ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3037/2016

Deliberând, constată următoarele:

1.1 Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 26.09.2012, sub nr. x/59/2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Fiscală a municipiului Timișoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea parțială a Deciziei de impunere nr. IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 emisă de Direcția Fiscala; anularea Dispoziției nr. 12 din 22 martie 2012 privind soluționarea contestației formulata de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere IF 2011-011297 din 05 octombrie 2011 și împotriva Raportului de inspecție fiscală nr. x din 05 octombrie 2011; restituirea sumei de 779. 255 RON, plătită de către societatea reclamantă către Direcția Fiscala cu titlu de impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și 2007; restituirea sumei de 550.000 RON, plătită de către societatea A. către Direcția Fiscala cu titlu de majorări de întârziere aferente impozit suplimentar pe clădiri aferent anului 2006 și anului 2007.

Prin sentința civilă nr. 111 din 11 aprilie 2014 Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 2222 din 28 mai 2015, Înalta Curtea de Casație și Justiție a admis recursul, cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând în esență faptul că judecătorul fondului nu a analizat în mod expres motivul de nelegalitate invocat de reclamantă constând în lipsa rolului activ al organului fiscal prevăzut cu caracter imperativ de disp. art. 7 din C. proc. fisc. și de asemenea instanța de fond nu a arătat în concret argumentele pentru care nu a considerat pertinente și concludente concluziile raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză.

1.2. În rejudecare, prin sentința nr. 46 din 24 februarie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins din nou acțiunea pentru următoarele considerente:

În fapt, s-a reținut că reclamanta S.C. A. S.R.L. este proprietara investiției "clădirea x" situată în Timișoara, în valoare de 3.406.413,31 RON, valoare înscrisă în evidențele contabile ale societății începând cu anul 2002. Prin autorizația de construire nr. 547 din 4 aprilie 2005 reclamanta a realizat lucrări de extindere hală P+1 Ep existentă cu corp birouri în regim P+E, iar prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x din 30 ianuarie 2006 s-a procedat la preluarea lucrării constituind în extindere hala existentă cu corp birouri în regim P+E precizându-se valoarea finală a lucrărilor ca fiind de 3.335.103 Ron, iar ulterior reclamanta a procedat și la înregistrarea în contabilitate a acestei valori . Prin declarația fiscală nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 reclamanta a declarat ca și corp distinct depozitul aflat în str. B. apreciindu-l ca reevaluat la 31.08.2006 și aplicându-se astfel o cotă de impozit micșorată.

Urmare a inspecției fiscale vizând impozitul pe clădiri pârâta Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara a încheiat raportul de inspecție fiscală din 5.10.2011 urmat de decizia de impunere nr. IF2011-011297 din 5 octombrie 2011 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată reprezentând impozit pe clădiri și taxă pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate în cuantum totală de 798.596 RON și 1.353.914 RON accesorii. Împotriva acesteia reclamanta a formulat contestația reglementată de art. 205 și 207 C. proc. fisc., contestând suma de 713.484 RON reprezentând debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri precum și accesoriile aferente acestui debit în sumă de 1.208.036 RON, precum și stabilirea în sarcina societății a sumei de 66.404 RON cu titlul de debit suplimentar aferent impozitului pe clădiri din totalul debitului suplimentar stabilit de organul fiscal de 70.996 RON, precum și accesorii aferente acestui debit în sumă de 98.610 RON, contestație respinsă prin dispoziția nr. 12 din 22.03.2012.

S-a reținut că în speță este vorba despre o stare de fapt necontestată de părți, dar încadrată juridic în mod diferit de către acestea.

Astfel, s-a arătat că reclamanta susține că imobilul la care s-au efectuat lucrări de extindere este in integralitatea ei o clădire reevaluată în sensul dispozițiilor cuprinse la pct. 55 lit. b) din H.G. 44/2004 în forma în vigoare în perioada de referință, pe când organul fiscal apreciază că atâta vreme cât reclamanta nu a efectuat reevaluarea clădirii As, lucrările de extindere recepționate la 31.01.2006 nu fac decât să sporească valoarea de inventar a clădirii, căreia însă i se va aplica cote de impozit majorată reglementată de art. 253 alin. (6) C. fisc. coroborat cu pct. 55 lit. d) și e) din H.G. nr. 44/2004 în lipsa unei reevaluări exprese.

