ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 488/2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 488/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 488/2017

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Cadrul procesual;

Prin acțiunea înregistrată la 12 decembrie 2012 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2012, reclamanta SC A. SRL, a chemat în judecată pe pârâta B., prin C. Timiș, solicitând: anularea în parte a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 12185 din 18 noiembrie 2011 al C. Timiș; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 39 din 21 noiembrie 2011 întocmită de C. a Județului Timiș, Activitatea de Inspecție Fiscală; anularea în parte a Deciziei nr. 929/512 din 14 iunie 2012, prin care s-a incidenței prescripției fiscale cu privire la respins în parte contestația împotriva Deciziei de impunere nr. 39 din 21 noiembrie 2011; constatarea următoarele creanțe fiscale aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005:

- debit suplimentar aferent perioadei 2003, la impozitul pe venitul microîntreprinderilor 1.581 lei;

- debit suplimentar la impozit pe profit, aferent 2004-2005, în sumă de 200.4501ei;

- accesorii la impozitul pe profit aferent 2004-2005, în sumă de 438.4431ei;

- debit suplimentar T.V.A., aferent perioadei 2003-2005, în sumă de 258.464 lei;

- accesorii aferente T.V.A., pentru perioada 2003-2005, în sumă de 81.490 lei.

A solicitat și obligarea pârâtei intimate la restituirea următoarelor sume, care au fost încasate de la reclamantă în baza actelor administrative fiscale contestate la petitele 1,2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, în total suma de 1.169.131,60 lei, reprezentând: 194360 lei debit suplimentar la impozit pe profit; 165.276,60 lei T.V.A. stabilit suplimentar; 809.495 lei majorările aferente debitelor stabilite suplimentar.

Prin

sentința

nr.

7523 din

noiembrie

2013

, Tribunalul Timiș

secția contencios

administrativ și fiscal

și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Prin

sentința

civilă

nr.

363 din 18 decembrie 2014

, pronunțată în

Dosar

nr. x/30/2012

, Curtea de Apel Timișoara,

secția

de contencios administrativ și fiscal

a admis în parte acțiunea reclamantei

SC D. SRL

(fosta

SC A. SRL

) în contradictoriu cu pârâta

Timiș (în prezent,

Timișoara) și a d

ispus anularea în parte a Raportului de Inspecția Fiscală

nr.

12185 din

noiembrie

2011, a

Deciziei

de impunere

nr.

39 din

noiembrie

2011 și a

Deciziei

de soluționare a contestației administrative

nr.

929/512 din

iunie

2012.

A respins cererea având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza actelor fiscale contestate și a obligat pârâta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu parțial.

Prin

Decizia

civilă

nr.

2759 din

septembrie

2015

, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de

SC D. SRL

și

Timișoara împotriva acestei sentințe, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a fi analizate susținerile părților vizând caracterul deductibil sau nedeductibil al cheltuielilor efectuate, legalitatea documentelor prezentate pentru

T.V.A.

, precum și pentru a se proceda la coroborarea acestora cu concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub

nr.

/30/2012*

Soluția instanței de fond

;

Prin

sentința

nr.

278 din 01 noiembrie 2016

, pronunțată în

Dosar

nr.

/30/2012*, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de inadmisibilitate a petitului privind anularea Raportului de Inspecție Fiscală

nr.

12185 din

noiembrie

2011, invocată de către pârâtă și excepția presc

ripției invocată de reclamantă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Raportul de Inspecție Fiscală

nr.

12185 din

noiembrie

2011, Decizia de impunere

nr.

39 din

noiembrie

2011 și Decizia de soluționare a contestației administrative

nr.

929/512 din

iunie

2012

cu privire la diferența de impozit pe profit

majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente

cu privire la diferența de

T.V.A.

, majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente

, stabilite ca urmare a reținerii caracterului nedeductibil a sumei de 24.957 lei aferentă anului 2004, a caracterului nedeductibil a sumei de 22.352 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu achizițiile de materiale de construcție efectuate în cursul lunilor noiembrie și decembrie 2004 și a caracterului nedeductibil a cheltuielilor aferente achizițiilor efectuate în cursul anului 2007 de la

SC G. SRL

în sumă de 285.840 lei.

A anulat în parte Raportul de Inspecție Fiscală

nr.

12185 din

noiembrie

2011, Decizia de impunere

nr.

39 din

noiembrie

2011 și Decizia de soluționare a contestației administrative

nr.

929/512 din

iunie

2012 și în ceea ce privește stabilirea ca fiind nedeductibilă fiscal a

T.V.A.

dedusă în sumă de 124.969 lei, aferentă facturilor de achiziție emise de

SC G. SRL

SC H. SRL

și

SC I. SRL

, menți

nând în rest actele contestate.

Totodată, a obligat pârâta să-i restituie reclamantei sumele încasate, în limitele în care actele au fost anulate, și să plătească reclamantei suma 5.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu expert și taxa judiciară de timbru.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, referitor la excepția de inadmisibilitate a petitului privind anularea Raportului de Inspecție Fiscală

nr.

12185 din

noiembrie

2011, că aceasta este

neîntemeiată, având în vedere dispozițiile

art.

alin. (2)

din Legea

nr.

554/2004, care permit instanței să se pronunțe și asupra legalității

operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat.

Cu privire la excepția prescripției fiscale invocată de reclamantă prin acțiune, pentru creanțele fiscale

aferente perioadei 01 ianuarie

2003 -

31 dec. 2005, a apreciat că este neîntemeiată, reținând că, raportat la momentul începerii inspecției fiscale, 14

noiembrie

2008, și la perioadele în care derularea inspecției fiscale a fost suspendată, în mod corect organele fiscale au efectuat inspecția fiscală și pentru operațiunile comerciale desfășurate de reclamantă anterior datei de 01

ianuarie

2006.

