ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2007/2015

Decizia nr. 2007/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, reprezentată legal prin lichidator SC B. IPURL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C., D. și E. Timișoara, anularea parțială a următoarelor acte:

- Decizia de soluționare a contestației nr. 83 din 28 martie 2013, emisă de C. - D.;

- Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecție fiscală nr. F/TM nr. 702 din data de 16 noiembrie 2011 emisă de F. Timiș;

- Raportul de inspecție fiscală nr. F/TM nr. 702 din 16 noiembrie 2011 emis de F. Timiș;

Reclamanta a făcut precizarea că, prin actele a căror anulare parțială o solicită, în urma admiterii parțiale a contestației, s-a stabilit în sarcina societății obligația de a plăti T.V.A. în sumă de 1.482.379 lei, pe care înțelege să o conteste în totalitate.

Prin sentința civilă nr. 335 din 5 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL - în faliment, reprezentată legal prin lichidator SC B. IPURL și pe cale de consecință a anulat în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 83 din 28 martie 2013 emisă de pârâta C. - D., Decizia de impunere nr. F/TM nr. 702 din 16 noiembrie 2011 și Raportul de inspecție fiscală F/TM nr. 702 din 16 noiembrie 2011 emise de pârâta F. Timiș, în privința următoarelor constatări:

- neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 5.934 lei aferentă facturii din 12 decembrie 2008 (G.);

- neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 7.293 lei aferentă achizițiilor de servicii de la H., J., J.;

- neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 497.748 lei aferentă achizițiilor de servicii de depozitare de la K.;

- neadmiterea de deducere a T.V.A. în valoare de 5.653 lei aferentă achizițiilor de servicii de la L.

A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată, obligând pârâtele la plata către reclamantă la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. IPURL, cât și pârâtele C. și E. Timișoara - M. Timiș.

5.1. Cererea de recurs formulată de C. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., apreciindu-se că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel:

- În ceea ce privește neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 5.934 lei, aferentă facturii din 12 decembrie 2008 (G.), în mod greșit, prima instanță își justifică soluția prin depunerea, pe parcursul soluționării contestației a duplicatului facturii cu numărul menționat mai înainte, obținut ulterior finalizării inspecției fiscale. Neacordarea dreptului de deducere decurge din dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, și pct. 46 alin. (1) din H.G. nr. 44/204 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. făcându-se numai pe baza exemplarului original al facturii care să cuprindă informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare și numai în cazuri excepționale, cum ar fi pierderea, sustragerea sau distrugerea exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată cu documentul reconstituit potrivit legii, respectiv cu duplicatul facturii care va conține mențiunea că înlocuiește factura inițială și pe care beneficiarul îl va solicita furnizorului/prestatorului.

Or, în speță, deși se menționează că este duplicat și că înlocuiește factura inițială, documentul nu poartă ștampila societății emitente SC G. SRL.

Pentru a fi considerat un document justificativ, un duplicat al facturii trebuie reconstituit conform Ordinul N. nr. 3512/2008, ceea ce în cauză nu s-a realizat, astfel că documentul în discuție nu poate constitui baza legală pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate.

- În ceea ce privește neadmiterea la deducerea T.V.A. în valoare de 7.293 lei aferentă achizițiilor de servicii de la H., J., J., recurenta arată că în mod greșit instanța fondului a apreciat că nu se justifică deținerea unui contract de prestări-servicii între părți din moment ce prestațiile au fost ocazionale.

S-a reiterat că potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor în condițiile în care acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, iar potrivit art. 146 din același act normativ, pentru exercitarea dreptului de deducere pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciile care i-au fost ori urmează să îi fie prestate, în beneficiul său, persoana impozabilă trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc.

Or, din documentele prezentate de societatea intimată nu rezultă că serviciile au fost prestate în scopul operațiunilor taxabile ale societății. Mai mult, în cazul serviciilor prestate de J., se reține că simpla prezentare a raportului de lucru nu este suficientă pentru a justifica prestarea serviciilor de scarificare, aceasta neoferind date necesare privind numărul de ore, tariful, etc.

- În ceea ce privește neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 497.748 lei aferentă achizițiilor de servicii de depozitare de la K., soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii privind serviciile de depozitare de la K., în situația în care reclamanta a precizat faptul că, neavând spații de depozitare, a solicitat acesteia din urmă să depoziteze aceste cantități până la momentul vânzării lor.