De asemenea, s-a reținut că în cazul impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice este necesar a se face distincția între baza de impozitare, care reprezintă valoarea de inventar a clădirii (art. 253 alin. (1) C. fisc.) dar tot astfel, poate reprezenta și valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică (art. 253 alin. (5) C. fisc.), și cota de impozitare care se aplică la baza impozabilă, cotă care de regulă are valoarea micșorată stabilită de art. 253 alin. (2) C. fisc. și numai prin excepție în cazul clădirilor nereevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință are valoarea majorată reglementată de art. 253 alin. (6) C. fisc..

S-a mai reținut că pct. 55 lit. b) din H.G. nr. 44/2004 invocată de aceasta reprezintă normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 253 alin. (6) C. fisc., care se referă la clădirea nereevaluată și nu reprezintă normele de aplicare a prevederilor cuprinse la art. 253 alin. (5) C. fisc. ce fac referire la clădirea nereevaluată.

S-a constatat că sintagma "clădire reevaluată conform prevederilor legale" presupune o trimitere la prevederile H.G. nr. 1553/2003 ce reglementează reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, statuând, în art. 1 alin. (1) și (2), că "societățile comerciale, indiferent de forma de proprietate, regiile autonome, societățile și companiile naționale, institutele de cercetare și celelalte categorii de agenți economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor la data de 31 decembrie 2003, astfel încât rezultatul reevaluării să fie cuprins în situațiile financiare ale anului 2003.

Așa fiind, instanța de fond a reținut că în mod corect organele de inspecție fiscală au apreciat că dispozițiile C. fisc. dublate de normele metodologice realizează o diferență evidentă între "reevaluarea efectuată în conformitate cu prevederile contabile" și lucrările de modernizare extindere, consolidare, modificare etc. aduse unui imobil, indiferent de valoarea acestora, instanța reținând că nu este posibilă asimilarea clădirii la care s-au efectuat lucrări de modernizare sau extindere cu o clădire reevaluată, în lipsa unui raport de reevaluare contabilă.

Referitor la motivul de nelegalitate vizând existența raportului de reevaluare s-a reținut că acesta este de asemenea neîntemeiat, întrucât părțile dau valoare juridică diferită raportului în discuție și reține că deși intitulat raport de reevaluare a imobilului " clădire AS și extindere", acesta nu realizează o reevaluare în sensul prevederilor H.G. nr. 1553/2003 coroborate cu Ordinul nr. 1752/2005 întrucât realizează de fapt, un cumul aritmetic între valoarea de recepție a "clădirii As" de 3.406.413 RON și valoarea recepționată a investiției "extindere clădire As" în valoare de 3.335.103 RON la care se adaugă valoarea recepționată a investiției "instalație de gaz" în valoare de 50.584 RON rezultând astfel o valoare totală a clădirii de 6.792.100 RON, cumul aritmetic ce a reprezentat în fapt o modificare adusă valorii de inventar a imobilului care implicit a condus la modificarea bazei de impozitare pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

Din analiza dispozițiilor legale incidente în cauză a rezultat că reevaluarea activelor corporale imobiliare este o operațiune care presupune fie realizarea unor lucrări de specialitate de către anumiți experți, fie constituirea în cadrul persoanelor juridice deținătoare a bunurilor, a unor comisii de evaluare, care să cuprindă specialiști evaluatori, concluziile acestora (experți ori comisii), fiind valorificate ulterior, în sensul înregistrării în contabilitate a valorii rezultate prin reevaluare, cu consecințele mai sus arătate asupra calculului impozitului pe clădiri.

