ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2222/2015

Decizia nr. 2222/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 111 din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, având ca obiect anulare act administrativ fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele aspecte:

Reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală a municipiului Timișoara, a solicitat anularea parțială a Deciziei de impunere nr. IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 emisă de Direcția Fiscală; anularea Dispoziției nr. 12 din 22 martie 2012 privind soluționarea contestației formulată de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. IF 2011-011298 din 05 octombrie 2011; restituirea sumei de 779.255 lei, plătită de către societatea reclamantă către Direcția Fiscală cu titlu de impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și 2007; restituirea sumei de 550.000 lei, plătită de către societatea A. către Direcția Fiscală cu titlu de majorări de întârziere aferente impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și anului 2007; cu cheltuieli de judecată.

În cauză, s-a reținut că în urma inspecției fiscale pentru perioada trim. I 2005 - sem. I 2011, constând din verificarea bazelor de impunere au fost emise RIF IF 2011-0111297 din 05 octombrie 2011 și Decizia de impunere IF 2011-0111297 din 05 octombrie 2011, prin care s-au stabilit obligații fiscale de plată suplimentare, în cuantum total de 2.152.510 lei, reprezentând impozit pe clădiri (798.596 lei) și accesorii (1.353.914 lei).

Reclamanta a susținut în esență că pentru anul 2006 organul fiscal a apreciat în mod greșit că imobilul - clădirea AS, dobândita în anul 2002, înregistrează o vechime mai mare de 3 ani (2002) la data de referința (2006) iar valoarea acesteia nu a fost reevaluată, în ciuda faptului că începând cu anul 2005 au fost făcute extinderi la clădire. Pentru anul 2007 se susține că organul fiscal ar fi pornit de la premiza potrivit căreia atât construcția dobândită în anul 2002 cât și extinderile efectuate la aceasta, recepționate în 2006, au (în anul 2006) o vechime mai mare de 3 ani, fără a se ține cont de faptul că extinderile sunt considerate reevaluate de drept în baza lit. (b) a pct. 55 din normele Metodologice ale Codului Fiscal (H.G. nr 44/2004), că există un raport de reevaluare ce a fost înregistrat în Registrul de intrări-ieșiri al societății comerciale A. SRL sub nr. 326C din data de 31 ianuarie 2006, că singurul act cerut de lege este hotărârea Consiliului de Administrație al societății A. SRL și că pentru anul 2007 organul fiscal nu a comunicat că este necesară o altă reevaluare a clădirii AS în temeiul art. 253 alin. (6) din C. fisc., respectiv nu a comunicat că trebuie depus un raport de reevaluare, încălcând art. 7 din C. proc. fisc., care reglementează rolul activ de organ de îndrumare.

Din actele aflate la dosar s-a constatat că la data de 31 ianuarie 2006 s-a întrunit o comisie tehnică de evaluare a investițiilor realizate, prilej cu care s-a întocmit un raport denumit "raport de reevaluare a imobilului clădire AS și extindere", însă acest raport nu poate fi apreciat raport de evaluare în înțelesul dispozițiilor art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004, fiind întocmit de angajați ai reclamantei (iar nu de evaluatori autorizați) în privința cărora reclamanta nu a făcut dovada pregătirii tehnice în domeniul aprecierii uzurii fizice și morale a bunurilor supuse reevaluării.

S-a constatat că în realitate, în pofida denumirii sale, prin raportul menționat nu s-a realizat o reevaluare, ci doar o consemnare a vechii valori precum și a valorii noilor investiții, angajații reclamantei procedând la însumarea valorilor investițiilor mai vechi (valoarea clădirii AS la data de 31 decembrie 2002 și valoarea instalației de gaz la data de 31 mai 2003) cu valoarea noii investiții (extinderea recepționată la data de 31 ianuarie 2006).

Prin urmare, s-a constatat că nefiind astfel îndeplinită condiția reevaluării, în speță devin incidente dispozițiile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 în forma în vigoare în intervalul pentru care s-a calculat impozitul, dispoziții potrivit cărora în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare, ori prima reevaluare ulterioară anului 2002 a avut loc la data de 28 februarie 2007, dată începând cu care impozitul pentru clădirea AS a fost calculat de organul fiscal prin aplicarea cotei prevăzute de lege pentru imobilele reevaluate (0,5% - 1,5%).