Prezentarea balanței de stocuri - perioada 1 august 2008 - 30 septembrie 2009 pe contul 345-Produse, din care rezultă intrările și ieșirile de stocuri de grâu și a facturi din 30 septembrie 2008 nu justifică facturarea de către K. către SC A. SRL a cheltuielilor cu depozitarea.

În drept s-a făcut referire la dispozițiile art. 134

1

din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. - în forma aplicabilă începând cu data de 1 iulie 2008 și la dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din același act normativ.

- În ceea ce privește neadmiterea la deducere a T.V.A. în valoare de 5.653 lei aferentă achizițiilor de servicii de la L., arată recurenta că din analiza avizelor de expediție din 15 martie 2010 și din 17 martie 2010 și a „devizului silozuri ale SC A. SRL” nu rezultă pentru ce lucrări au fost întocmite aceste documente și pentru ce silozuri. Organele de inspecție fiscală nu au acordat dreptul de deducere, având în vedere dispozițiile art. 134

1

și art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

- Cheltuielile de judecată în cuantum de 4.000 lei la care au fost obligate pârâtele au fost acordate fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și de asemenea deși nu era îndeplinită condiția ca partea să fi câștigat în mod irevocabil procesul, iar în sarcina recurentei nu poate fi reținute reaua-credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, astfel că se solicită respingerea și a acestui capăt de cerere.

5.2. Criticile formulate de E. Timișoara-M. Timiș se suprapun celor cuprinse la pct. 5.1, concluzionându-se actele administrativ fiscale contestate sunt corecte și legale pentru argumentele deja expuse.

5.3. Recurenta SC A. SRL a apreciat că se impune casarea sentinței atacate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., pentru motive de ordin procedural și pentru motive privind fondul operațiunilor taxabile, după cum urmează:

În cadrul motivelor de ordin procedural s-a arătat că:

- Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile legale cuprinse în Titlul VII ale O.U. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., respectiv art. 105 alin. (3), art. 107 alin. (2) și art. 109 alin. (2), nesancționând conduita contrară legii a organelor de inspecție fiscală în cadrul desfășurării inspecției fiscale, constând în:

- nepredarea proiectului de Raport de inspecție fiscală către Societate, în baza căruia aceasta să își poată exprima punctul de vedere în scris, față de modul de redactare a constatărilor echipei de inspecție fiscală și temeiul de drept încălcat;

- nemotivarea în fapt și în drept a concluziei echipei de inspecție fiscală asupra punctului de vedere exprimat de contribuabil

- reverificarea fără just temei a facturilor de avans achitate de societate într-o perioadă anterioară celei verificate (2006, 2007) în lipsa apariției unor informații noi în perioada verificată.

- Contrar celor reținute de prima instanță și în pofida dispozițiilor art. 107 alin. (2) C. proc. fisc., curtea de apel a reținut în mod greșit că aceste norme legale au fost respectate, deși echipa de inspecție fiscală nu a prezentat acest proiect de raport de inspecție fiscală în cadrul discuției finale cu contribuabilul, rezumându-se la a comunica verbal constatările inspecției fiscale.

Mai mult, ulterior comunicării Raportului de inspecție fiscală, societatea a constatat că echipa de inspecție fiscală a comunicat parțial constatările inspecției fiscale la discuția finală,

fiind astfel lezat dreptul societății de a-și putea exprima punctul de vedere in cunoștință de cauză a tuturor stărilor de fapt fiscale relevante pentru impunere.

Având în vedere complexitatea constatărilor prezente într-un raport de inspecție fiscală este neîndoielnic faptul că sunt necesare și însemnări scrise pentru a asigura eficiența și realitatea celor comunicate.

S-a reținut în mod greșit că, în raport de cele relatate de pârâtă cu privire la comunicarea punctului de vedere de către reclamantă, dreptul de a fi ascultat conform art. 9 C. proc. fisc. a fost exercitat cu ocazia discuției finale deoarece nu se contestă faptul că a participat la discuția finală ci modul în care organele de inspecție fiscală au acționat pe parcursul, desfășurării inspecției fiscale.

- Recurenta arată că este vorba de o profundă încălcare a rolului activ al autorității fiscale față de societatea reclamantă și a prevederilor art. 109 C. proc. fisc., precum și a Ordinului nr. 1181/2007 cu privire la conținutul Raportului de inspecție fiscală.