Pe fond, având în vedere indicațiile din decizia de casare, instanța de rejudecare a reținut, cu privire la cheltuielile nedeductibile în sumă de 24.957 lei, aferente anului 2004, rezultate în urma diferenței dintre cheltuieli reprezentând lucrări agricole în sumă de 35.000 lei și venituri din producția agricolă la nivel de 10.403 lei,

că reclamanta a înregistrat, în anul 2004, achiziții constând în lucrări agricole aferente unei suprafețe de 100 ha, conform facturii fiscale

din

aprilie

2004, la valoarea de 41.650 lei - 35.000 lei bază și 6.650 lei

T.V.A.

aferent, în același sens fiind și constatările expertului, iar organele de control au procedat la recunoașterea cheltuielilor cu lucrările agricole executate numai până la limita valorii de 10.403 lei, reprezentând producția de porumb efectiv realizată în anul 2004, considerând diferența de 24.957 lei ca fiind cheltuieli nedeductibile.

În speță nu sunt incidente dispozițiile

art.

alin. (4)

, coroborată cu situația de lucrări. De asemenea, în ceea ce privește

T.V.A.

-ul aferent celor 4 facturi, a reținut ca relevante prevederile

art.

148

alin. (8)

(

)

și

(

)

din

C. fisc.

coroborat cu

pct.

alin. (1)

și

(

)

din Normele metodologice.

Cât privește contravaloarea culturii de soia de 310.251 lei, degradată în anul 2007 din cauza secetei excesive, înregistrata de reclamantă drept „cheltuieli privind calamitățile și alte evenimen

te extraordinare” în cont

și considerată nedeductibilă de organul fiscal la calculul profitului impozabil, pe motiv că sunt cheltuieli de natura celor prevăzute de

art.

alin. (4)

lit. c)

C. fisc.

, judecătorul fondului a reținut, în acord cu organul fiscal și cu expertul desemnat în cauză, că în speță sunt incidente prevederile Legii

nr.

381/2002, ca lege specială în materie, care definește seceta excesivă ca fiind calamitate naturală, fiind impuse o serie de aspecte procedurale, inclusiv caracterizarea ca atare de către ministerul de resort și aprobarea prin hotărâre de guvern, care nu sunt îndeplinite în cauză.

Referitor la cheltuielile în sumă de 66.558 lei, pentru lucrări agricole înregistrate în anul 2005 și considerate ca fiind nedeductibile la calculul impozitului pe profit, precum și

T.V.A.

colectată suplimentar în cuantum de 59.211 lei, pentru producți

a agricolă -

grâu și porumb, estimată de organul de control în același an, Curtea de Apel a constatat că, în lipsa oricăror documente privind realizarea sau nerealizarea producției în ca

uză, precum și a efectuării și înregistră

rii de cheltuieli privind lucrările agricole, în condițiile în care reclamanta nu a înregistrat în contabilitate producție agricolă în anul 2005, deși deține facturi de prestări servicii lucrări agricole în care sunt consemnate „recoltat grâu 64 ha” și „recoltat porumb 95 ha”, raportat la prevederile

art.

alin. (1)

din O

nr.

92/2003, în mod corect organul fiscal a avut în vedere, pentru stabilirea bazei de impunere, datele comunicate de

Timiș și

cu privire la producțiile medii la

hectar și prețul mediu -

la produsul grâu/porumb, raportându-se la prețul de a

chiziție al agentului economic.

Contrar susținerilor expertului judiciar, în sensul că valorile prezentate de

Timiș

au avut în vedere producțiile de grâu realizate strict în raza localității Gătaia, că

Timiș nu a efectuat calcule prin care să determine producțiile medii de grâu pentru anul 2004-2005, informațiile prezentate având la bază doar declarațiile făcute de cele 4 societăți care au declarat producție realizată, că din adresele regăsite la dosar rezultă că, în anul agricol 2004-2005, cea mai mică producție de grâu declarată a fost 2

519 kg/ha, în timp ce cea mai mare producție de grâu declarată de societăți din raze localității Gătaia a fost de 4

500 kg/ha, că prin adresele

din

februarie

2009, respectiv

din

septembrie

2009, s-au furnizat de către

informații legate de producțiile medii realizate la gospodăriile populației în anul 2005 și că nu pot fi oferite date cu privire la metoda de calcul utilizată, instanța de fond a reținut că în mod corect organul fiscal a făcut aplicarea prevederilor

art.

67 alin

. (

)

din O

nr.

92/2003, procedând la estimarea veniturilor posibil de realizat în urma valorificării producției agricole de grâu și de porumb, pentru estimarea acestei baze de impunere procedând la identificarea elementelor care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale (în speță

în lipsa oricăror documente puse la dispoziție de către reclamantă, s-au avut în vedere informațiile comunicate prin adresele

din

februarie

2009 și

din

februarie

2009, emise de

Timiș, precum și prin adresa

din

martie

2009 emisă de

Timiș).

Referitor la facturile de achiziție emise de

SC G. SRL

în luna octombrie 2007, în valoare de 285.840 lei, organul de soluționare a contestației a precizat ca achizițiile consemnate în facturi nu au fost declarate de societatea furnizoare cu

eclarația informativa privind achiziț

iile efectuate pe teritoriul național -

cod

, iar în urma controlului încrucișat a rezultat ca agentul economic este insolventa, fiind declarat inactiv prin

Ordinul președintelui

nr.

1167 din

mai

2009, începând cu data de 11

iunie

2009, iar cheltuielile recl

amantei aferente acestor achiziț

ii au fost considerate nedeductibile la calculul impozitului pe profit, conform art

alin. (4)

lit. f)

C. fiscal.

In ceea ce privește

T.V.A.

T.V.A.

