr. 93/2004 nu cuprindea nici un element structural

al unei clădiri, respectiv pereți și acoperiș, conform art. 250 alin. (2) din C.

fisc., aceasta fiind finalizată la 27 iulie 2007 cum s-a menționat în

procesul-verbal nr. 80 din 27 iulie 2008, iar începând cu 1 august 2008 datora

impozit pe clădiri potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (1) din C. fisc. și pct.

64 din H.G. nr. 44/2004.

Recurenta susține că atât instanța

cât și organul fiscal trebuiau să stabilească ce lucrări erau realizate la 26

aprilie 2005, data expirării autorizației, și dacă ele se puteau impozita

potrivit art. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, sens în care se impune

efectuarea unei expertize în construcții.

De asemenea, se arată că Primăria

Timișoara nu a înregistrat în contabilitate valoarea clădirii în vederea

impozitării de 2.156.376,71 lei, nici după 3 ani de la data la care a fost finalizată

și declarată.

- În mod greșit organul de control

fiscal și ulterior instanța, au apreciat că trebuia inclusă în baza de calcul a

impozitului pe clădire valoarea instalației de climatizare și a celei de aer

condiționat, contrar dispozițiilor art. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, deși

aparatele individuale de climatizare nu fac parte din elementele și

instalațiile funcționale ale clădirii;

- S-a încălcat principiul

prevalenței economicului asupra juridicului prevăzut în Ordinul nr. 1752/2005, pct.

49, prin modul greșit și nelegal în care a fost stabilită baza de impozitare și

cota de impunere majorată, fiind absurd ca impozitl să ajungă să fie la aceeași

valoare cu prețul de vânzare a clădirii, calculat aproape în același moment.

Recurenta-reclamantă a depus la

dosar și concluzii scrise prin care a reiterat criticile și argumentele expuse

în cererea de recurs, susținând și faptul că toaleta publică nu putea forma

obiectul impozitării conform art. 250 pct. 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

și O.G. nr. 36/2002, fiind monument istoric.

Direcția Fiscală a Municipiului

Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat, apreciind ca temeinică și legală sentința recurată și combătând

criticile recurentei.

În esență, se susține că în raport

de dispozițiile O.G. nr. 36/2002 privind impozitele și taxele locale (pentru

anul 2003) și cele ale Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. (pentru perioada

2004-2008), în mod corect s-au stabilit în sarcina recurentei impozitele și

taxele locale datorate pentru imobilele închiriate; că s-a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc. în ceea ce

privește stabilirea bazei de impunere și a cotei de impozitare pentru

construcția constând în toaleta publică și că revenea recurentei obligația de a

depune declarația fiscală conform art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003

care datorează impozitul/taxa pe clădiri în aceleași condiții ca și

proprietarul clădirii; că impozitul pe clădiri se calculează în speță prin

aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor art. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004

asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a

valorii lucrărilor de modernizare, cota de impozitare de 5% fiind aplicată în

mod corect de organul de control raportat la faptul că nu a avut loc

reevaluarea clădirii în mod legal; că excepția de la dispozițiile alin. (2) al

punctului 52 din H.G. nr. 44/2004 privește aparatele individuale de climatizare

și nu instalațiile de climatizare.

Înalta Curte, analizând recursul în

raport de criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse.

Criticile privind nelegalitatea

bazei impozabile și a cotei de impunere pentru construcția constând în toaleta

publică nu pot fi reținute ca fiind fondate.

Pentru toaleta publică ce a făcut

obiectul închirierii conform actului adițional nr. 1 din 2 noiembrie 2004 la

contractul de închiriere se datorează impozit pe clădiri conform art. 249 alin.

(3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. astfel cum acesta a fost modificat

prin Legea nr. 494/2004 și Legea nr. 343/2006 (pentru perioada 2004-2008), fapt

necontestat atât la judecata în fond cât și la data formulării recursului.

Susținerile expuse pentru prima dată

în concluziile scrise, potrivit cărora imobilul toaletă nu poate forma obiectul

impozitării întrucât este monument istoric nu pot fi reținute ca întemeiate, pe

de o parte pentru că nu au făcut obiectul dezbaterii nici la instanța de fond

și nici nu au fost menționate în cuprinsul cererii de recurs, fapt care

contravine dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ..

Însă, analizând acest aspect ținând

seama de dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., se reține că potrivit art. 250 alin.