Art. 109 alin. (2) C. proc. fisc. este clar, stabilind în sarcina organului fiscal obligația de a insera în raportul de inspecție fiscală opinia acestuia cu privire la punctul de vedere al contribuabilului, opinie care trebuie motivată în fapt și în drept. Nu este stabilită nicio derogare de la exercitarea acestei obligații și prin urmare nici F. Timiș nu era în măsură să o facă.

Prima instanță în mod nelegal și nejustificat a preluat raționamentul organului de soluționare a contestației care a validat modul de acțiune al organului de control, anume de a proceda la o reverificare a facturilor de avans achitate de societate în perioada 2006-2007 iar pe baza constatărilor formulate, anulând dreptul de deducere a T.V.A. exercitat de societate în perioada 2006-2007.

În conformitate cu art. art. 134

2

, alin. (2), lit. a) din C. fisc., „(...) exigibilitatea taxei intervine la data emiterii unei facturi, înainte de data la care intervine faptul generator”. În acest sens, exigibilitatea T.V.A. în ceea ce privește facturile de avans, intervine la data emiterii facturii, și anume în perioada 2006-2007.

Totodată, potrivit art. 145, alin. (1) din C. fisc., "Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei".

În acest sens, reclamanta a mai fost supusă unei inspecții fiscale în ceea ce privește operațiunile realizate de SC A. SRL, în perioada 2006-2007, când inspectorii fiscali care au realizat verificările fiscale au considerat că societatea este îndreptățită să deducă T.V.A. aferentă facturilor de avans în speță.

Mai mult, atât timp cât în perioada supusă inspecției fiscale din perioada mai 2008-decembrie 2010, nu au intervenit alte informații care sa atragă după sine și exigibilitatea T.V.A. în perioada curentă și să genereze practic elemente noi care să ducă la redeschiderea perioadei, se consideră contrar celor reținute de prima instanță și de către organul de

soluționare a contestației, că echipa de inspecție fiscală nu se poate pronunța asupra deducerii T.V.A. exercitate de Societate într-o altă perioadă decât cea supusă inspecției fiscale. Așadar, reverificarea a fost efectuată fără just temei (încălcarea prevederilor art. 105) și, pe cale de consecință, nu este justificată anularea deducerii T.V.A. aferentă facturilor de avans din perioada 2006-2007.

Nu în ultimul rând, perioada în discuție este prescrisă din punct de vedere fiscal.

În cadrul motivelor de recurs privind fondul operațiunilor taxabile, recurenta-reclamantă a arătat că:

- În mod greșit D. prin Decizia nr. 83 din 28 martie 2013 și apoi instanța nu au admis la deducere a T.V.A. aferentă achizițiilor realizate în valoare de 898.265 lei, reținând neîntemeiat că au fost încălcate de către societate prevederile art. 145 alin. (1) și (2) din C. fisc. și că nu a fost încălcată legea atunci când au invocat prevederile specifice pentru deducerea cheltuielilor cu prestări servicii pentru scopuri de impozit pe profit (art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc.) în scopul justificării dreptului de deducere T.V.A.

Totodată, subliniază recurenta că pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. este relevantă doar îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 145 și art. 146 din C. fisc., nerespectarea prevederilor unor acte normative care nu conțin prevederi specifice referitoare la modul de exercitare al deducerii T.V.A., cum sunt cele din Legea nr. 82/1991 referitoare la ținerea contabilității nu pot să afecteze sau să condiționeze în vreun fel deducerea T.V.A., așa cum au invocat organele de inspecție fiscală pentru motivarea concluziei de neadmitere a T.V.A. aferentă achizițiilor societății reclamante.

Din cuprinsul celor consemnate de echipa de inspecție fiscală în Raportul de inspecție se reține că societatea nu ar fi putut prezenta documente justificative pentru achizițiile verificate de echipa de inspecție fiscală. Există si unele situații în care, echipa de inspecție fiscală descalifică documentele justificative prezentate de către societate pe motiv ca acestea nu poarta semnătura, respectiv stampila societăților participante, indiferent de conținutul lor.

În acest sens, din totalul sumei de 1.204.803 lei reprezentând T.V.A. neadmisă la deducere pe probleme de încălcare a prevederilor art. 145 din C. fisc., se reiterează precizarea făcută și în fața primei instanțe, anume că doar pentru o parte din sume se regăsesc constatări formulate de echipa de inspecție fiscală în cadrul Raportului de inspecție fiscală, iar în ceea ce privește restul, acestea se regăsesc în Anexa nr. 21 la Raportul de inspecție fiscală având descrierea generica "prestări servicii - lipsa situații de lucrări", "reparații - contract si situații de lucrări lipsa" fără a fi indicate constatările faptice pe baza cărora se bazează această concluzie.