S-a apreciat că este nefondată susținerea reclamantei potrivit căreia extinderea realizată ar fi considerată reevaluată de drept în baza lit. (b) a pct. 55 din Normele metodologice ale Codului Fiscal (H.G. nr 44/2004), întrucât dispozițiile pct. 55 lit. b) din Normele menționate nu sunt de natură să înlăture aplicarea regulii instituite prin art. 253 alin. (6) C. fisc., ci doar explică modul de aplicare a dispozițiilor fiscale, fără a adăuga la acestea cerințe noi față de norma legală de bază.

S-a reținut că legiuitorul a precizat abia din 01 ianuarie 2007 că nu este necesară o nouă reevaluare considerându-se excesiv a se impune efectuarea reevaluării la un interval mai redus de 3 ani pentru fiecare sporire a valorii bunului impozitat, prin urmare, norma invocată de reclamantă nici nu era în vigoare pentru anul 2006, ea fiind edictată pentru ultimele două luni ale intervalului pentru care au fost calculate debitele contestate.

S-a constatat că reclamanta se situează sub incidența pct. 55 lit. e) din H.G. nr. 44/2004, potrivit cărora pentru clădirea prevăzută la lit. d), dar la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare.

Argumentația potrivit căreia lucrările de extindere ar constitui un corp distinct, astfel încât extinderea nu ar putea fi considerată ca fiind mai veche de trei ani, nu a fost reținută, aceasta întrucât autorizația de construire a fost emisă pentru extindere hală existentă, iar nu pentru construirea unui imobil nou, distinct de clădirea existentă.

În fine, cu privire la expertiza efectuată în cauză, s-a reținut că nu au fost identificate elemente de fapt care să conducă la o altă soluție și că, în ce privește aprecierile expertului vizând interpretarea normelor legale, acestea nu pot fi avute în vedere dat fiind că interpretarea normei aplicabile este atributul exclusiv al judecătorului.

Împotriva Sentinței civile nr. 111 din data de 11 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SRL, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării parțiale a Deciziei de impunere nr. IF 2011 - 011297 din 5 octombrie 2011 emisă de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara - având ca obiect stabilirea în mod nelegal și nefondat în sarcina societății a următoarelor obligații de plată: - suma de 713.484 lei cu titlu de debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri datorat pentru anul 2006 (din totalul sumei de 719.110 lei) și accesorii aferente acestui debit în sumă de 1.208.036 lei; - suma de 66.404 lei cu titlu de debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri pentru anul 2007 (din totalul sumei de 70.096 lei) și accesorii aferente acestui debit în sumă de 98610 lei -, a anulării parțiale a Raportului de inspecție fiscală nr. IF 2011 - 011298 din 5 octombrie 2011 emis de aceeași Direcție Fiscală a Municipiului Timișoara, a anulării Dispoziției nr. 12 din data de 22 martie 2012 privind soluționarea contestației nr. E22011-029265 din 28 octombrie 2011 formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei de impunere nr. IF 2011 - 011297 din 5 octombrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. IF 2011 - 011298 din 5 octombrie 2011, ambele emise de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, a restituirii sumei de 779.255 lei plătită de către reclamantă către Direcția Fiscală cu titlu de impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și 2007, a restituirii sumei de 550.000 lei plătită de către reclamantă către Direcția Fiscală cu titlu de accesorii aferente impozitului suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și 2007, și a obligării intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu constând în onorariu expert, taxa judiciară de timbru și onorariu avocat în primă instanță și onorariu avocat în recurs.