și accesorii aferente

Cu privire la

T.V.A.

colectată aferentă unor sume încasate de reclaman

tă și înregistrate în contul

„Clienți creditori”, contrar susținerilor reclamantei,

instanța a reținut

că nu pot fi valorificate în speță cele 4 contracte de împrumut încheiate cu

SC M. SRL

SC N. SRL

SC O. SRL

și

SC D. SRL

Referitor la suma de 5

571 lei

T.V.A.

aferentă unei achiziții din luna mai 2003 constând în sistem audio și lumini pentru discotecă

, s-a

reținut

încălcarea

art.

alin. (4)

lit. a)

și

art.

alin. (2)

lit. a)

C. fisc, întrucât achiziția respectivă nu a fost utilizată pentru real

izarea de operațiuni impozabile

și nu are legătură cu activitatea economică a contribuabilului

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă conform

art.

274

C. proc. civ.

, instanța

le-a considerat

întemeiate parțial, având în vedere admiterea în parte a acțiunii.

Calea de atac exercitată de reclamantă;

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta

SC D. SRL (fosta SC A. SRL, invocând motivele de recurs prevăzute de art.

304 pct. 8 și pct. 9, dar și dispozițiile art. 304

C. proc. civ. de la 1865.

A susținut recurenta că sentința este în parte nelegală, respectiv, cu privire la partea respinsă a cererii de chemare în judecată precizate.

Astfel,

referitor la contravaloarea culturii de soia de 310.251 lei

, degradată în anul 2007 din cauza secetei excesive, înregistrată drept "cheltuieli privind calamitățile și alte evenimente extraordinare", în cont instanța a reținut că în speță sunt incidente prevederile Legii nr. 381/2002, care definește seceta ca fiind calamitate naturală.

Consideră ca fiind excesiv de formalistă însușirea de către prima instanță a constatării organului de control de control, care reține fără temei că "nu a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură în județul Timiș pentru cultura de soia și pentru evenimentul secetă, adică evenimentul în baza căruia au fost degradate culturile", iar "punctul de vedere al direcției de specialitate din cadrul P. (...) este că aceste cheltuieli privind calamitățile nu sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului”, în condițiile în care existența acestei calamități a fost implicit recunoscută de J. Timiș, prin faptul că a solicitat R., prin adresa din 07 septembrie 2009, ca județul Timiș să fie declarat calamitat la culturile de soia, porumb si cartof.

În ceea ce privește faptul că în anul 2005 societatea a înregistrat

cheltuieli cu diverse lucrări agricole (recoltat, tocat)

efectuate de diverși prestatori, pe baza a 4 facturi fiscale, valoarea totală a acestor lucrări fiind în cuantum de 66.558 lei, arată că organele de control au procedat la estimarea valorică a producției pe care ar fi trebuit să o obțină la 311.635 lei, ținând cont de producțiile medii la hectar comunicate de J. Timiș și de preturile la care societatea a achiziționat cerealele în anul 2005, însă nu este de acord cu această estimare, deoarece nu i-a fost pusă la dispoziție adresa J. Timiș, zonele agricole Gătaia, Birda, Mănăstire au fost grav afectate de inundații în mai 2005, iar culturile de grâu si porumb - chiar dacă nu au fost integral sub ape - au fost hectare de băltiri, în urma cărora au rămas doar smârcuri, care au fost "recoltate" în vederea curățirii terenului si tocate, fără a putea fi valorificate.

Estimarea producției agricole încalcă flagrant prevederile art. 67 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 modificată "estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale".

Terenurile pârloage (necultivate de mai mulți ani), înțelenite, presupun efectuarea mai multor operațiuni si erbicidare, obținându-se la început o recoltă slabă, dar nu datorită calamităților (cum greșit rețin atât organul fiscal, cât și instanța), ci datorită faptului că terenurile au fost cultivate pentru prima dată după mulți ani,

Temeiul de drept a fost deci greșit reținut ca fiind art. 21 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 571/2003. Deoarece nu s-au invocat calamități, nici lipsuri în gestiune, ci o producție scăzută datorită cauzelor obiective enunțate.

În mod nelegal prima instanță a înlăturat concluziile expertizei, care evidențiază că "din adresele regăsite la dosar rezultă că în anii 2004 - 2005 cea mai mică producție de grâu declarată a fost de 2.519 kg/ha”.

Referitor la

cheltuielile înregis

trate în anul 2004 în Contul

"Alte cheltuieli cu serviciile executate de un terț”

, în sumă de 171.540 lei, considerate de organul de control și de prima instanță nedeductibile la calculul impozitului pe profit, deoarece reprezintă lucrări agricole în avans, cu privire la care reclamanta nu deține documente pentru dovada efectuării operațiunii, a arătat recurenta reclamantă că aceste prestări de servicii au fost refacturate către SC S. SRL (conform Contract de prestări servicii nr. 5 și facturi fiscale din 07 octombrie 2004, din 25 septembrie 2004, din 29 decembrie 2004 și din 26 octombrie 2004 ”aferente aceluiași gen de servicii, precum cele pentru care s-au înregistrat cheltuieli deductibile”), deci era justificată recunoașterea deductibilității cheltuielilor în valoare de 171.540 lei, precum și al T.V.A. aferent de 32.591 lei.

Expertiza a subliniat faptul că, "odată înregistrate veniturile aferente serviciilor prestate către SC S. SRL și, respectiv, prin includerea acestora în baza impozabilă a reclamantei, se impunea recunoașterea fiscală a cheltuielilor aferente veniturilor respective."

Contrar celor statuate de prima instanță, consideră că expertiza în mod corect a reținut că recurenta reclamantă a făcut dovada obținerii de venituri din servicii agricole în valoare de 131.359,77 lei, din care baza 110.386,7 lei și T.V.A. aferentă de 20.973,07 lei, în perioada Octombrie - Decembrie 2004, care "ar fi putut fi aferente" în parte serviciilor achiziționate în Decembrie 2004.