În mod eronat prima instanță reține că această modalitate de redactare a Raportului de inspecție fiscală nu încalcă prevederile legale, motivând că "anexele fac parte integrantă din raportul de inspecție fiscală iar constatările faptice nu presupun întotdeauna o motivare amănunțită, rezultând și din formulări lacunare de tipul "lipsă situații lucrări" sau „contract și situații lucrări lipsă".

Or, prin acest raționament al primei instanțe sunt profund încălcate prevederile art. 6 C. proc. fisc., potrivit căruia soluția legală adoptată de organul fiscal trebuie să fie "întemeiata pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză."

Mai mult, articolul 11 alin. (1) din C. fisc. consacră, la nivel de lege, principiul prevalentei economicului asupra juridicului, al realității economice, în baza căruia autoritățile fiscale au dreptul să analizeze orice operațiune nu numai din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil.

În raport cu cele precizate, concluzia nu poate fi decât aceea că echipa de inspecție fiscală nu a analizat conținutul economic al acestor achiziții în vederea identificării modului în care acestea contribuie la realizarea activității economice a societății -activitatea de cultivare, respectiv comercializare de cereale. Prin prisma activității desfășurate, se consideră că prin natura anumitor achiziții de bunuri și servicii este evident că acestea contribuie la realizarea operațiunilor taxabile derulate de reclamantă iar prima instanță ar fi trebuit să stabilească acest lucru prin hotărârea dată.

Pentru acele prestări de servicii pentru care societatea reclamantă a prezentat justificări cu privire la natura acestora, recurenta consideră că echipa de inspecție fiscală nu și-a îndeplinit corespunzător dreptul de apreciere așa cum este prevăzut la art. 6 C. proc. fisc. Astfel, în anumite situații, echipa de inspecție fiscală s-a rezumat la a contesta forma documentelor (lipsă ștampilă sau semnătură) fără să analizeze natura prestării și modul în care contribuie la operațiunile taxabile ale societății.

În această situație, apreciază recurenta, au fost încălcate prevederile art. 49 alin. (2); art. 64 și art. 65 alin. (1) C. proc. fisc.

Motivația enunțată în Raportul de inspecție fiscală cu privire la desconsiderarea justificărilor aduse de SC A. SRL pentru susținerea dreptului de deducere a T.V.A. este lipsită de just temei întrucât nu s-a analizat dacă din documentele prezentate reiese scopul economic al operațiunilor și modul în care acestea contribuie la scopul operațiunilor taxabile ale societății, în sensul art. 145 din C. fisc.

Mai mult, analiza inspectorilor fiscali s-a rezumat la a analiza deductibilitatea T.V.A. față de îndeplinirea cerințelor legale prevăzute pentru deductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii la calculul impozitului pe profit (art. 21 alin (4) lit. m) din C. fisc.), aplicând astfel într-un mod nelegal condițiile care reglementează deductibilitatea cheltuielilor pentru scopul impozitului pe profit în locul aplicării prevederilor specifice în materie de deducere a T.V.A.

Așa cum chiar prima instanță a reținut, C. fisc. nu cuprinde nicio prevedere prin care ar putea fi obligată societatea să prezinte documentele consacrate pentru justificarea deductibilității cheltuielilor la calculul impozitului pe profit și în scopul deducerii T.V.A. aferentă.

Prevederile C. fisc. condiționează exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. pentru achizițiile interne de bunuri și servicii doar de prezentarea unei facturi (art. 146 alin (1) lit. a) din C. fisc.).

S-a mai arătat că prevederile legale în materie de T.V.A. în ceea ce privește dreptul de deducere a T.V.A. au fost armonizate cu prevederile Directivei a 6-a (devenită Directiva nr. 112/2006/CE începând cu 1 ianuarie 2007) încă de la momentul Legii nr. 345/2002 și ulterior în C. fisc. începând cu 1 ianuarie 2004. Mai mult, începând cu 1 ianuarie 2007, se reține că prin Tratatul de Aderare al României la Uniunea Europeană, România s-a obligat, printre altele, să respecte acquis-ul comunitar în domeniul T.V.A., precum și deciziile emise de Curtea Europeană de Justiție.