(1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 „1) Clădirile pentru care nu se datorează

impozit, prin efectul legii sunt, după cum urmează: 2). clădirile care potrivit

legii sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee

ori case memoriale, indiferent de titlul dreptului de proprietate sau de

administrare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități

economice”.

În raport de dispozițiile legale

expuse, acest imobil nu poate fi încadrat în excepția prevăzută de art. 250 alin.

(1) pct. 2 teza I din Legea nr. 571/2003, fiind incidente în cauză prevederile

tezei a II-a.

Necontestat este faptul că „galeria

de artă plus magazin” au fost folosite de recurentă pentru activități

economice, făcând și obiectul contractului de închiriere nr. 1356 din 19 iulie 2002,

la care s-a adăugat actul adițional nr. 1 din 2 noiembrie 2004 prin care a fost

modificat obiectul contractului, adăugându-i-se acestuia și suprafața locativă

aferentă toaletei „wc public”.

Prin urmare, toată suprafața locativă

închiriată „galerie de artă plus magazin plus wc public” nu poate fi destinată

decât activității economice desfășurată de recurentă în tot acest spațiu închiriat

privit ca un tot unitar, nu partajat, cum nejustificat susține aceasta, pentru

că altfel nu s-ar justifica nici scopul închirierii și efectuării investițiilor

la acest spațiu.

Prin urmare, și pentru acest spațiu

denumit „wc public” se datorează impozit.

Criticile care vizează greșita

stabilire de organul fiscal a bazei impozabile în raport cu valoarea de

inventar comunicată prin adresa nr. 7435 din 31 august 2008 de Direcția

Patrimoniu și a cotei de impunere pentru toaleta publică, sunt nefondate. Cât timp

prin această adresă autoritatea publică competentă a comunicat valoarea de

inventar a toaletei publice, aceasta nefiind contestată sau constatată ca fiind

falsă prin mijloace legale, în mod corect organul de control a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc., cu modificările

ulterioare.

Instanța de recurs apreciază că sunt

nefondate și criticile referitoare la greșita stabilire a impozitului pe

clădiri.

În speță, se impune a stabili data

de la care se datorează impozitul (taxa pe clădire) și care este modalitatea

legală de stabilire a acestuia.

Situația de fapt reținută de

instanța de fond referitoare la lucrările de modernizare efectuate spațiului

închiriat nu a fost contestată.

Recurenta datorează impozitul/taxă

pe clădiri în aceleași condiții ca și proprietarul clădirii conform art. 249 alin.

(3) din Legea nr. 571/2003, cu modificările ulterioare.

Conform dispozițiilor art. 267 alin.

(14) lit. b) din Legea nr. 571/2003, coroborate cu cele ale art. 37 alin. (3)

și (4) din Legea nr. 50/1991 republicată, recurenta, ca persoană care a obținut

autorizația de construire, trebuia să declare valoarea lucrărilor de

construcție și să procedeze la regularizarea taxei aferente autorizațiilor de

construire nr. 93 din 1 aprilie 2004 și nr. 2920 din 7 noiembrie 2006, cât și a

celorlalte cote prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 8 din

contractul de închiriere nr. 1356/2002, aceasta avea obligația să comunice

valoarea lucrărilor de investiții Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei

Timișoara și să predea acesteia documentele justificative care au stat la baza

executării lucrărilor, evident aferente fiecărei autorizații.

Din punct de vedere fiscal, data

dobândirii clădirii se consideră data expirării termenului prevăzut în autorizația

de construcție, conform prevederilor pct. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004.

Rezultă din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei că după expirarea autorizației de construcție nr. 93/2004 nu a

fost întocmit procesul-verbal de recepție al lucrărilor executate care să fie

înregistrat în evidențele fiscale și care să fie folosit la determinarea

impozitului pe clădiri conform alin. (2) pct. 62 din H.G. nr. 44/2004. De

asemenea, lucrările efectuate în baza acestei autorizații nu au fost evidențiate

distinct în contul 231, fapt necontestat.

Recurenta a întocmit procesul-verbal

de recepție nr. 80 din 27 iulie 2008 la terminarea lucrărilor autorizate

conform autorizației nr. 2920/2006, declarând valoarea investiției de

2.156.326,71 lei ce se regăsește în contul 231, cuprinzând valoarea lucrărilor

tuturor bunurilor autorizării.

