Decizia nr. 214/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 587/2012 a Curții de Apel Timișoara

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/59/2011, reclamanta SC A. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta B. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: în principal, anularea în totalitate a Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011, anularea în parte a Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și obligarea pârâtei la soluționarea integrală și pe fond a contestației administrative prealabile; în subsidiar, anularea în totalitate a Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011 și a procesului-verbal de control financiar, anularea în parte a Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și a celorlalte acte, în sensul înlăturării obligației de plată suplimentară în sumă de 748.185 lei.

Prin sentința civilă nr. 587 din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. F/TM/493 din data de 29 iulie 2011, procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de pârâta B. Timiș, în ceea ce privește impozitul pe profit, T.V.A.-ul și redevența minieră, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei.

Prin Decizia nr. 2166 din 9 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta B. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin aceeași decizie, a fost anulat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 285 din 22 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara , secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara, a anulat parțial Decizia de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, Raportul de inspecție fiscală nr. F/TM/399 din 29 iulie 2011 și Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de B. Timiș, în limita sumei de 205.218 lei, reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar, precum și a sumei de 158.509 lei, reprezentând accesorii aferente T.V.A., a respins, în rest, acțiunea, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei, cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 1054 din 9 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de interes a recursului declarat de B. Timișoara și a respins recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Timișoara și de pârâta B. Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 285 din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Excepția lipsei de interes a recursului declarat de B. Timișoara a fost respinsă de instanța de control judiciar, reținând că în speța dedusă judecății, în raport de soluția de admitere, în parte, a acțiunii formulată de SC A. SRL Timișoara, pârâta B. Timișoara justifică un interes legitim în promovarea căii de atac a recursului, în calitate de emitent al actelor administrativ fiscale care au fost anulate, parțial, de către prima instanță. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, instanța de control judiciar a reținut că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondat întrucât norma prevăzută art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecății și limitele învestirii instanței. Or în cauză, după cum rezultă din expunerea prezentată la pct. I.2. al deciziei nr. 2166 din 9 mai 2014, prin sentința civilă nr. 99 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/59/2011, în sensul că: a anulat Decizia de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011 și Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de pârâta B. Timiș, și în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente impozitului pe profit, T.V.A. și redevenței miniere, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei, în total cuantumul obligațiilor principale și accesorii anulate fiind în sumă de 748.185 lei. În considerentele Deciziei nr. 2166 din 9 mai 2014, instanța de control judiciar a expus argumentele avute în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței civile nr. 99 din 14 februarie 2013, iar cum prin pronunțarea deciziei de casare a sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, această hotărâre nu mai produce efecte, s-a constatat că referirile făcute de recurenta-reclamantă la soluția pronunțată de instanță asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 587 din 1 noiembrie 2012, sunt lipsite de relevanță, în contextul casării acestei hotărâri. Prin urmare, cu ocazia rejudecării cauzei, în mod judicios prima instanță a procedat și la analiza obligațiilor accesorii aferente impozitului pe profit, taxei pe valoare adăugată și redevenței miniere, neputându-se reține că limitele rejudecării au vizat, exclusiv, anularea actelor administrativ fiscale cu privire la obligațiile principale de plată, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta reclamantă pe fondul pricinii, au fost apreciate de instanța de control judiciar ca neîntemeiate, nefiind reținută nici susținerea recurentei în sensul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, iar criticile formulate de recurenta reclamantă, subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au fost apreciate de asemenea, nefondate. S-a apreciat nefondată și critica formulată de recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea de către prima instanță a principiului contradictorialității și a obligației de aflare a adevărului, care guvernează desfășurarea procesului civil. În acest sens, s-a reținut că instanța de fond a respectat îndrumările date de instanța de control judiciar prin Decizia nr. 2166 din 9 mai 2014 și a soluționat acțiunea dedusă judecății cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că prin decizia de casare nu s-a statuat asupra necesității completării probatoriului sau a obiectivelor expertizei tehnice contabile, în vederea lămuririi situației de fapt existente în cauză. Prin urmare, instanța de control judiciar a respins recursul reclamantei ca nefondat. În ceea ce privește soluția de respingere ca nefondat a recursului declarat de pârâta B. Timișoara, instanța de control judiciar a reținut că în mod judicios instanța de fond a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/399 din 29 iulie 2011 și a Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, în limita sumei de 205.218 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată stabilită suplimentar, precum și a sumei de 158.509 lei, reprezentând accesorii aferente acesteia, în condițiile în care în dreptul intern nu există o normă de transpunere a prevederile art. 80 din Directiva privind T.V.A. nr. 2006/112/CE, organul fiscal procedând la redimensionarea bazei de impozitare a taxei pe valoare adăugată prin raportare la prețurile medii pe piață. II. Contestația în anulare; Împotriva Deciziei nr. 1054 din 9 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare SC A. SRL, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatoarea a susținut, în esență, că se impune admiterea contestației în anulare, considerând că, dintr-o eroare materială, instanța de recurs nu a observat că sentința nr. 99 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, de completare a sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 a aceleiași instanțe, nu a fost atacată cu recurs și că aceasta a rămas definitivă și irevocabilă. Astfel, prin sentința civilă nr. 587 din 1 noiembrie 2012 au fost anulate actele fiscale contestate de reclamanta SC A. SRL Timișoara doar cu privire la obligațiile principale de plată (impozit pe profit, T.V.A. și redevență minieră) stabilite suplimentar și au fost acordate cheltuieli de judecată, iar prin sentința nr. 99 din 14 februarie 2013 a fost admisă cererea de completare și anulate actele contestate cu privire la accesorii. Cum accesoriile au fost anulate în mod irevocabil, nu mai puteau face obiectul analizei instanței în cadrul rejudecării. III. Considerentele asupra contestației în anulare; Analizând temeiurile de fapt și de drept invocate de contestatoare, prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ. Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., pentru următoarele motive: Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Prin urmare, dispozițiile art. 318 C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, printre acestea neregăsindu-se presupusa eroare materială de care se prevalează contestatoarea referitoare la faptul că accesoriile au fost anulate în mod irevocabil și nu mai puteau face obiectul analizei instanței în cadrul rejudecării. Din modul de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare, contestatoarea tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei. Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în mod constant reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În consecință, văzând și dispozițiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă.