ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 332/2017

Decizia nr. 332/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 decembrie 2012 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. Timiș, C. și D., anularea Deciziei de impunere fiscală nr. 8446 din 8 decembrie 2004, Raportul de inspecție fiscală din data de 6 decembrie 2004 și Decizia în procedură prealabilă nr. 33/4 din 10 ianuarie 2013 emise de pârâți cu privire la suma de 689.974 lei, respectiv 6.899.735.147 lei, reprezentând T.V.A., în sumă de 4.208.074,768 lei, T.V.A., 1.160.660.586 lei, dobânzi aferente T.V.A., 368.047.312 lei penalități aferente T.V.A., 1.101.436.844 lei impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente cu dobânzi și penalități aferente în sumă de 49.299.940 lei și respectiv 12.116.684 lei și să fie obligați pârâții la restituirea tuturor sumelor constând în T.V.A., impozit pe venit, penalități și dobânzi încasate fără drept în baza actelor fiscale atacate.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 20 din 27 ianuarie 2015 a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta B. a Județului Timiș și, în consecință, a anulat în parte Decizia de impunere fiscală nr. 8446 din 8 decembrie 2004, Raportul de inspecție fiscală din data de 6 decembrie 2004 și Decizia nr. 33/4 din 10 ianuarie 2013 emise de pârâtă cu privire la suma de 266.353 lei și a respins în rest acțiunea precizată. Totodată, a respins acțiunea precizată față de pârâții C. și D. pe excepția calității procesuale pasive.

Împotriva sentinței nr. 20 din 27 ianuarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, au promovat recurs, atât reclamanta SC A. SRL și cât și pârâta B. Timișoara - E. Timiș.

Prin Decizia nr. 3541 din 10 noiembrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscală, admis recursurile declarate în cauză, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Prin sentința civilă nr. 255 pronunțată în data de 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții D. - C. - B. Timișoara - E. Timiș, a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 8446 din 8 decembrie 2004, a raportului de inspecție fiscală din 6 decembrie 2004 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 33/4 din 10 ianuarie 2013 emise de B. Timiș (în prezent B. Timișoara - E. Timiș) în privința taxei pe valoare adăugată apreciată ca neexigibilă în sumă de 639.421 lei, înlăturând obligația reclamantei de a înregistra această sumă ca T.V.A. neexigibilă și a respins în rest acțiunea.

Instanța a constatat că prin raportul de inspecție fiscală încheiat la 6 decembrie 2004 și, respectiv, Decizia de impunere nr. 8446 din 8 decembrie 2004, întocmită de B. Timiș s-a reținut în sarcina reclamantei SC A. SRL obligația de plată a T.V.A. în cuantum de 420.807 lei cu dobânzi și penalități aferente, precum și impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente în sumă de 110.154 lei, cu dobânzile și penalitățile aferente, iar urmare a contestației formulată de reclamant în conformitate cu Titlul IX C. proc. fisc. s-a procedat la admiterea contestației pentru suma de 553 lei reprezentând dobânzi( 193 lei) și penalități (360 lei) aferente T.V.A.

Curtea de Apel a reținut că actele administrativ fiscale anterior menționate sunt emise de către B. Timiș în prezent B. Timișoara - E. Timiș, autoritate publică ce justifică astfel calitatea procesual-pasivă în cauză, fiind emitentul actelor atacate, iar din această perspectivă se reține că pârâtul D. - C., nu justifică o asemenea calitate procesual pasivă în cauză, nefiind emitentul actelor atacate, astfel încât se va respinge acțiunea reclamantei față de acest pârât prin admiterea excepției lipsei calității procesual-pasive.

Instanța de fond a procedat la analiza obligațiilor fiscale ale reclamantei, astfel cum au fost acestea structurate în decizia de soluționare a contestației împărțite în trei categorii și anume: T.V.A. de plată, T.V.A. neexigibil și impozitul pe dividende.