Cu privire la

T.V.A.

colectată aferentă unor sume încasate de reclaman

tă și înregistrate în contul

"Clienți creditori”, c

onsideră că în mod nelegal prima instanță a statuat că "nu pot fi valorificate în speță cele patru contracte de împrumut încheiate cu SC M. SRL; SC N. SRL, SC D. SRL și SC T. SRL", în sumă totală de 1.132.907 lei (care în realitate au reprezentat împrumuturi acordate de aceste societăți afiliate), deși recurenta reclamantă a arătat în cursul soluționării contestației administrative că această sumă a fost înregistrată din eroare în Contul "Clienți creditori".

Prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, pe de o parte întrucât a ignorat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864, potrivit cu care forța obligatorie a contractelor legal încheiate se opune și instanței de judecată, iar pe de altă parte, a interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fapt ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că prima instanță a încălcat și principiul rolului activ, consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ. de la 1865, întrucât nu a pus în discuție necesitatea completării probatoriului sub acest aspect.

Cu ocazia inspecției fiscale organele de control au constatat că în perioada mai 2006- septembrie 2008 reclamanta a încasat diverse sume de bani pe care Ie-a înregistrat în contul 419 „Clienți creditori" pe care le-au considerat ca reprezentând avansuri primite de la clienți;

Conform susținerilor reclamantei, organele de control ar fi trebuit să ia în considerare, pe de o parte, sumele reprezentând avansuri încasate, la care se putea pune problema colectării de T.V.A., dar pe baza principiului simetriei (T.V.A. fiind o taxă neutră), ar fi trebuit să considere, de asemenea, și T.V.A. deductibil aferent avansurilor plătite în interiorul grupului de firme (sumei de 1.132.907 lei), în acest caz valoarea T.V.A. datorată în plus fiind de doar 550.515 lei.

Potrivit art. 141 alin. (2) lit. a) C. fisc., Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: a) prestările următoarelor servicii de natură financiar-bancară:1. acordarea și negocierea de credite, precum și administrarea creditelor de către persoana care le acordă; (…).”

Referitor la operațiunile derulate prin contul "Furnizori debitori", expertiza constată că acestea sunt imaginea în oglindă a contului "Clienți creditori" înregistrând operațiuni de plată a avansurilor către furnizori, avansuri care ulterior se decontează prin facturile emise de aceștia din urmă. Urmare verificărilor registrelor contabile ale subscrisei reclamante expertiza a constatat faptul că în intervalul ianuarie 2006-septembrie 2008, societatea nu a dedus T.V.A. aferentă acestor operațiuni de plată de avansuri către furnizori, T.V.A. deductibilă fiind înregistrată doar odată cu recepția facturii, moment în care se opera și stingerea avansului achitat.

Consideră că în mod nelegal organele de control însă nu au avut în vedere aceste tranzacții în momentul verificării T.V.A.. în mod corect, din perspectiva celor mai sus expuse, prima instanță ar fi trebuit să țină seama de concluziile expertizei, referitor la faptul că exigibilitatea T.V.A. si respectiv faptul generator funcționează în oglindă pentru operațiunile de încasare si/sau plată de avansuri.

De asemenea, în mod greșit prima instanță ignoră jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza Ecotrade), care statuează că o înregistrare contabilă eronată nu este de natură a modifica substanța unei operațiuni.

Cu privire la

suma de 5

571 lei

T.V.A.

, aferentă unei achiziții din luna mai 2003

, constând în sistem audio și lumini pentru discotecă

(pct. B.), consideră că în mod greșit prima instanță a menținut actele fiscale atacate, prin care s-a stabilit că ar fi încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) lit. a) și art. 24 alin. (2) lit. a) C. fisc., pe considerentul că "achiziția respectivă nu a fost utilizată pentru realizarea de operațiuni impozabile, și nu are legătură cu activitatea economică a contribuabilului".

”Independent de faptul că achiziția acestui bun nu ar avea nicio legătură cu obiectul de activitate” al recurentei reclamante, aceasta a procedat la vânzarea unor echipamente destinate activităților de tip discotecă către un terț, conform facturii din 20 decembrie 2006, prin urmare, vânzarea a generat venituri pentru societate, fiind îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea deductibilității T.V.A. în suma de 5.571 lei.

Calea de atac exercitată de pârâtă;

Împotriva sentinței nr. 278 din 1 noiembrie 2016, a declarat recurs și pârâta C. Timișoara, solicitând instanței supreme, în principal, sa admită, iar, pe fond, să respingă ca neîntemeiată cererea privind anularea actelor administrative fiscale, precum și cererea de restituire a unor sume și cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A invocat recurenta pârâtă motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privitor la anularea raportului de inspecție fiscală și a admis in parte acțiunea reclamantei cu privire la diferența de impozit pe profit, majorări de întârziere si penalități de întârziere aferente, cu privire la diferența de T.V.A., majorări de întârziere si penalități de întârziere, stabilite ca urmare a reținerii caracterului nedeductibil al sumei de 24.957 lei aferentă anului 2004, a caracterului nedeductibil al sumei de 22.352 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu achizițiile de materiale de construcție efectuate in cursul lunilor noiembrie si decembrie 2004 si a caracterului nedeductibil al cheltuielilor aferente achizițiilor efectuate in cursul anului 2007 de la SC G. SRL, in suma de 285.840 lei

Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscala, a invocat art. 1 și art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, arătând că raportul de inspecție fiscala nu este un act administrativ în înțelesul legii, ci este un act premergător emiterii acestuia, neputând fi atacat pe calea acțiunii in contencios administrativ.