Reclamanta SC A. SRL a înțeles să invoce, ca temei de drept al recursului, prevederile art. 304 punctul 7 și punctul 9 C. proc. civ. din anul 1865, susținând că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de drept pe care se sprijină (instanța de fond nu a depus minime diligențe în motivarea în fapt și în drept a hotărârii atacate), că instanța de judecată a omis să se pronunțe cu privire la capătul de cerere privind nelegalitatea Dispoziției nr. 12 din 22 martie 2012 ce reprezintă răspunsul organului fiscal la contestația prealabilă formulată de către recurentă și a respins în mod nejustificat concluziile raportului de expertiză contabilă cu motivarea că "nu conține elemente de fapt care să conducă la o altă soluție", și că judecătorul fondului - reținând faptul că societatea nu a făcut dovada reevaluării clădirii în condițiile legii, că societății nu îi sunt aplicabile prevederile punctului 55 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal și că trebuia efectuată reevaluarea în anul 2006 pe ultimii 3 ani pentru clădirea nouă ce a luat naștere în anul menționat - a pronunțat sentința cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ. din anul 1865 reclamanta a relevat, în esență, următoarele împrejurări:

- instanța de fond a confundat recepția lucrărilor cu reevaluarea lucrărilor;

- reclamanta a realizat două proceduri diferite astfel cum rezultă din actele dosarului, anume procedura de recepție a lucrărilor, întocmită de către o comisie din care a făcut parte și un reprezentant legal al primăriei, fiind întocmit un proces verbal de recepție a lucrărilor noi, și respectiv procedura de reevaluare a clădirii AS, întocmită de o altă comisie de specialiști, conform legii, fiind întocmit un raport de reevaluare la o zi după recepția lucrărilor noi;

- instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile legale aplicabile cauzei, considerând că societatea a făcut doar o recepție a lucrărilor nu și o reevaluare, fiind indusă în eroare de faptul că în urma reevaluării nu a rezultat o altă valoare față de valoarea integrală a construcției;

- judecătorul fondului a reținut greșit că raportul de evaluare depus la dosarul cauzei nu este un raport de evaluare în înțelesul art. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 fiind întocmit de angajați ai reclamantei (nu de evaluatori autorizați), în realitate raportul de evaluare întocmit de către comisia tehnică din cadrul societății reclamante conținând mențiuni cu privire la metoda de evaluare utilizată, modul de determinare a noii valori, stabilită de către o comisie formată din profesioniști calificați (2 ingineri și doi economiști);

- prima instanță a statuat greșit că prin raportul de reevaluare nu s-a făcut o reevaluare ci doar o consemnare a vechii valori precum și a noilor investiții, și că prin urmare nu a fost îndeplinită condiția reevaluării, deși în sentință a reținut în mod expres că reclamanta a depus la dosar un raport de reevaluare valabil;

- instanța de fond a ignorat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză din care rezultă că recurenta a procedat la reevaluarea clădirii, că raportul de reevaluare depus la dosarul cauzei întrunește toate condițiile legale, că suma menționată în raportul de reevaluare este rezultatul reevaluării și nu reprezintă doar o "operațiune matematică";

- reclamanta a fost sancționată în mod abuziv și a fost obligată la plata unor impozite suplimentare foarte mari, care i-au afectat în mod grav activitatea, întrucât pârâta nu a dorit să țină cont de faptul că societatea a îndeplinit toate condițiile legale prevăzute de lege (existența unui raport de evaluare, înregistrarea în contabilitate a valorii clădirii rezultată în urma reevaluării, aprobarea de către adunarea generală a asociaților a valorii clădirii rezultată în urma reevaluării, respectarea termenului de 3 ani fiscali de referință reglementat de art. 16 coroborat cu art. 253 din C. fisc.);

- organul fiscal nu a avut rol activ, potrivit art. 7 C. proc. fisc., în sensul că nu a comunicat recurentei că este necesară o altă reevaluare a clădirii AS în temeiul art. 253 alin. (6) din C. fisc.;

- instanța de fond, reținând că reclamantei nu îi sunt aplicabile dispozițiile punctului 55 litera b) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, a pronunțat sentința cu încălcarea și aplicarea greșită a legii;

- în situația în care organul fiscal considera că clădirea AS dobândită în anul 2002 trebuia supusă altei reevaluări față de cea depusă și prezentată sau că extinderile nu determină o reevaluare în virtutea legii trebuia să aplice cota majorată la valoarea clădirii AS, respectiv la valoarea înscrisă în contabilitate (3.406.413,13 lei - valoare veche ce ar fi putut fi reevaluată) fără a mai impozita suplimentar corpul extins al clădirii, edificat în anul 2006;

- extinderea cu un nou corp de clădire, recepționat în 30 ianuarie 2006 și transformat în hala de producție - birou în septembrie 2009, reprezintă un corp de clădire distinct față de restul clădirii, cu număr topografic distinct, alipită clădirii AS, cu un sistem de construcție și arhitectonic diferit, și cu intrări separate, fiind astfel îndeplinite condițiile punctului 18 alin. (4) litera b) din H.G. nr. 44/2004.