Acțiunea a fost admisă în parte, anulându-se în parte, actele administrative atacate, pentru sumele de 323.000 lei și 316.421 lei, sume pentru care în mod eronat, organul fiscal a constatat că T.V.A. este neexigibilă pentru tranzacțiile înregistrate în contabilitatea reclamantei.

3.1. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC A. SRL și pârâții E. Timiș și D. - B. Timișoara prin E. Timiș.

Recurenta-reclamantă SC A. SRL a susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică pentru următoarele argumente:

O primă critică privește dreptul de deducere a T.V.A. aferentă operațiunilor economice desfășurate în cursul lunii decembrie 2003, având în vedere că instanța nu a analizat susținerile reclamantei și nu a valorificat probatoriul din dosar, adică expertiza efectuată în cauză. Soluția instanței de fond s-a bazat exclusiv pe faptul că organele fiscale au indicat că dreptul de deducere era operabil începând cu 01 ianuarie 2004, încălcându-se astfel dispozițiile art. 22 din Legea nr. 345/2002.

Potrivit textului de lege menționat dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată deductibilă devine exigibilă.

Expertul a arătat care sunt situațiile în care persoana impozabilă nu a solicitat înregistrarea în scopuri de T.V.A., indicând procedura prevăzută la pct. 67 alineat (5) din H.G. nr. 598/2002.

Chiar dacă reclamanta s-a înregistrat în decembrie 2003 ca plătitoare de T.V.A., deductibilitatea efectivă a taxei a avut loc în ianuarie 2004, nu decembrie 2003. Decontul de T.V.A. a fost depus de reclamantă la data de 25 ianuarie 2004, dată ulterioară luării în evidență ca plătitoare a taxei pe valoarea adăugată.

O a doua critică formulată de reclamantă se referă la reverificarea operațiunilor pe care anterior organele fiscale le-au verificat și pentru care au întocmit nota de constatare nr. 8/12 martie 2004, iar, ulterior, procesul-verbal din data de 11 octombrie 2004.

Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 102 alin. (1) și (3) C. proc. fisc., printr-o interpretare extensivă a textelor de lege, în sensul că nu se poate vorbi despre o inspecție fiscală dacă aceasta nu s-a finalizat printr-un raport de inspecție fiscală.

În speță, instanța de fond a reținut că procesul-verbal de inspecție din 11 octombrie 2004 a fost emis în cadrul unei activități de inspecție fiscală, deși art. 102 alin. (2) din C. proc. fisc. nu utilizează criterii de ordin cantitativ.

Contrar celor reținute de prima instanță, prin nota de constatare din 12 martie 2004 au fost verificate facturile fiscale primite și emise, jurnalele de T.V.A., registrul de jurnale, contractele de vânzare-cumpărare, iar ulterior prin procesul-verbal din 11 februarie 2004 au fost verificate și ieșirile aferente intrărilor, adică achizițiilor verificate anterior, ieșiri care, de asemenea au făcut obiectul reverificării și au fost consemnate în Raportul de inspecția fiscală.

În consecință, au fost încălcate dispozițiile legale potrivit cărora inspecția fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuție sau alte sume datorate bugetului general consolidat.

O a treia critică se referă la serviciile efectuate de SC F. SRL prin intermediul unui prestator specializat și anume SC G. SRL în domeniul comercial în care persoana impozabilă are calitatea de cumpărător-revânzător specifice situației de fapt la momentul realizării prestației. Starea de fapt relevantă constă în aceea că înainte de prestarea serviciilor exista un singur imobil, iar ulterior au rezultat trei imobile cu trei numere cadastrale diferite.

În primul ciclu procesual, prima instanță a statuat în mod corect că sunt întrunite condițiile justificative pentru deductibilitatea T.V.A., organul fiscal încălcând principiul legalității impunerii, raportat la dispozițiile art. 145 alin. (8) lit. a) C. fisc. Textul menționat prevede că T.V.A. este justificat pentru serviciile prestate pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă serviciilor care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă.