Din jurisprudența Curții Europene de Justiție dată în interpretarea prevederilor comunitare în materie de exercitare a dreptului de deducere a T.V.A., recurenta trimite la Cauza John Reinsdorf (C-85/95) în care o persoană impozabilă dorește să deducă T.V.A. pentru anumite achiziții efectuate în scopul operațiunilor taxabile dar nu mai deține facturile originale aferente acestor achiziții, considerând relevante următoarele aspecte:

Cu privire la exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. se merge pe prevederile Directivei nr. 112/2006/CE referitoare la necesitatea existentei unei facturi și posibilitatea statelor membre sa solicite prezentarea facturii în original și/sau obligativitatea înscrierii unor elemente suplimentare in facturi (pct. 22 și 24 din Hotărâre);

Nu există prevederi exprese la nivelul Directivei nr. 112/2006/CE cu privire la modul în care o persoana impozabilă trebuie să justifice dreptul

de a deduce T.V.A. (pct. 28 din Hotărâre);

Directiva nr. 112/2006/CE acordă statelor membre dreptul de a determina regulile de examinare a modului în care este dedusă T.V.A., bazându-se pe prevederile art. 22, alin. (8) al Directivei a VI-a (devenită Directiva nr. 112/21006/CE).

Pct. 30 și în decizia finală pronunțată de Curtea Europeană de Justiție în această cauză: „Art. 18 alin. (1), lit. a) și art. 22 alin. (3) ale Directivei a VI-a permit statelor membre să considere drept document justificativ nu numai originalul facturii, ci orice alt document care ține loc de factură și îndeplinește criteriile stabilite de statul în cauză;

De asemenea, aceste texte conferă statelor membre prerogative de a solicita prezentarea facturii originale pentru a se stabili taxa deductibilă, precum și posibilitatea, atunci când o persoană impozabilă nu mai deține factura originală, de a admite alte mijloace de proba care să indice faptul ca tranzacția pentru care se solicită deducerea a avut loc.

Rezultă, așadar, că exercitarea dreptului de deducere se realizează pe baza unei facturi primite pentru achizițiile respective, prezentate în original, î

ntrucât Directiva nr. 112/2006/CE permite statelor membre să instituie această obligație - regăsită la pct. 46 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc.) și doar în situația în care persoana impozabilă nu mai deține factura originală, să solicite prezentarea altor mijloace de probe doveditoare ca tranzacția pentru care se solicită deducere a avut efectiv loc.

În plus, se precizează că potrivit jurisprudenței europene relevante (cauzele comasate C 110/98 to C 147/98 Gabalfrisa și ceilalți (2000) pct. 52 și Ordinul din 3 Martie 2004 în cauza C/395/02 Transport Service (2004), pct. 29), Curtea Europeană de Justiție a considerat că „măsurile necesare pentru colectarea taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale, pe care le pot adopta statele membre în temeiul art. 22 alin. (8) din A șasea directivă, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective. Aceste măsuri nu pot prin urmare, să fie folosite în așa fel încât să pună în discuție neutralitatea T.V.A.-ului, care constituie un principiu fundamental al sistemului comun al T.V.A.-ului instituit de legislația comunitară în materie (hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Schmeink & Cofreth și Strobel C/454/98 și cauza Halifax și alții, C/255/02, pct. 92)."

Prin raportare la cele de mai sus organele de inspecție fiscală nu ar fi trebuit să depășească ceea ce este necesar în vederea identificării situației de fapt fiscale în scopul acordării dreptului de deducere a T.V.A. pentru achizițiile efectuate. Astfel și raționamentul juridic al primei instanțe este eronat fiind dat cu interpretarea eronată a dispozițiilor art. 145 și art. 146 din C. fisc.

Mai subliniază recurenta că este eronată concluzia reținută în continuare de prima instanță în sensul că "este posibil ca evidențele contabile să prezinte relevanță și din perspectiva îndeplinirii condițiilor referitoare la dreptul de deducere". Acest lucru, întrucât nu se poate accepta că prevederile Legii 82/1991 condiționează modul de exercitare al dreptului de deducere a T.V.A. În situația în care acestea ar conține prevederi suplimentare față de cele prevăzute în C. fisc., acestea ar fi nule de drept întrucât, potrivit art. 1 alin (3) din C. fisc., în materie de taxe și impozite prevederile C. fisc. prevalează asupra oricăror prevederi contrare din alte acte normative.