Intimata Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara nu a depus întâmpinare.

Recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 111 din data de 11 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, este fondat și urmează a fi admis, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se reține, în litigiu, că prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2013 instanța de fond a încuviințat cererea reclamantei de efectuare a unei expertize financiar contabile, a numit expertul în persoana doamnei B. și a încuviințat participarea expertului asistent solicitat de către reclamantă, anume domnul C.

Ulterior, prin raportul de expertiză financiar contabilă judiciară depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 29 octombrie 2013, completat prin suplimentul depus la dosar pentru termenul de judecată din data de 28 februarie 2014, cei doi experți contabili judiciari desemnați, au opinat că: 1) În conformitate cu documentele contabile ale reclamantei, valoarea contabilă a investiției "Extindere hală P+1E" cu corp de birouri, efectuate în baza autorizației de construcție nr. 547 din 04 aprilie 2005, este de 3.335.103 lei; 2) Valoarea contabilă totală a clădirii (clădire veche AS edificată în anul 2002 +extinderea recepționată în 30 ianuarie 2006) este de 6.792.101 lei; 3) Valoarea contabilă totală a clădirii AS de la obiectivul 2 este aceeași cu valoarea reevaluată a clădirii stabilită în raportul tehnic de reevaluare întocmit de societatea reclamantă conform legii, adică de 6.792.101 lei; 4) În conformitate cu punctul 109 din Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 1752 din 17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene și cu art. 1 alin. (3) și (4) din Normele de aplicare din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale (norme aferente Hotărârii nr. 1553 din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe) evaluările se pot efectua atât de către evaluatori autorizați cât și de către specialiști din cadrul persoanelor juridice, astfel că reevaluarea efectuată de către o comisie tehnică formată din specialiști este conformă cerințele legale; 5) Valoarea construcției AS (6.792.100 lei) a fost declarată la pârâtă prin declarația de impunere nr. 338 din 27 februarie 2006 (număr de înregistrare la reclamantă) cu suma de 3.335.103 lei pentru investiția "Depozit", declarație înregistrată la pârâtă cu nr. 2495 din 23 martie 2006 și acceptată la impozitare pentru 11 luni începând din februarie 2006 până la decembrie 2006, respectiv prin declarația de impunere nr. 145 din 03 martie 2006 cu sumele de 3.406.413 lei ("clădire AS") și 50.584 lei ("instalație gaz"), declarație care a fost depusă în termenul legal de 30 de zile de la data recepției lucrărilor de extindere și de la data reevaluării; 6) Prin depunerea celor două declarații menționate la la obiectivul nr. 5 reclamanta a declarat, în martie 2006, la Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara, ca și unități distincte, clădire, instalația de gaz și depozit, în sumă totală de 6.792.100 lei; 7) Conform fișei de cont 446, reclamanta a achitat către Primăria Timișoara impozitele datorate valorii reevaluate de 6.792.100 lei; 8) A doua extindere a clădirii AS, întocmită în baza autorizației de construcție nr. 138 din 30 ianuarie 2006 și recepționată în 30 septembrie 2006 a fost declarată la Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara prin declarația de impunere nr. 416 din data de 09 octombrie 2006 cu nr. 3182 din 10 octombrie 2006 la pârâtă, fiind astfel respectat termenul legal de 30 de zile în care trebuia declarată orice modificare de valoare a construcției; 9) Având în vedere că atât în Autorizația de construire nr. 547 din 04 aprilie 2005 cât și în Procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 74 din 30 ianuarie 2006 și în alte documente contabile este menționat faptul că lucrările sunt de extindere a halei P+1 E, acestea se încadrează în prevederile punctului 55 litera b) din H.G. nr. 44/2004 - Normele de aplicare ale Codului fiscal, care prevăd că "Sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație"; 10) Având în vedere prevederile punctului 55 litera b) din H.G. nr. 44/2004 - Normele de aplicare ale Codului fiscal, care prevăd că "Sunt considerate ca fiind reevaluate și clădirile la care s-au executat lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, cu aprobarea Consiliului de Administrație", Autorizația de construire nr. 547 din 04 aprilie 2005 și Procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. 74 din 30 ianuarie 2006 (în care sunt menționate lucrările autorizate/recepționate "de extindere", precum și Raportul tehnic de reevaluare din 30 ianuarie 2006 (întocmit în conformitate cu Hotărârea nr. 1553 din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe), s-a opinat că organul fiscal nu a aplicat corect cota majorată de impunere; 11) În contabilitatea reclamantei valoarea construcției la data de 30 ianuarie 2006 era de 6.792.100 lei, valoare care corespunde cu cea prezentată ca fiind valoarea justă în Raportul de reevaluare întocmit de către comisia tehnică; 12) Reclamanta a procedat la reevaluarea construcțiilor și a înscris în contabilitate valoarea reevaluată de 6.792.100 lei, valoarea care corespunde cu cea prezentată ca fiind valoarea justă în Raportul de reevaluare întocmit de către comisia tehnică, iar reevaluarea a fost efectuată în baza Raportului tehnic de reevaluare nr. 326C din 30 ianuarie 2006, astfel că s-a opinat că chiar dacă declararea a fost făcută pe etape (hala, gaz, depozit, corpuri, etc.) valoarea de intrare în contabilitate poate reprezenta o valoare justă, neavând relevanță felul în care a fost declarată câtă vreme valoarea investiției este dovedită prin documente; 13) Experții nu au găsit nicio prevedere legală care să reglementeze determinarea impozitului pe clădire în funcție de notele explicative atașate situațiilor financiare anuale.