A patra critică se referă la terenurile achiziționate de la SC H. SRL, însă instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, pretinzând că problema de drept a fost tranșată prin decizia de casare, în primul ciclu procesual, ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra fondului.

Trebuia să fie analizată concluzia expertului care a statuat că din cuprinsul promisiunilor de vânzare-cumpărare rezultă că s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor. De asemenea, nu a fost analizată precizarea de acțiune din care rezultă calificarea operațiunii menționate ca fiind ”prestări de servicii”, în rejudecare după casare. Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) din C. proc. fisc. : ”se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri”, dacă achizițiile urmate de revânzarea terenurilor îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 126 alin. (1) C. proc. fisc, adică sunt efectuate cu plată de o persoană impozabilă și reprezintă o activitate economică prevăzută de art. 127 C. fisc.

În fine, o a cincea critică se referă la impozitul pe dividende, reclamanta arătând că instanța de fond a reținut o situație de fapt contrară documentelor depuse la dosarul cauzei, astfel încât a statuat în mod eronat că cei doi asociați ai societății nu au rezidență fiscală în România. Instanța a statuat în mod greșit că în situația în care cei doi asociați nu locuiesc permanent și nu desfășoară în mod exclusiv activități la noi în țară nu au rezidență fiscală în România.

Astfel, din probele administrate în cauză, respectiv certificate de înregistrare fiscală, datele din pașapoarte care atestă prezență cvasipermanentă în țară, precum și lipsa veniturilor financiare în statul de domiciliu, rezultă contrariul celor reținute de instanța de fond. De altfel, organul fiscal avea posibilitatea, prin intermediul procedurii de asistență reciprocă în materie fiscală, să determine dacă cei doi cetățeni italieni obțineau venituri și la ei în țară. Din această perspectivă nu are relevanță faptul că nu au fost depuse certificate de rezidență fiscală, care se eliberează doar la cererea solicitantului, neavând caracter obligatoriu așa cum are certificatul de înregistrare fiscală.

În acest context, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) pct. 23 lit. c) C. proc. fisc. referitoare la stabilirea centrului intereselor vitale ale persoanei în România, ceea ce reiese din dovezile administrate în cauză. Așa fiind, în speță devin incidente dispozițiile art. 40 alin. (2) C. fisc., potrivit cărora impozitarea pe venituri se face numai după al patrulea an fiscal consecutiv.

3.2. Recurenții-pârâți pârâții E. Timiș și D. - B. Timișoara prin E. Timiș au invocat motive de nelegalitate ale sentinței recurate, arătând că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile Legii nr. 7/1996, precum și cele prevederile legale referitoare la exigibilitatea T.V.A.

S-a arătat că în cursul anului 2004 societatea reclamantă a achiziționat de la S.C. Via Vengto SRL un teren și construcții aferente acestuia, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 ianuarie 2004 și a dedus T.V.A. în cuantum de 3.230.000 lei conform facturii fiscale emise de furnizor. Pentru această operațiune, contestatoarea nu a putut prezenta în cursul inspecției fiscale extrasul de carte funciară care să ateste transferul dreptului de proprietate în favoarea sa, potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 7/1996, cu modificările ulterioare.

Așa fiind, societatea avea obligația să înregistreze suma de 3.230.000.000 lei ca T.V.A. neexigibilă, astfel încât instanța de fond în mod eronat a statuat că reclamanta a dobândit un drept de deducere exigibil la momentul efectuării controlului fiscal.

S-a mai arătat că societatea reclamantă a achiziționat de la SC K. SRL un teren extravilan pentru care furnizorul a emis facturile din 19 mai 2004 și din 16 iulie 2004 în care sunt înscrise T.V.A. în sumă de 2.461.271.485 lei și respectiv 702.945.643. lei.

Societatea nu a prezentat organelor de inspecție fiscală și nici la dosarul contestației în procedura prealabilă extrasul de carte funciară prin care să ateste faptul că transferul dreptului de proprietate a fost realizat și reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor menționate.