Recurenta-reclamantă pune în atenția instanței de control judiciar și netemeinicia hotărârii primei instanțe și a constatărilor formulate de echipa de inspecție fiscală privind neadmiterea dreptului de a deduce T.V.A. pentru furnizorii de servicii și bunuri pentru care au considerat că societatea nu deține justificările necesare, referindu-se la: a) contractele de colaborare cu O., P., R., S., T., U., G., V., X., Z., Y. - T.V.A. în valoare de 364.862 lei; b) achiziții de servicii de la A.A. - T.V.A. în valoare de 47.757 lei; c) neadmiterea la deducere T.V.A. aferent achizițiilor de servicii de la B.B. - 1.320 lei; d) neadmiterea la deducere a T.V.A. aferentă achizițiilor de servicii de la C.C., D.D. - 8.421 lei; e) neadmiterea la deducerea T.V.A. aferentă facturilor de avans primite de societate în perioada 2006-2008 - 484.573 lei; f) neadmiterea la deducere a T.V.A. pentru achizițiile de servicii externe - 7.197 lei; g) neadmiterea la deducere a T.V.A. colectată pentru facturi emise cu întârziere - 51.615 lei.

Se contestă considerentele sentinței prin care s-au dezlegat aspectele menționate, apreciindu-se că probele au fost greșit interpretate ajungându-se la validarea concluziilor organelor de inspecție fiscală.

Pentru cele redate se solicită de către recurenta-reclamantă admiterea recursului său, casarea în parte a sentinței și în rejudecare, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea în totalitate a cereri de chemare în judecată.

6.1. Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile comune, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C., formulate de recurentele-pârâte C. și E. Timișoara - M.Timiș.

Cererile reclamantei SC A. SRL au fost evaluate punctual de judecătorul fondului prin raportare la probele administrate în cauză (înscrisuri) și la normele legale incidente cuprinse în cap. X din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (în continuare C. fisc.), mai exact a dispozițiilor art. 145 și art. 146 din acest act normativ, referitoare la sfera de aplicare și la condițiile de exercitare a dreptului de deducere a T.V.A., la Normele metodologice de aplicare a C. fisc. aprobat prin H.G. nr. 44/2004, precum și din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene potrivit căreia instanța este datoare să analizeze, de la caz la caz, dacă organele fiscale au depășit sau nu ceea ce este necesar în vederea identificării situației de fapt fiscale în scopul acordării dreptului de deducere a T.V.A. pentru achizițiile efectuate (Cauza C/85/95 John Reinsdorf, cauzele comasate C/110/98 to C 147/98 Gabalfriso și ceilalți (2000) pct. 52 și Ordinul din 3 martie 2004 în Cauza C/395/02 Transport Service (2004) pct. 29).

Astfel:

S-a constatat ca nelegală soluția organului fiscal, menținută prin Decizia nr. 83/2013 a C., de neadmitere la deducere a sumei de 5.934 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturii din 12 decembrie 2008 emisă de G., observându-se din examinarea duplicatului acestei facturi, că înscrisul în discuție are aplicată ștampila societății emitente, respectând prevederile art. 146 din C. fisc. coroborate cu cele ale pct. 46 din Normele de aplicare a C. fisc., precum și prevederile pct. 45-47 lit. e) din Ordinul nr. 3512 din 27 noiembrie 2008.

Referitor la achiziția de servicii de la H., J., J., instanța fondului a constatat că, din cuprinsul facturilor emise de prestatori și Raportul de lucru - Anexa 13 la acțiune, rezultă neîndoielnic natura serviciilor achiziționate de reclamantă.

În cazul prestatorului J., factura de la fila 349 precizează natura serviciilor achiziționate (Lucrări agricole cu scarificator), menționând de asemenea și numărul de hectare pentru care serviciile au fost prestate (150 ha), precum și prețul pe hectar (210,29). În cazul prestatorilor H. și J. facturile de la filele 347 și 348 precizează clar natura serviciilor, prețul plătit de reclamantă și cuprind toate mențiunile obligatorii

În concluzie, s-a apreciat că reclamanta deține suficiente documente justificative în scopul probării dreptului de deducere a T.V.A., serviciile prestate fiind destinate utilizării în scopul operațiunilor taxabile, în cazul prestatorului J., deținând și un deviz lucrări ce prezintă natura serviciilor prestate (fila 350 dosar).

