ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1357/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, anularea Deciziei de soluționare a contestației administrative, nr. 132/21.05.2016 și Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/23.12.2015, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.12.2015, emise de pârâte.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 339 din 15 decembrie 2016, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a anulat, parțial, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/23.12.2015, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, și Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 132/31.05.2016, emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în limita sumei de 54.391.091 RON.

Totodată, a menținut actele administrative fiscale atacate în limita sumei de 94.705 RON și a respins cererea promovată împotriva pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timișoara, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a reluat situația de fapt, a făcut trimitere la punctele de vedere solicitate unor instituții pentru lămurirea acestei situații, susținând că în mod greșit prima instanță a reținut că actul de impunere este nelegal, contrar prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015, întrucât sumele acordate angajaților detașați în Germania nu pot fi considerate alocații specifice detașării, fiind parte a salariului minim garantat prin Directiva Parlamentului European și a Consiliului, nr. 96/71/CE din 1996.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței atacate și, pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii și a cheltuielilor de judecată cerute.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timișoara a formulat aceleași susțineri, solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței atacate și, pe fond, respingerea în totalitate a acțiunii și a cheltuielilor de judecată cerute.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate nu sunt motive de nelegalitate și vizează starea de fapt aplicabilă în cauză, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursurile nu îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Astfel, susținerile recurenților-reclamanți nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., aceștia nedezvoltând critici față de hotărârea atacată, ci au apreciat doar că aceasta este netemeinică și nelegală, exprimându-și nemulțumirea față de soluția primei instanțe care, în opinia acestora, a respins în mod greșit acțiunea.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Textul legal se interpretează în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, susținerile recurenților nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursurilor formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Sentinței nr. 339 din 15 decembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2019.

GGC - NN