În speță, chiar dacă raportul nr. 326C/31.01.2006 a fost efectuat de către o comisie tehnică de specialiști din cadrul societății reclamante nu a fost suficient pentru a califica operațiunea consemnată în acest raport ca o reevaluare în sensul art. 2 din H.G. nr. 1553/2003 care precizează că reevaluarea se efectuează conform normelor cuprinse în anexa la hotărâre, iar pe de altă parte instanța a reținut că art. 3 alin. (2) din aceeași hotărâre de guvern stabilește că " în cazul reevaluării efectuate de specialiști din cadrul persoanelor juridice prevăzute la art. 1 din hotărâre, comisiile de reevaluare astfel constituite vor analiza diferențele rezultate de reevaluare și valorile actualizate ale imobilizărilor corporale reevaluate în corelație cu utilitatea bunurilor respective și cu valoarea de piață, iar în cazul în care se va constata supraevaluări sau subevaluării ale acestora ele vor fi eliminate.

Totodată, s-a reținut că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003 reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă; imobilizările corporale existente în patrimoniul persoanelor juridice prevăzute la alin. (1) se pot reevalua în baza ratei inflației comunicate de Institutul Național de Statistică pentru luna decembrie 2003. (alin. (3), iar valoarea reevaluată a imobilizărilor corporale se corelează cu utilitatea și cu valoarea de piață a bunurilor respective.

S-a reținut că reevaluarea contabilă presupune cu necesitate reactualizarea imobilizărilor corporale în sensul determinării valorii juste a acestora, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, ori instanța a reținut că în urma raportului astfel întocmit nu a rezultat valoarea justă a clădirii As prin raportare la elementele anterior menționate, ci s-a procedat numai la modificarea valorii de inventar a acestei clădiri, valoare de inventar care s-a majorat prin incorporarea și a valorii lucrărilor de extindere și a instalației de gaz.

În sprijinul teoriei potrivit căreia în speță nu este vorba despre o clădire reevaluată în sensul art. 253 alin. (5) C. fisc., instanța a reținut că Ordinul nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene stabilește la pct. 108 alin. (2) că în cazul efectuării reevaluării imobilizărilor corporale, acest lucru trebuie prezentat în notele explicative, împreună cu elementele supuse reevaluării, metoda prin care s-au calculat valorile prezentate, precum și elementul afectat din contul de profit și pierdere, iar potrivit dispozițiilor cuprinse la disp.art. 111 alin. (2) din același ordin, indiferent dacă valoarea rezervei a fost sau nu modificată în cursul exercițiului financiar, entitățile trebuie să prezinte în notele explicative informațiile privind: valoarea rezervei din reevaluare la începutul exercițiului financiar; diferențele din reevaluare transferate la rezerva din reevaluare în cursul exercițiului financiar; sumele capitalizate sau transferate într-un alt mod din rezerva din reevaluare în cursul exercițiului financiar, prezentându-se natura oricărui astfel de transfer; valoarea rezervei de reevaluare la sfârșitul exercițiului financiar.

Cu privire la afirmația reclamantei potrivit căreia aceasta a depus la organul fiscal declarația de impunere ce avea ca obiect noua valoare a clădirii rezultată după reevaluare, iar organul fiscal a emis decizia de impunere nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 după ce a verificat noua valoare a imobilului și implicit legalitatea acestei declarații, s-a reținut că aceasta nu are relevanță juridică în cauză, întrucât reclamanta avea obligația depunerii declarației fiscale conform art. 81 C. proc. fisc. coroborat cu pct. 78 pct. 1 din normele metodologice, în declarație fiscală trebuind să calculeze și cuantumul obligației fiscale (art. 82 alin. (2) iar această declarație fiscală are valoarea unei decizii de impunere conform art. 86 alin. (4) C. proc. fisc..

În legătură cu susținerile reclamantei potrivit cărora raportul tehnic de reevaluare nr. 326C/31.01.2006 a fost prezentat organului fiscal dar ignorat cu desăvârșire, Curtea a reținut că această susținere este neîntemeiată întrucât așa cum rezultă din cuprinsul raportului de inspecție fiscală și a deciziei de soluționare a contestației, reclamanta a înțeles să invoce acest mijloc de probă odată cu punctul de vedere la constatările inspecției fiscale (f 22-26 dosarul de fond) depunând acest raport tehnic ca anexă la punctul de vedere astfel formulat și chiar dacă nu a fost analizat în răspunsul a punctul de vedere al contribuabilului la constatările inspecției fiscale (f 55-58 dosar fond) el a fost analizat în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației.