Totodată, s-a constatat că în mod nelegal a reținut organul de soluționare a contestației faptul că „simpla prezentare a raportului de lucru nu este suficientă pentru a justifica prestarea serviciilor de scarificare, aceasta neoferind date necesare privind numărul de ore, tariful etc.", întrucât din cuprinsul facturilor emise de J.. rezultă faptul că părțile au stabilit ca tarifarea să se facă la hectar, iar nu în funcție de numărul de ore lucrate, tariful pe hectar fiind expres prevăzut în factură iar raportul de lucru fiind întocmit în scopul de a atesta efectuarea lucrărilor conform facturii.

De altfel, s-a apreciat că nu se justifică deținerea unui contract de prestări servicii între părți, atât timp cat prestațiile în discuție sunt ocazionale.

În acest context s-a reținut că echipa de inspecție fiscala a depășit ceea ce este necesar în vederea probării dreptului de deducere a T.V.A., ceea ce impune anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației nr. 83 din 28 martie 2013 emisă de pârâta C. - D., a Deciziei de impunere nr. F/TM nr. 702 din 16 noiembrie 2011 și a Raportului de Inspecție Financiară nr. F/TM nr. 702 din 16 noiembrie 2011, în privința neadmiterii la deducere a T.V.A. în valoare de 7.293 lei aferentă achizițiilor de servicii de la H., J., J., având în vedere că s-a făcut dovada că serviciile achiziționate de reclamantă sunt destinate în folosul operațiunilor taxabile, fiind îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 145 și 146 din C. fisc.

Prima instanță a reținut că este nelegală soluția de neadmitere la deducere a T.V.A. în valoare de 497.748 lei aferentă achizițiilor de servicii de depozitare a cerealelor de la K.

S-a constatat că echipa de inspecție fiscala a respins dreptul de deducere a T.V.A. cu motivarea că reclamanta nu poate prezenta contractul încheiat între părți și nici situații de lucrări, organul fiscal reținând în cuprinsul deciziei de soluționare a contestației faptul că prezentarea balanței de stocuri - perioada 01 august 2008-30 septembrie 2008 pe cont. - Produse, din care rezultă intrările și ieșirile de stocuri de grâu și a facturii din 30 septembrie 2008, nu justifică facturarea de către K. către SC A. SRL a cheltuielilor cu depozitarea.

Au fost analizate documentele probatorii depuse de reclamantă la filele 382-283 (Anexa 17) și la Anexa 18 la acțiune (nenumerotată), constatându-se că, din cuprinsul balanței de stocuri, rezultă faptul că în luna august 2008 reclamanta dispunea de un stoc de 34.457.640 kg de cereale, ce au fost depozitate de către K., care a emis factura din 30 septembrie 2008.

Această factură a fost emisă pentru depozitarea cerealelor pentru lunile august și septembrie 2008. Prețul de depozitare a fost de 4 euro pe tona/luna, pentru factura 0010 rezultând o baza de impozitare 1.020.718 lei.

Aceeași situație există și pentru factura din 31 decembrie 2008, numai ca stocul rămas la sfârșitul lunii septembrie 2008 este de 33.871.324,24 kg. Ca atare, factura a fost emisa pentru perioada octombrie-decembrie 2008, urmând ca în ianuarie 2009, toata cantitatea sa fie vânduta către Euromobile, moment din care K. nu a mai facturat servicii de depozitare către reclamantă.

Din actele dosarului a rezultat că reclamanta a pus la dispoziția echipei de inspecție fiscala informațiile necesare cu privire la cheltuielile de depozitare angajate, prezentând și situația care a impus apelarea la serviciile de depozitare, în sensul că, întrucât activitatea societății constă în cultivarea de cereale, urmata de comercializarea acestora, Agrocereal necesita spatii de depozitare pentru perioada cuprinsa între recoltare și comercializare, silozurile reclamantei nefiind încă funcționale, fapt atestat și de raportul tehnic întocmit cu privire la funcționalitatea silozurilor.

Din coroborarea acestor date și informații, s-a reținut că în mod eronat organele fiscale au condiționat dreptul de deducere a T.V.A. de respectarea prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) din C. fisc., acestea având obligația ca, potrivit prevederilor pct. 102.1 din Normele de aplicare a C. proc. fisc., să ia în considerare toate documentele justificative care constituie mijloace de proba în vederea stabilirii stării de fapt fiscale pentru deducerea T.V.A.

Având în vedere aceste documente justificative și faptul că activitatea de baza a reclamantei o constituie cultivarea și cultivarea și comercializarea cerealelor, s-a concluzionat că serviciile achiziționate de reclamanta SC A. SRL de la K. sunt realizate pentru scopul operațiunilor taxabile realizate, fiind îndeplinite prevederile legale în sensul deducerii T.V.A.