În ceea ce privește impozitul pe profit, a susținut recurenta pârâtă, referitor la cheltuielile nedeductibile stabilite de organele de inspecție fiscala în suma de 24.957 lei, aferente anului 2004 (rezultate in urma diferenței dintre cheltuieli reprezentând lucrări agricole in suma de 35.000 lei si venituri din producția agricola realizata la nivel de 10.403 lei), că instanța a reținut neîntemeiat concluziile expertului contabil, deși nu au fost puse la dispoziția organelor de inspecție fiscala documente din care sa rezulte faptul ca au fost cultivate terenuri pârloage, înțelenite, respectiv documente care sa ateste faptul ca pe perioada de urmărire a culturilor agricole ar fi fost constatate anomalii in creșterea si dezvoltarea plantelor.

Prin urmare, SC A. SRL nu a justificat pierderile din producția agricola realizata in exercițiul financiar 2004.

Astfel, suma de 35.000 lei este aferentă facturii fiscale din 15 aprilie 2004 si reprezintă lucrări agricole pe care societatea avea obligația sa le înregistreze în anul 2004 în Contul ,,Producție in curs de execuție", așa cum prevede Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 306/2002, in contrapartida cu Contul Variația stocurilor”, și nu direct pe cheltuială, iar la data recoltării producției, agentul economic avea obligația de a evidenția recolta (la preț de producție), prin înregistrare in Contul "Produse finite", tot în contrapartida cu Contul "Variația stocurilor".

Societății ii sunt aplicabile prevederile art. 21(4) lit. c), C. fisc., motiv pentru care cheltuielile in suma de 24.957 lei, aferente anului 2004 sunt nedeductibile fiscal.

Cu privire la achizițiile de materiale de construcții efectuate în cursul lunilor noiembrie și decembrie 2004, in suma totala de 46.955 lei, recurenta pârâtă a arătat că factura fiscala din 09 decembrie 2004 este în suma de 291,6 lei, dar în registrul jurnal al societății și în evidentele contabile (în Contul „Cheltuieli cu întreținerea și reparațiile”) au fost înregistrate cheltuieli în suma de 24.894 lei, așa cum au constatat și organele de inspecție fiscală.

Situația de lucrări anexata la dosarul contestației nu a fost prezentată organelor de inspecție fiscala, iar din analiza acesteia rezultă că: nu este datată și justifică doar consumul de materiale în valoare de 22.352 lei și, deci, implicit faptul că diferența de cheltuieli in cuantum de 24.603 lei a fost înregistrata eronat pe cheltuieli; nu reiese modalitatea de realizare a lucrărilor: regie proprie sau terți (în condițiile in care societatea nu avea angajați de specialitate și nici nu au fost identificate facturi emise de prestatori); nu se precizează perioada în care s-au desfășurat aceste lucrări.

Lucrările de consolidare a clădirii depozitului impuneau și existența unei autorizații de construire, iar operațiunile propriu-zise trebuiau înregistrate în Contul ”Investiții in curs”, ca ulterior sa fie preluate în contul de activ aferent clădirii consolidate (mărindu-se astfel valoarea mijlocului fix), și nu pe cheltuieli curente ale exercițiului financiar.

Societății îi sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, astfel că în mod legal organele de inspecție fiscală nu au acordat deductibilitate acestor cheltuieli.

Referitor la facturile de achiziție emise de către SC G. SRL, recurenta pârâtă a susținut că societatea a prezentat la dosarul contestației copia facturilor fiscale si a recepțiilor pentru SC G. SRL care a corectat C. fisc., astfel: factura din 13 octombrie 2007 în valoare de 33.300 lei+T.V.A., factura din 08 octombrie 2007 în valoare de 50.000 lei+T.V.A., factura din 09 octombrie 2007 în valoare de 40.000 lei+T.V.A., factura din 11 octombrie 2007 în valoare de 40.500 lei+T.V.A., factura din 12 octombrie 2007 în valoare de 41.040 lei+T.V.A., factura din 10 octombrie 2007 în valoare de 81.000 lei+T.V.A., valoare totală : 285.840 lei+T.V.A. (54.309,60 lei).

Prin urmare, cheltuielile aferente achizițiilor efectuate in cursul anului 2007 de la SC G. SRL, in suma de 285.840 lei, sunt nedeductibile fiscal.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugata, referitor la facturile de achiziție emise de către SC G. SRL, SC H. SRL și SC I. SRL, instanța a reținut că, în cazul SC G. SRL si SC H. SRL, au fost solicitate controale încrucișate care nu au putut fi efectuate de organele in drept, iar din răspunsurile primite a rezultat faptul că agenții economici au fost declarați inactivi prin Ordinul președintelui B. nr. 1167 din 29 mai 2009 începând cu 11 iunie 2009, iar în cazul SC I. SRL, acesta este neplătitor de T.V.A. conform declarației cod și a fost declarat contribuabil inactiv din data de 26 februarie 2008, fiind publicat in M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2008.

În aceste condiții, recurenta pârâtă arată că nu au fost respectate prevederile art. 146 alin. (1), lit. a), art. 155 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, prin urmare T.V.A. dedus în suma de 124.969 lei a fost în mod legal constatat de organele de inspecție fiscală ca fiind nedeductibilă fiscal.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Reclamanta și pârâta

au formulat întâmpinări

în cauză, solicitând fiecare respingerea recursului părții adverse.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este

nefondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu prioritate, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă nu a criticat soluția de respingere a excepției prescripției fiscale cu privire la creanțele fiscale aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005, astfel că această soluție va fi menținută, fiind intrată în puterea lucrului judecat.

La prima critică subsumată motivului de recurs reglementat de art.

304

pct.