Curtea a reținut că urmarea invocării de către reclamanta a prevederilor cuprinse la pct. 18 alin. (4) lit. b) din H.G. nr. 44/2004 privind definiția clădirilor distincte, în cursul inspecției fiscale, echipa de inspecție fiscală s-a deplasat la fața locului și a constatat că în urma extinderii clădiri As cu un depozit transformat ulterior în hala de producție și birou, acesta nu reprezintă o clădire distincte de restul clădirii As, aspect consemnat în cuprinsul raportul de inspecție fiscală (f 37 dosar fond) și necontestat de reclamantă, astfel încât instanța concluzionează că reclamantei nu îi sunt aplicabile prevederile cuprinse în H.G. nr. 44/2004 privind clădirile distincte.

În ceea ce privește critica formulată de reclamantă privind lipsa rolului activ obligatoriu al organului fiscal, instanța de fond a reținut că, pe de o parte, s-au invocat dispozițiile art. 7 alin. (3) Cod procedură fiscal, privind obligația organului fiscal de a examina în mod obiectiv starea de fapt și de a îndruma contribuabilul pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, iar pe de altă parte s-au invocat dispozițiile art. 5 și 6 C. proc. fisc. în sensul că reclamanta a reproșat organului fiscal faptul că nu a ținut cont de elementele prezentate de societate în susținerea punctului său de vedere și nici nu a apreciat relevanța documentelor puse la dispoziția inspectorilor care trebuiau luat în considerare pentru determinarea corectă și obiectivă a stării fiscale a societății.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor cuprinse la art. 7 alin. (3) din C. proc. fisc., Curtea de Apel Timișoara a constatat că reclamanta reproșează organului fiscal că în anul 2007 nu i-a comunicat că este necesară o altă reevaluare a clădiri "As" în temeiul art. 253 alin. (6) C. fisc. și respectiv nu a comunicat că trebuie depus un raport de reevaluare, dar o asemenea susținere este fără relevanță juridică în cauză întrucât declarațiile de impunere depuse de reclamantă în conformitate cu art. 82 alin. (2) C. proc. fisc. au valoarea unor decizii de impunere conform art. 86 alin. (4) C. proc. fisc. în baza principiului declarativ, sub rezerva unei verificări ulterioare iar reevaluarea clădirilor reprezintă exclusiv opțiunea contribuabilului care înțelege să profite de dispozițiile art. 253 alin. (2) coroborat cu alin. (5) C. fisc. și în nici un caz în îndeplinirea obligației de îndrumare reglementată de art. 7 din Codul de procedură fiscal, organul fiscal nu este în măsură să procedeze la atenționarea contribuabilului cu privire la efectuarea unei reevaluări a clădirii deținute în proprietate.

De asemenea, s-a reținut că nu se poate reproșa organului fiscal încălcarea rolului de îndrumare în condițiile în care raportul tehnic de evaluare nr. 326/C din 31.01.2006 a fost depus de reclamantă cu ocazia formulării punctului de vedere la constatările inspecției fiscale, fiind anexă la acesta abia în anul 2011, iar în baza declarației de impunere nr. 1701 din 31 ianuarie 2007 ținând cont de obligația contribuabilului de a completa corect și complet declarațiile fiscale (art. 82 alin. (3) C. proc. fisc.), organul fiscal a stabilit impozitul pe clădiri prin aplicarea cotei de impozitare micșorate pentru ca ulterior în cursul inspecției fiscale să costate adevărata stare de fapt fiscală ce a condus la stabilirea impozitului pe clădire suplimentar.