Înalta Curte constată, privitor la constatările și concluziile experților contabili judiciari, mai sus expuse, care ar fi fost de natură să justifice temeinicia susținerilor din acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, că instanța de fond nu a arătat, în concret, argumentele pentru care nu a considerat pertinente și concludente concluziile expertizei contabile judiciare efectuată de expertul contabil judiciar B., însușite și de expertul contabil parte C., aceasta limitându-se numai a preciza, în mod general și fără o motivare corespunzătoare, că "nu au fost identificate elemente de fapt care să conducă la o altă soluție și că, în ce privește aprecierile expertului vizând interpretarea normelor legale, acestea nu pot fi avute în vedere dat fiind că interpretarea normei aplicabile este atributul exclusiv al judecătorului".

Pe de altă parte, se reține în litigiu că judecătorul fondului nu analizat și nu s-a pronunțat, prin considerentele hotărârii pronunțate, asupra tuturor motivelor de nelegalitate și netemeinicie a actelor administrative fiscale, invocate prin acțiunea în contencios administrativ, lăsând astfel necercetat motivul de nelegalitate expres relevat prin punctul 3 din cererea de chemare în judecată, constând în lipsa rolului activ a organului fiscal, prevăzut cu caracter imperativ de dispozițiile art. 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele legii și trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Dealtfel, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță - care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența - astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură prin urmare să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

În mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, în integralitate motivele de fapt și de drept invocate de reclamantă în susținerea cererii sale de anulare a actelor administrativ fiscale (motive ce necesitau un răspuns specific și explicit), precum și de a arăta, în mod concret, care au fost argumentele care au stat la baza neluării în considerare, la soluționarea litigiului, a concluziilor unui mijloc esențial de probă, administrat în condițiile legii, anume expertiza contabilă judiciară, au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a-și exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar.

În aceste condiții, recurentei reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În consecință, constatându-se că este nelegală hotărârea pronunțată în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și a prevederilor art. 304 punctul 7, art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ. din 1865, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 111 din data de 11 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 111 din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2015.

Procesat de GGC - GV