C. proc. civ.

, se constată din actele dosarului - cu privire

la înregistrarea, in

cursul lunii septembrie 2007, în Contul

"Cheltuieli privind calamitățile si alte evenimente extraordinare", a unor

cheltuieli privind calamități, reprezentând „contravaloarea culturii de soia degradate din cauza secetei excesive” - că societatea recurentă a prezentat

contracte de asigurare cu

SC U. SA

pentru cultura de soia, seceta ș

i inundațiile nefiind însă

evenimente asigurate, iar î

n județul Timiș nu a fost declarata stare de calamitate naturala ("secetă") in agricultura pentru cultura de soia, conform prevederilor legale in vigoare în anul 2007.

Deci în mod temeinic și legal prima instanță a reținut

că sunt cheltuieli nedeductibile fiscal, potrivit

art.

alin.

(4) C.

fisc

., cheltuielile î

nregistrate de recurenta reclamantă

n su

ma de 310.251 lei în cont

Este irelevantă ”recunoașterea implicită” de către autorități a unei calamități, în măsura în care nu a fost îndeplinită procedura expres prevăzută de legea specială, care ar fi permis încadrarea legală a acestor cheltuieli în cont.

Privitor

la cheltuielile in suma de 66.558 lei privind diverse lucrări agricole (recoltat, tocat), Înalta Curte reține că

nici in timpul efectuării inspecției fiscale si nici ulterior nu au fost

prezentate documente din care sa rezulte că

pe perioada de urmărire a culturilor s-ar fi constatat și sesizat anomalii in creșterea si dezvoltarea plantelor (negerminarea unei cantități semnificative de

semințe, nedezvoltarea corespunzătoare a semințelor care au germinat) sau

alte cauze care s

justifice nerealizarea producț

iei agricole (spre exemplu, băltiri, în urma inundațiilor).

Argumentele prezentate de recurenta reclamantă

nu sunt de natură să combată

constatările organului de inspecție fiscală, nefiind

susținute cu documente justificative emise de organe competente.

Astfel,

societatea recurentă

nu a înregistrat producție agricola in exercițiul financiar 2005, deși a înregistrat în contabilitate

facturi de prestări de servicii lucrări agricole în care

sunt consemnate opera

țiuni ca: „recoltat grâu 64 ha"

,recoltat porumb 95 ha".

Dacă a

recoltat "smârcuri", era obligată să consemneze în

facturile de prestăr

i de servicii lucrări agricole î

nregistrate î

n contabilitate operațiunile de "eliberat teren” efectiv realizate

Prin urmare, recurenta reclamantă

a efectuat si î

nre

gistrat cheltuieli privind lucră

rile agricole care nu au fost aferente realizării producției de grâu si porumb.

Or, potrivit

art.

alin.

(1) din Legea

nr.

571/2003: "(1) Profitul impoza

bil se calculează ca diferența î

ntre venitu

rile realizate din orice sursa și cheltuielile efectuate î

n scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care s

e scad veniturile neimpozabile ș

i la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilir

ea profitului impozabil se iau î

n calcul si alte

elemente similare veniturilor ș

i cheltuielilor potrivit normelor de aplicare”.

De asemenea, conform

art.

alin.

(1) din O

nr.

92/2003, ”estimarea consta in identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale".

În consecință, b

aza impozabilă stabilită suplimentar și

T.V.A.

colectat suplimentar prin raportare la producția de 4

000 kg/ha grâu, respectiv 4

500 kg/ha porumb, la prețul comunicat de

(adresa

din

martie

2009) pentru porumb (0,33 lei) și la prețul de achiziție al grâului înscris în borderoul de achiziție

din

august

2005, înregistrat chiar în evidența contabilă a societății, au fost în mod temeinic reținute de judecătorul fondului ca având justificare legală, conform

art.

137

alin. (1)

și

art.

140

alin. (1)

alin Legea

nr.

571/2003, în lipsa documentelor care să ateste măsura realizării producției agricole in anul 2005.

În privința criticii referitoare la

cheltuielile î

nregistrate in anul 2004 în contul

„Alte cheltuieli

cu serviciile executate de terți”, î

n suma de 171.540 lei, precum si

T.V.A.

aferent de 32.591 lei, fără

drept de deducere, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă s-a prevalat de Contractul de prestări servicii

din

octombrie

2004 î

ncheiat cu

SC S. SRL

i de facturile fiscale

din

octombrie

2004,

din

septembrie

2004,

din

decembrie

2004 ș

din 26 decembrie 2004, în valoare de totală

de 110.387 lei.

Aceste facturi menționează

,lucrări agricole î

n avans", pentru care societatea nu a prezentat dovezi ale felului în care s-ar fi materializat acestea ulterior,

cele patru facturi căt

SC S. SRL

fiind emise î

n baza Contractului

din

octombrie

2004, dar sunt datate într-o perioada

anterioară

achiz

iției de „prestări de servicii î

n avans", nespecificând nici în ce au constat aceste prestări de servicii în avans înregistrate în 30-31 decembrie 2004 și nefiind nici stornate ulterior cu emiterea unor facturi finale pentru lucrările care ar fi fost efectuate.

Prin urmare,

T.V.A.

in suma de 32.591 lei nu este deductibila fiscal, față de prevederile

art.

145

alin. (3)

din Legea

nr.

571/2003, potrivit cărora "Dacă

bunurile

i serviciile achiziționate sunt

destinate utilizării î

n folosul operațiunilor sale tax

abile, orice persoana impozabilă

înregistrată

ca plătitor de taxa pe

valoarea adăugată are dreptul să

deducă: a) taxa pe valoare

a adăugată datorata sau achitată

, aferenta bunurilor care i-au fost livrat

e sau urmează să îi fie livrate, ș

i pentru prestările de servicii car

e i-au fost prestate ori urmează să

îi

fie prestate de o altă persoană impozabilă

”.

Corect s-a reținut de către prima instanță că facturile nu au fost justificate în ceea ce privește realitatea executării lucrărilor agricole, cu atât mai mult cu cât în anul următor societatea a realizat o producție în valoare de doar 1.402 lei.