Astfel, suma reprezentând T.V.A. deductibil trebuia înregistrată în contabilitate, dar acesta nu era exigibil, până la momentul când se poate face dovada dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară.

S-a mai arătat că reclamanta a încheiat cu SC H. SRL promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată din 03 august 2004, având ca obiect achiziționarea de terenuri pentru care i-a fost emisă factura fiscală din 03 august 2004. Nici pentru această tranzacție nu s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate prin extract de carte funciară, astfel încât T.V.A. nu era exigibilă.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că nu își poate însuși constatările organelor fiscale, de vreme ce reclamanta a prezentat înscrisuri întocmite pro causa, fără a face dovada că la data controlului exista situația juridică invocată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta C. a solicitat respingerea recursului promovat de reclamantă și admiterea recursului promovat de pârâți, cu motivarea că în cursul inspecției fiscale derulate la sediul reclamantei nu au fost depuse documentele necesare dovedirii transferului de proprietate asupra imobilului.

Pârâta SC A. SRL a solicitat prin întâmpinarea formulată, respingerea recursului promovat de pârâte și menținerea ca temeinică și legală a sentinței cu privire la anularea parțială a actelor atacate. S-a arătat că au fost depuse la dosarul cauzei cărțile funciare, dovedind întabularea imobilelor cumpărate de reclamantă, astfel încât s-a făcut dovada transferului de proprietate.

Din cuprinsul întâmpinării depuse la dosar de pârâtul I. reiese că acesta nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care se impune scoaterea sa din cauză.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor înfățișate de reclamantă și de pârâți, raportat la cadrul normativ aplicabil ca și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

4.1. Recursul reclamantei SC A. SRL;

Criticile reclamantei se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, urmând să fie analizate din această perspectivă.

i) Cu privire la dreptul de deducere a T.V.A.

Sunt nefondate susținerile reclamantei privind dreptul de deducere a T.V.A. aferentă operațiunilor economice desfășurate în cursul lunii decembrie 2003, având în vedere că instanța nu a analizat susținerile reclamantei și nu a valorificat probatoriul din dosar, adică expertiza efectuată în cauză.

Înalta Curte constată că, în esență, reclamanta susține că din expertiză rezultă o serie de aspecte care nu au fost valorificate de instanță referitoare la momentul transferului de proprietate asupra bunurilor, al exigibilității T.V.A. - lui și al nașterii dreptului la deducerea T.V.A.-lui, în funcție de momentul înregistrării în contabilitate a facturilor ce evidențiază, alături de prețul achiziției și taxa pe valoarea adăugată.

Potrivit dispozițiilor art. 201 din C. proc. civ. de la 1865: ”Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei trebuie să se pronunțe (...).”

Astfel, instanța de fond a statuat asupra momentului transferului dreptului de proprietate - art. 3 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată - art. 14 din legea menționată și nașterea dreptului la deducerea T.V.A.-lui - art. 22 din lege, ca fiind probleme de drept asupra cărora nu se poate pronunța expertul. Prin expertiză se stabilește starea de fapt, de pildă momentul înregistrării unei facturi în contabilitate și ce aspecte sunt evidențiate în cuprinsul său, dar nu se poate pretinde expertului să statueze asupra drepturilor părților sau a momentului când pot fi exercitate. În cazul în care expertul își exprimă opinia asupra unor chestiuni de drept, instanța nu este ținută de părerea sa, fiind obligată să efectueze raționamentul jurisdicțional, întemeindu-se pe situația de fapt la care se aplică normele de drept incidente în cauză.

Curtea de Apel Timișoara a reținut pe fondul aspectelor invocate de reclamantă că sunt neîntemeiate afirmațiile din raportul de expertiză, deoarece dispozițiile art. 69 din H.G. nr. 598/2002 stabilesc că persoanele fizice sau juridice care nu îndeplinesc condițiile pentru luarea în evidență ca plătitor de T.V.A. nu au dreptul să emită facturi fiscale cu T.V.A. pentru vânzări de bunuri sau prestări de servicii.