În ceea ce privește concluziile raportului de inspecție contabilă, instanța de fond, discutând detaliat fiecare obiectiv în parte, a considerat că trebuie înlăturate.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în cel de-al doilea ciclu procesual a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând modificarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

1 - în mod greșit instanța de fond a reținut că raportul de evaluare nr. 326/C din 31.01.2006 întocmit de reclamantă printr-o comisie tehnică formată din specialiști, nu întrunește condițiile legale prevăzute de H.G. nr. 1553/2003 coroborat cu Ordinul nr. 1752/2005, fără să indice ce anume lipsește; recurenta pretinde că raportul conține toate elementele necesare reevaluării cădirii "As", așa cum a fost extinsă, precum și a instalației de gaz (comisie de evaluare, metodă de evaluare și conținut raport conforme legislației amintite);

2 - în mod greșit s-a reținut că reclamantei nu i se aplică prevederile pct. 55 lit. b) ci lit. e) din Normele de aplicare a C. fisc., pe motiv că nu este posibilă asimilarea unei clădiri la care s-au efectuat lucrări de modernizare sau de extindere cu o clădire reevaluată, în lipsa unui raport de evaluare contabilă; recurenta, făcând apel la intenția reală a legiuitorului, susține că interpretarea corectă a pct. 55 lit. b) din Normele de aplicare a C. fisc. justifică asimilarea unei clădiri asupra cărei s-au efectuat lucrări de modernizare și extindere, așa cum este clădirea "As", cu o clădire reevaluată, și de aceea textul este incident în cauză și justifică aplicarea unei cote diminuate de impunere;

3 - instanța de fond a greșit preluând doar informații parțiale din autorizația de construire, reținând doar referințele la extinderea clădirii "As" și neglijând împrejurarea că, în fapt, a fost edificat un corp de clădire de sine stătător; așa fiind, recurenta arată că nu este logic posibil să i se impute că nu a reevaluat, în ultimii trei ani anterior construirii, un corp nou de clădire;

4 - în mod greșit au fost înlăturate concluziile raportului de expertiză care confirmă, punctual, poziția procesuală a reclamantei, și, în special, împrejurarea că în contabilitatea părții a fost încrisă valoarea reevaluată a clădirii și nu valoarea de inventar, iar această valoare a fost comunicată autorității fiscale și, de asemenea, că raportul de evaluare întocmit de reclamantă întrunește condițiile legale pentru a fi luat în considerare la calculul impozitului; în opinia recurentei, expertul nu și-a depășit competențele profesionale, așa cum eronat a reținut prima instanță;

5 - prima instanță a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind nelegalitatea Dispoziției nr. 12 din 22 martie 2012 emisă de pârâtă; au fost astfel încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ. (1865) referitoare la motivarea hotărârii;

6 - în sfârșit, se arată că instanța de fond a omis să sancționeze lipsa de rol activ a autorității fiscale pârâte.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865).

Direcția Fiscală a municipiului Timișoara nu a formulat întâmpinare; prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei a reiterat apărările formulate în fața instanței de fond și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând actele și lucrările dosarului în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), luând în discuției toate aspectele invocate de recurentă conform art. 3041 din același Cod, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu privire la primele trei motive de recurs, care trebuie discutate împreună deoarece presupun analiza acelorași chestiuni de fapt și de drept, se rețin următoarele:

La data de 04.04.2005, recurenta a fost autorizată să extindă hala P+1Ep situată în Timișoara, str. B., cu un corp de birouri în regim P+1E (cf. autorizației de contruire nr. 547 eliberată de Primăria municipiului Timișoara, filele 118-119 dos. fond).

Prin raportul înregistrat în scriptele recurentei sub nr. 326/C din 31.01.2006 și întocmit, conform celor menționate în raport, în scopul determinării valorii juste în vederea înscrierii în contabilitate a imobilelor situate la adresa amintită - respectiv, clădirea inițială recepționată la data de 31.12.2002 la valoarea de 3.406.413 RON; instalație de gaz recepționată la data de 31.05.2003 la valoarea de 50.584 RON; extindere clădire, recepționată la data de 31.01.2006 la valoarea de 3.335.103 RON - s-a stabilit valoarea totală a construcțiilor prin însumarea celor trei valori amintite, rezultând suma de 6.792.100 RON (cf. filele 103-104 dos. Fond).

Comisia formată din directorul economic, doi ingineri și un economist din cadrul recurentei a considerat că metoda adecvată de evaluare este cea a "valorii de înlocuire" deoarece atât instalația de gaz cât și extinderea clădirii sunt de dată recentă. Referitor la valoarea clădirii inițiale nu face nicio referire.