Recurenta invocă concluziile expertizei, ignorând precizarea expertului în sensul că "se impunea efectuarea unor controale fiscale încrucișate pentru a determina dacă serviciile facturate către

SC S. SRL

au fost recepționate de aceasta din urmă, precum și eventualul prestator efectiv”, tocmai în dovedirea r

ealității prestării de lucrări.

Ținând cont de

T.V.A.

stabilita suplimentar, s-a constatat

T.V.A.

de plată suplimentar față de sumele declarate si virate de recurenta reclamantă, astfel că în mod legal au fost calc

ulate majorări (dobânzi) de întâ

rziere, penalități de întârzier

e si, respectiv, penalități de întâ

rziere la soldul neachitat in termen de 90 zile.

Cât privește critica referitoare la greșita aplicare a legii în privința sumei

de 5

571 lei

T.V.A.

, aferentă unei achiziții

constând în sistem audio și lumini pentru discotecă, Înalta Curte constată că, d

in documentele prezentate, reiese că recurenta reclamantă

nu are ca obiect de activitate și nu a realizat venituri din activitatea de discotecă, deci bunurile achiziționate pentru care a dedus

T.V.A.

în sumă

de 5.571 lei nu au fost utilizate pentru realizarea de operațiuni impozabile din punct de vedere al

T.V.A.

Mai reține că, pe

factura

din

decembrie

2006, la denumirea produsului se menționează ”materiale conform anexă”

i a fost înregistrată in evidenta contabila în

Contul

"Venituri din vânzarea mărfurilor”

(în condițiile în care bunurile î

n cauza reprezentau mijloace fixe), iar anexa prezentată

nu face referire nici măcar

la numărul ș

i data facturii emise.

chiziția respectivă nu a fost utilizată pentru realizarea de operațiuni impozabile, fiind irelevant faptul că ulterior recurenta ar fi

obținut venituri din operațiunea de vânzare a bunului, câtă vreme acest bun nu are nicio legătură cu activitatea economică a societății al cărei obiect principal de activitate îl constituie c

ultivarea cerealelor (cod CAEN

Au fost încălcate deci

prevederile

art.

alin.

(4)

lit. a)

din

C. fisc.

, în conformitate cu care

"Persoanele impozabile î

nregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugata au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata aferente bunurilor si serviciilor destinate realizării de: a) operațiuni taxabile

(

…

)

”, precum și dispozițiile

art.

alin.

(2)

lit. a)

din același act normativ, potrivit cărora

: "Nu poate fi dedusa taxa pe valoarea adăugata aferenta intrărilor referitoare la: a) operațiuni care nu au legătura cu activitatea economica a persoanelor impozabile

(

…

)

”, astfel că

T.V.A.

n suma de 5.571 lei consemnată

pe factura

din

august

2003 emisa de

SC V. SRL

este nedeductibilă.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art.

304

pct.

8 C. proc. civ.

, Înalta Curte reține că recurenta reclamantă a invocat în dezvoltarea acestui motiv interpretarea greșită și schimbarea înțelesului vădit al celor patru convenții de împrumut, cu încălcarea

art.

969

C. civ.

privind forța obligatorie a contractelor legal încheiate, precum și

art.

129

C. proc. civ.

privind rolul activ al judecătorului.

Recurenta reclamanta a afirmat, c

u privire la

T.V.A.

colectată aferenta sumelor încasa

te și înregistrate

n Contul

„Clienți creditori”, că la data de 30

septembrie

2008 soldul Contului

"Clienți creditori" este de 5.040.391,77 lei, din care 1.132.907 lei reprezintă

împrumuturi

acordate de societățile afiliate

SC M. SRL

SC N. SRL

SC O. SRL

SC D. SRL

, in baza unor contracte de împrumut, care au fost

înregistrate eronat î

cont

Urmare excluderii

din acest sold

a împrumuturilor acordate de persoane afiliate, ar fi trebuit calculate penalități

doar

pentru suma de 550.515 lei, si nu pentru 731.394 lei.

Cele patru contracte de fin

anțare încheiate î

ntre

SC A. SRL, in calitate de împrumutată ș

i cele patru soc

ietă

ți afiliate î

n calitate de î

mprumutători nu au fost prezentate până la finalizarea inspecției fiscale, nu fac și nu sunt însoțite de

dovada î

ncasării

efective a

împrumuturilor (

extrase de cont, dispoziții de î

ncasare), neputându-se reține cu certitudine

nici că aceste sume ar reprezenta doar împrumuturi de la entitățile afiliate, în condițiile în care

intre aceste societăți s-au derulat

i operațiuni comerciale.

Corect au fost deci interpretate și aplicate de către prima instanță

prevederile

art.

134

alin.

(2)

art.

140

alin.

(1) din Legea

nr.

571/2003 și, respectiv, ale

pct.

alin.

(2) din H

nr.

44/2004, neputând fi reținută vreo încălcare a dispozițiilor art. 969 C. civ.

Totodată, este nejustificată invocarea unei pretinse nerespectări a cerințelor art. 129 C. proc. civ., câtă vreme din actele dosarului rezultă că recurenta reclamantă abia cunoștință de modul în care au fost calificate și analizate prin actele administrative contestate contractele de împrumut și au avut posibilitatea efectivă să discute și să propună orice probe considera necesare pentru a combate situația de fapt consemnată în actele administrative în discuție.

În ceea ce privește

recursul pârâtei D. Timișoara

, cu prioritate Înalta Curte arată că nu poate fi reținută apărarea recurentei reclamante în sensul că se critică sentința doar pentru netemeinicie, iar nu pentru nelegalitate, întrucât, potrivit

art.

304

C. proc. civ.

, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în

art.