Societatea reclamantă în cursul anului 2003 nu era plătitoare de T.V.A., emițând totuși facturi care cuprindeau T.V.A., înainte de înregistrarea ca plătitor al acestei taxe la organele fiscale (s-a înregistrat la data de 19 decembrie 2003, dar a înregistrat facturi purtând o dată anterioară celei menționate).

Reclamanta a înțeles că a comis o eroare și a depus o declarație rectificativă în acest sens din 22 noiembrie 2004, care nu a mai putut fi valorificată, deoarece nu mai putea fi depusă în cursul controlului fiscal. Așa fiind, raportat la dispozițiile legale în vigoare la momentul respectiv (art. 69 din H.G. nr. 598/2002), nu pot fi primite susținerile că îndeplinea condițiile pentru a plăti T.V.A. și avea dreptul să emită facturi cuprinzând taxa menționată, înainte de înregistrarea la organul fiscal, de vreme ce a recunoscut acest aspect chiar prin declarația rectificativă depusă la E. Timișoara.

ii) Cu privire la reverificarea operațiunilor derulate de reclamantă

Sunt neîntemeiate criticile referitoare la reverificarea operațiunilor pe care anterior organele fiscale le-au verificat și pentru care au întocmit nota de constatare din 12 martie 2004, iar ulterior procesul-verbal din 11 octombrie 2004.

În mod corect a reținut instanța de fond că verificările efectuate de organul fiscal au privit aspecte diferite: astfel, procesul-verbal din 11 octombrie 2004 indicat de reclamantă a privit în mod exclusiv modul de înregistrare în evidențele contabile și fiscale a vânzării unei părți din imobilul înscris în C.F. Sânnicolau Mare, construcții și teren în suprafață de 12 ha și 4.935 mp. Acest act emis de organul fiscal nu poate fi subsumat dispozițiilor art. 102 alin. (3) C. proc. fisc. în vigoare la momentul emiterii procesului-verbal de constatare din 11 octombrie 2004.

Celelalte acte indicate de reclamantă, nota de constatare din 12 martie 2004, raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere emise de organul fiscal au vizat toate obligațiile fiscale ale reclamantei, printre care și taxa pe valoare adăugată și impozitul pe dividende.

Așa fiind, Înalta Curte constată că verificările efectuate de E. Timișoara la societatea reclamantă nu se suprapun, întrucât au vizat aspecte diferite, ceea ce înseamnă că au fost respectate dispozițiile art. 96 alin. (3) C. proc. fisc.

iii) Cu privire la susținerile reclamantei referitoare la serviciile prestate de SC F. SRL.

Sunt nefondate susținerile reclamantei referitoare la serviciile prestate de SC F. SRL care au fost efectuate prin intermediul unui prestator specializat și anume SC G. SRL în domeniul comercial în care persoana impozabilă are calitatea de cumpărător-revânzător specifice situației de fapt la momentul realizării prestației, fiind îndeplinite condițiile pentru deducerea T.V.A.-ului.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 245/2002 privind taxa pe valoarea adăugată:

”(1) Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor și/sau serviciilor care sunt utilizate de o persoană impozabilă pentru efectuare, atât de operațiuni ce dau drept de deducere, cât și de operațiuni care nu dau drept de deducere se determină în raport cu gradul de utilizare a bunurilor și serviciilor care dau drept de deducere.

(2) Modul de determinare a gradului de utilizare a bunurilor și/sau serviciilor la realizarea operațiunilor care dau drept de deducere se stabilește prin normele de aplicare a prezentei legi.”

Trebuie subliniat că prin Decizia nr. 3541 din 10 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte în recurs, în primul ciclu procesual, s-a statuat că era necesar ca reclamanta să depună documente pentru a face dovada necesității operațiunii efectuate de societatea pentru care s-a emis factura pentru serviciile prestate. Această situație a fost circumscrisă de instanța de recurs dispozițiilor H.G. nr. 44/2004 care reglementează necesitatea dovedirii utilității sau a avantajului pentru profesionist a operațiunii de achiziție a serviciilor în vederea derulării tranzacției.