Plecând de la această stare de fapt, instanța de fond a arătat că raportul întocmit de reclamantă nu întrunește condițiile legale prevăzute de H.G. nr. 1553/2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale și stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, coroborat cu Ordinul MF nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, deoarece pentru stabilirea valorii juste a clădirilor nu ia în discuție niciunul din criteriile menționate în aceste acte normative, în special inflația, utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței (cf. art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1553/2003).

Înalta Curte confirmă raționamentul instanței de fond.

Într-adevăr, imobilul în întregul său ("clădirea inițială" plus "instalația de gaz" plus "extindere") reprezintă un corp unitar cu valoare unică (cum de altfel rezultă chiar din raportul întocmit de recurentă, care evaluează valoarea totală la 6.792.100 RON). Dacă pentru "extindere" nu exista o valoare anterioară care să fie luată în considerare (sub acest aspect apărarea recurentei este corectă, dar nerelevantă), nu aceeași este situația clădirii inițiale, recepționată la data de 31.12.2002 la valoarea de 3.406.413 RON; raportul nu justifică de ce păstrează aceeași valoare la data de 31.12.2006, fără să ia în considerare niciunul din criteriile legale amintite.

În consecință, instanța de fond a procedat legal reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 253 alin. (6) C. fisc. referitoare la clădirea care nu a fost reevaluată conform reglementărilor contabile, și nu art. 253 alin. (5) C. fisc., așa cum pretinde societatea recurentă.

Pentru același considerent, incidente în cauză sunt dispozițiile pct. 55 lit. e) (în loc de lit. b) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., referitoare la art. 253 alin. (6) C. fisc., potrivit cărora "pentru clădirea prevăzută la lit. d) [respectiv, clădirea a cărei valoare nu a fost recuperată integral pe calea amortizării], dar la care nu a fost efectuată reevaluarea în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei stabilite potrivit prevederilor pct. 54 alin. (1) asupra valorii rezultate din însumarea valorii de inventar a clădirii și a valorii lucrărilor de modernizare."

Așa fiind, raportat la criticile formulate, sentința Curții de Apel Timișoara este legală și temeinică.

Cu privire la cel de-al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat detaliat fiecare obiectiv discutat de raportul de expertiză efectuat în cauză, înlăturând justificat raportul în întregul său.

Într-adevăr, stabilirea legalității raportului nr. 326/C din 31.01.2006 întocmit de contribuabil este atributul instanței și nu al expertului. Or, concluziile raportului, în măsura în care sunt favorabile recurentei, pleacă de la premisa eronată că raportul este legal, ceea ce, după cum s-a arătat, nu este cazul în speță.

În consecință, criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Referitor la capătul de cerere privind Dispoziția nr. 12 din 22 martie 2012 emisă de pârâta intimată (motivul 5 de recurs), critica este de asemenea neîntemeiată deoarece, respingând în întregime acțiunea, instanța de fond s-a pronunțat și asupra acestui capăt de cerere.

Împrejurarea că reclamanta a folosit argumente distincte care nu au fost luate expres în considerare de Curtea de Apel Timișoara este lipsită de relevanță deoarece instanța nu este obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, putând să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să indice un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a reclamantei nu constituie automat motiv de modificare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părții, ceea ce în speță nu s-a probat.

În sfârșit, referitor la omisiunea de a sancționa presupusa lipsă de rol activ a autorității fiscale (motivul 6 de recurs), critica recurentei este neîntemeiat deoarece, așa cum bine a arătat instanța de fond, reevaluarea clădirilor reprezintă exclusiv opțiunea contribuabilului care înțelege să profite de dispozițiile art. 253 alin. (2) coroborat cu alin. (5) C. fisc., și nu face obiectul obligației de îndrumare reglementată de art. 7 din C. proc. fisc.

Reclamanta recurentă va trebui să suporte consecințele întocmirii nelegale de către proprii specialiști a raportului de evaluare a clădirii.

Așa fiind, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 C. proc. civ. (1865), recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 46 din 24 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2016.