304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”, iar pe de altă parte, recurenta pârâtă nu a criticat exclusiv aprecierea probatoriului, ci și aplicarea pretins greșită a legii de către instanța de fond la situația de fapt incidentă.

Cât privește prima critică adusă de recurenta pârâtă sentinței în baza

art.

304

pct.

C. proc. civ.

, se constată că în mod corect prima instanță a respins excepția de inadmisibilitate

a cererii de anulare a R

aportului de

nspecție

iscală

, reținând că devin incidente "dispozițiile

art.

alin. (2)

din Legea

nr.

554/2004", care "permit instanței să se pronunțe și asupra legalității

operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, așadar inclusiv asupra legalității raportului de inspecție fiscală, ca operațiune administrativă care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată în prezenta cauză."

Al doilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile considerate de instanță deductibile (în sumă de 24.957 lei, aferente anului 2004 și rezultate în urma diferenței dintre cheltuielile reprezentând lucrări agricole în sumă de 35.000 lei și veniturile din producția agricolă, de 10.403 lei) nu este nici el întemeiat.

Astfel, Înalta Curte constată, din actele dosarului, că recurenta reclamantă a înregistrat în anul 2004 achiziții constând în lucrări agricole aferente unei suprafețe de 100 ha, conform facturii fiscale

din

aprilie

2004, la valoarea de 41.650 (35.000 lei bază și 6

650 lei

T.V.A.

aferent),

i, contrar mențiunilor organului fiscal,

C. fisc.

nu impune

a, la nivelul anului respectiv obligația realizării unui venit cel puțin egal cu cheltuiala efectuată în acest scop.

În mod legal prima instanță a reținut că nu sunt incidente dispozițiile

art.

alin. (4)

lit.

)

C. fisc.

, față de faptul că recurenta reclamantă nu a înregistrat stocuri lipsă gestiune sau degradate, ci doar venituri sub nivelul cheltuielilor efectuate

precum și față de dispozițiile

art.

lit. a)

și 19

alin. (1)

C. fisc.

, potrivit cărora impozitul pe profit se raportează la veniturile efectiv realizate.

Prin al treilea motiv de recurs, referitor la faptul că în mod greșit prima instanță nu ar fi reținut în caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu achizițiile de materiale de construcție din noiembrie - decembrie 2004, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță a ținut seama de constatările expertizei tehnice judiciare, reținând cele 4 facturi privind achiziții de materiale de construcții individualizate în R

aportul de

nspecție

iscală

, la care se adaugă situația de lucrări prezentată în faza contestației administrative, "atestând lucrări în regie proprie, în scopul consolidării depozitului și drumului de acces aferent prin folosirea unor astfel de materiale de construcții, conform constatărilor expertului”.

Într-adevăr, potrivit

art.

alin. (1)

din

C. fisc.

, pentru justificarea cheltuielilor la calculul profitului impozabil, era suficientă factura fiscală îndeplinind condițiile de formă ale

art.

155

alin. (8)

C. fisc.

, coroborată cu situația de lucrări privind realizarea manoperei aferente în regie proprie, iar în ceea ce privește

T.V.A.

- ul aferent celor 4 facturi, corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor

art.

148

alin. (8)

(

)

și

(

)

din

C. fisc.

și ale

pct.

alin. (1) și (2)

din Normele metodologice de aplicare.

Or, a

vând în vedere mențiunea eronată în contabilitatea reclamantei privind valoarea facturii

din

decembrie

2004, de

24.894 lei, în loc de valoarea reala de 291,6 lei, în mod temeinic și legal instanța de fond a înlăturat ca eronată constatarea ca nedeductibilă de către organele fiscale a sumei de 22.352 lei, precum și consecința acesteia constând în greșita stabilire a diferențelor de profit impozabil și

T.V.A.

, cu majorări și penalități de întârziere aferente.

Înalta Curte constată că, în raport cu materialul probator administrat, sunt nefondate și criticile aduse de recurenta pârâtă referitoare la considerentele sentinței privind caracterul deductibil al cheltuielilor aferente achizițiilor efectuate de la

SC G. SRL

octombrie

2007 în valoare de 41

040 +

T.V.A.

, factura

din

octombrie

2007 în valoare de 81.000 +

T.V.A.

, (valoare cumulată de 285.840 lei +

T.V.A.

54.309,60), la care furnizorul

SC G. SRL

a corectat

C. fisc.

Cu toate acestea, recurenta pârâtă a menținut punctul de vedere al inspecției fiscale, pe motiv că "achizițiile consemnate în facturile emise de

SC G. SRL

nu au fost declarate de societatea furnizoare prin Declarația informativă privind livrările/achizițiile efectuate

pe teritoriul național - cod

” și că

Giurgiu a comunicat faptul că agentul economic este în insolvență și nu s-a prezentat la solicitarea organelor de inspecție fiscală pentru control, fiind declarată inactivă prin

Ordinul președintelui

nr.

1167

din

mai

2009 ”începând cu 11

iunie

2009”.

Tot astfel, cu privire la achizițiile de la

SC H. SRL

și

SC I. SRL

, recurenta pârâtă susține caracterul nedeductibil pe motiv că "în urma controalelor încrucișate, a rezultat faptul că furnizorii respectivi au fost declarați inactivi fiscal”.

Or, prima instanță a reținut, în mod judicios și în acord cu jurisprudența relevantă în materie a C

urții de

ustiție a

niunii

uropene

, că nu există nicio legătură fiscală directă între operațiunile derulate de reclamantă la nivelul anului 2007 și conduita furnizorilor săi, prin declararea acestora ca inactivi ulterior efectuării respectivelor operațiuni.

În acest sens, Înalta Curte arată că, în cauză, nu s-a stabilit, ”în raport de elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană

mpozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată

era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată”.

Față de toate aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a

§ Cauze similare