Or, în speță, instanța de fond s-a conformat dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și în rejudecare a analizat prestațiile efectuate de SC F. SRL, statuând că, nici în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2004 și nici în planul de situație din 19 ianuarie 2004 nu se face referire la actul de dezmembrare efectuat de societatea menționată. În acest context, organul fiscal a reținut că suma de 55.882 lei reprezentând T.V.A. a fost dedus în mod eronat de reclamantă.

Așa fiind, în cauză nu devin incidente dispozițiile art. 23 din Legea nr. 345/2002 care permit deducerea T.V.A.-ului, întrucât nu s-a demonstrat utilizarea serviciilor prestate de SC F. SRL, sub niciun aspect legat de activitatea pentru care s-a înregistrat decontul taxei în contabilitatea reclamantei.

iv) Cu privire la situația juridică a terenurilor achiziționate de la SC H. SRL;

Sunt nefondate susținerile reclamantei cu privire la situația juridică a terenurilor achiziționate de la SC H. SRL, întrucât Înalta Curte prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual a statuat că transferul dreptului de proprietate imobiliară asupra terenurilor nu poate opera ca efect al încheierii unei promisiuni de vânzare-cumpărare între reclamantă și societatea menționată, această situație nepermițând deducerea T.V.A.-lui.

Într-adevăr, această problemă de drept a fost lămurită de instanța de recurs, astfel încât instanței de fond îi rămânea numai să constate că Raportul de inspecție fiscală din data de 06 decembrie 2004 și a Deciziei de impunere fiscală nr. 8446 din 08 decembrie 2004 au fost întocmite corect de organul fiscal, pe aspectele menționate.

Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, în vigoare la data încheierii contractelor: ”Terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”

Înalta Curte constată că de vreme ce nu a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, taxa nu a devenit exigibilă și nu a luat naștere dreptul la deducerea T.V.A.-lui, astfel încât suma aferentă taxei pe valoarea adăugată la factura emisă pentru această tranzacție nu trebuia dedusă.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 : ”Prin livrare de bunuri se înțelege transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de proprietar către beneficiar, direct sau prin persoanele care acționează în numele acestora”, iar potrivit dispozițiilor art. 14 din legea menționată : ”Faptul generator al taxei pe valoare adăugată ia naștere în momentul efectuării livrării de bunuri și/sau în momentul prestării serviciilor, cu excepțiile prevăzute de lege.”

Potrivit art. 22 din același act normativ : ”Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă.”

De altfel, aspectele menționate anterior sunt chestiuni de drept asupra cărora nu putea statua expertul, iar afirmațiile acestuia privind momentul transferului dreptului de proprietate, exigibilitatea taxei și nașterea dreptului la deducerea T.V.A.-lui nu pot fi reținute de instanță, deoarece nu privesc starea de fapt.

v) Cu privire la impozitul pe dividende;

Sunt neîntemeiate și susținerile reclamantei cu privire la impozitul pe dividende,de vreme ce instanța a stabilit că asociații de la societatea reclamantă nu îndeplinesc cerințele art. 7 alin. (1) pct. 23 din C. fisc. în varianta în vigoare la momentul derulării inspecției fiscale.

Astfel, conform dispozițiilor legale menționate persoana fizică rezidentă trebuia să îndeplinească una din cerințele următoare: a) să aibă domiciliul în România; b) centrul intereselor vitale ale persoanei este amplasat în România; c) este prezentă în România pe o perioadă sau mai multe perioade ce însumate depășesc 183 de zile calendaristice pe parcursul a 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat.