Astfel, organul de control a

apreciat corect că investițiile realizate până în luna noiembrie 2006 (data

obținerii autorizației de construcție nr. 2920 din 7 noiembrie 2006) sunt

aferente lucrărilor efectuate în baza autorizației de construire nr. 92/2004,

fiind în sumă de 1.625.589 lei, iar cele aferente autorizației de construcție nr.

2920/2006 sunt în sumă de 530.738 lei.

În altă ordine, conform

dispozițiilor pct. 55 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, „d) în cazul clădirii a cărei valoare nu a fost

recuperată integral pe calea amortizării și la care s-au efectuat lucrări de

modernizare, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite

potrivit prevederilor pct. 53, începând cu data de întâi a lunii următoare celei

în care se înregistrează în contabilitate reevaluare în urma lucrărilor de

modernizare; e) pentru clădirea prevăzută la lit. d) dar la care nu a fost

efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință,

impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit

prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii

de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare”.

Potrivit art. 253 alin. (6) din C.

fisc., „În cazul unei clădiri

care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de

referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul

General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de

inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice până la

sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile

care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe

clădiri este cea prevăzută la alin. (2)”.

În speță, în mod corect instanța de

fond a reținut că nu a fost reevaluat imobilul aflat în folosința recurentei și

la care s-au efectuat investiții.

Raportul de evaluare întocmit de SC

C. SA la care face referire recurenta a fost întocmit nu în scopul reevaluării

clădirii în urma lucrărilor de modernizare ci strict pentru stabilirea prețului

pentru vânzarea acesteia, astfel cum se menționează în cuprinsul acestuia. De

asemenea, nici nu a fost înregistrat în contabilitatea proprietarului clădirii,

ultima reevaluare datând din 31 decembrie 2003.

În consecință, nefiind reevaluată

clădirea conform dispozițiilor legale anterior enunțate, în mod corect a fost

calculat impozitul pe clădiri începând cu 1 iunie 2005, prin aplicarea

dispozițiilor art. 253 alin. (1), (3) și (6) din C. fisc., cu modificările

ulterioare.

Susținerile potrivit cărora la data

de 1 iunie 2005 când organul fiscal a început impozitarea, lucrarea executată

conform autorizației de construire nr. 93/2004 nu cuprindea nici un element

structural al unei clădiri, respectiv pereți și acoperiș și, prin urmare,

aceasta nu putea intra sub incidența impozitului pe clădiri, nu pot fi reținute

ca fiind fondate.

Clădirea, în înțelesul art. 249 alin.

(5) din C. fisc., este întregul pasaj din Piața Operei Timișoara.

Potrivit memoriului P.A.C. (fila 397

dosar fond) aceasta este realizată din pereți de beton, cu planșeu de B.A.,

fundațiile fiind realizate din B.A., modificările intervenind la nivelul

pereților despărțitori, respectiv la instalații.

Pe de altă parte, lucrările au

vizat, conform autorizațiilor de construcție, amenajarea pasajului, intrarea și

refacere toalete și nu clădirea care exista, fiind o construcție cu pereți și

acoperiș (planșeu).

Nu sunt fondate nici criticile care

se referă la faptul că organul fiscal a inclus în mod eronat în baza de calcul

a impozitului pe clădire valoarea instalației de climatizare și de aer

condiționat.

Conform contractului nr. 2025 din 22

aprilie 2004 și anexei actului adițional nr. 1 din 2 iulie 2004 la acesta (fila

428 dosar fond), recurenta a achiziționat instalații de climatizare și nu

aparate individuale de climatizare, astfel că nu se încadrează în excepția

prevăzută la pct. 52 alin. (2) teza a II a din H.G. nr. 44/2004.

În cauză nu se poate reține nici

încălcarea principiului prevalenței economicului asupra juridicului, prevăzut

de pct. 49 din Ordinul nr. 1752/2005, pentru aprobarea reglementărilor

contabile conforme cu directivele europene, pentru că dispozițiile acestui

ordin nu sunt incidente speței de față, care vizează impozitul pe clădiri

reglementat de dispozițiile speciale în materie cuprinse în C. fisc.

Mai mult, acest ordin a fost abrogat

prin Ordinul nr. 3055/2009.

Față de toate considerentele expuse,

Înalta Curte apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., sentința recurată fiind legală și temeinică, astfel că în

baza art. 312 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A.

SRL Timișoara împotriva sentinței civile nr. 218 din 11 mai 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 mai 2012.