Instanța de fond a reținut că era necesar să prezinte un certificat conform căruia nerezidentul beneficiar al veniturilor din România trebuia să justifice în România dreptul de a beneficia de prevederile Convenției pentru evitarea dublei impuneri încheiate între România și statul său de rezidență prin prezentarea certificatului de rezidență fiscală, eliberat de autoritatea fiscală competentă din statul respectiv, al cărui original trebuia depus anual la plătitorii de venit, tradus și legalizat de organul autorizat din România la momentul plății venitului, dar nu mai târziu de o lună de la data plății acestuia. Autoritatea fiscală română a precizat că pentru asociați, reclamanta nu a depus certificatul emis de statul italian.

Potrivit H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu privire la art. 116 și art. 118 C. fisc. : ”Pentru a beneficia de prevederile convenției de evitare a dublei impuneri încheiate între România și statul său de rezidență, (…) nerezidentul beneficiar al veniturilor din România trebuie să prezinte certificatul de rezidență fiscală eliberat de autoritatea fiscală din statul respectiv sau un alt document eliberat de către o altă autoritate decât cea fiscală, care are atribuții în domeniul certificării rezidenței conform legislației interne a acelui stat.”

În mod corect instanța de fond a lămurit acest aspect, nu numai raportat la situația de fapt invocată de reclamantă, dar și raportat la aspectele de drept incidente în cauză. Lipsa documentației solicitate a permis organului fiscal să califice pe cei doi asociați din cadrul SC A. SRL ca fiind nerezidenți și la impunerea pe venitul dobândit din încasarea dividendelor conform dispozițiilor art. 116 din C. fisc.

4.2. Recursul pârâților E. Timiș și D. - B. Timișoara prin E. Timiș;

Criticile pârâților se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, urmând să fie analizate din această perspectivă.

Sunt nefondate susținerile pârâților că nu s-a făcut dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor cumpărate de reclamantă de la SC J. SRL și SC K. SRL, întrucât contractul de vânzare-cumpărare imobiliară își produce efectele de la data încheierii sale în formă autentică.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998, în vigoare la data încheierii contractelor:”Terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”

Întabularea în cartea funciară are numai caracter de opozabilitate, conform dispozițiilor art. 20 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice, cu consecința neafectării transferului dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Cu privire la aceste tranzacții, în mod corect reclamanta a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 14, raportate la art. 22 din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, întrucât pentru tranzacțiile imobiliare înregistrate în contabilitate puteau fi emise facturi cu T.V.A.

Așa fiind, instanța de fond a reținut că s-a dat eficiență dreptului de deducere al T.V.A.-ului, raportat la tranzacțiile privind terenurile dobândite de reclamantă de la SC J. SRL și SC K. SRL și a admis acțiunea, anulând în parte, actele emise de administrația fiscală, numai în ceea ce privește sumele deduse pentru tranzacțiile încheiate cu societățile comerciale menționate,în cuantum de 639.421 lei, înlăturând obligația reclamantei de a înregistra această sumă ca T.V.A. neexigibilă și a respins în rest acțiunea.

Înalta Curte va înlătura susținerile pârâților că lipsa extrasului de carte funciară împiedică dovedirea transferului dreptului de proprietate pentru tranzacțiile imobiliare efectuate de reclamantă, întrucât aceste documente nu pot înlătura realitatea operațiunii și exigibilitatea dreptului de deducere a T.V.A.-lui. De altfel, extrasele din cartea funciară au fost depuse în recurs, astfel încât sunt îndeplinite cerințele legale raportate la dispozițiile art. 20 și art. 27 din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce privește tranzacția efectuată de reclamantă cu SC H. SRL referitoare la promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată din 03 august 2004, având ca obiect achiziționarea de terenuri pentru care i-a fost emisă factura fiscală din 03 august 2004., instanța de fond a respins cererea pe aspectele invocate în recurs, astfel încât susținerile pârâților sunt lipsite de interes.

4.3. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs;

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ și la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează să respingă recursurile formulate de reclamanta SC A. SRL și de pârâții E. Timiș și D. - B. Timișoara prin E. Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 255 din 19 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursurile declarate de pârâții E. Timiș și D. - B. Timișoara prin E. Timiș împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2017.