Referitor la achiziția de servicii de la L. - T.V.A. în valoare de 5.653 lei, reclamanta a susținut că în perioada verificata a beneficiat de servicii de lucrări rețele aer comprimat.

Echipa de inspecție fiscala a refuzat reclamantei dreptul de deducere a T.V.A. pe motivul ca nu este în posesia unor situații de lucrări.

Analizând documentele probatorii depuse de reclamantă la filele 384-386 dosar (Anexa 19), instanța a constatat că, în afara facturii emise de către prestator/furnizor, reclamanta a prezentat organelor de inspecție fiscală avizele de expediție a materialelor necesare lucrării, precum și devizul de lucrări semnat și ștampilat în scopul probării dreptului de deducere a T.V.A., iar cuprinsul acestora se menționează clar natura serviciilor achiziționate (lucrări instalații producere aer comprimat silozuri cereale).

Întrucât din factura primita coroborată cu avizele de expediție a materialelor necesare lucrării, precum și cu devizul de lucrări semnat și ștampilat, rezultă fără echivoc natura serviciilor achiziționate de la L. și ținând cont de faptul ca serviciile respective sunt servicii în legătura cu silozurileSC A. SRL, s-a conchis în mod just că societatea reclamantă a probat faptul ca aceste servicii sunt realizate în folosul operațiunilor taxabile iar echipa de inspecție fiscală a depășit, prin solicitarea situațiilor de lucrări, ceea ce este necesar în vederea probării dreptului de deducere a T.V.A.

În privința cheltuielilor de judecată la care au fost obligate autoritățile pârâte, Înalta Curte reține că instanța fondului a aplicat corect dispozițiile art. 453 alin. (1) și (2) N.C.P.C., stabilind că față de dovezile depuse de societatea reclamantă și față de soluția de admitere în parte a acțiunii, suma de 4.000 lei respectă proporționalitatea cheltuielilor de judecată cu pretențiile aduse ce totalizează suma de 516.628 lei.

6.2. Cererea de recurs promovată de reclamanta SC A. SRL va fi examinată exclusiv în limitele motivului de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. - fără a se răspunde motivelor de netemeinicie detaliate în cuprinsul cererii de recurs, deoarece potrivit Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. republicat (N.C.P.C.) recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita reformarea hotărârii judecătorești precizate în art. 483 N.C.P.C., în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Așa cum se stipulează în art. 488 alin. (1) N.C.P.C. „Casarea unor hotărâri se poate cere pentru următoarele motive de nelegalitate”alin.  menționate la pct. 1-8.

În N.C.P.C. nu există un corespondent al fostului articol 304

1

C. proc. civ. 1865 care să permită instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, recursul neputând fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate a hotărârii.

Recurenta-reclamantă a structurat criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C. în 2 categorii: motive de ordin procedural fiscal și motive privind fondul operațiunilor taxabile, imputând primei instanțe admiterea doar în parte a pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte reține că dezlegarea dată de curtea de apel este corectă și legală, în considerentele sentinței pronunțate fiind expus raționamentul pe baza căruia au fost primite sau înlăturate argumentele aduse de reclamanta SC A. SRL în vederea anulării actelor administrativ-fiscale contestate.

Instanța de fond a înlăturat în mod corect criticile de nelegalitate invocate de reclamantă care vizează încălcarea de către organele fiscale a prevederilor art. 107 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prin C. proc. fisc. (în continuare C. proc. fisc.), observând că textul de lege nu prevede obligația predării proiectului de raport către contribuabil, așa cum pretinde societatea reclamantă, ci se referă la prezentarea acestui proiect, această operațiune nepresupunând, în mod necesar, predarea efectivă a documentului.

În plus, textul legal invocat de reclamantă trebuie coroborat cu prevederile art. 9 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora, „ Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei."

În speță, obligația legală în discuție a fost îndeplinită, în condițiile în care așa cum rezultă din documentația existentă la dosarul cauzei, prin adresa „înștiințare discuție finală", înregistrată la reclamantă din 24 octombrie 2011, organele de inspecție fiscală au înștiințat societatea că la data de 26 octombrie 2011, ora 11 va avea loc discuția finală asupra constatărilor și consecințelor fiscale, cu precizarea că are posibilitatea exprimării în scris a punctului de vedere cu privire la constatările organelor de inspecție fiscală, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) și art. 107 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În urma discuției finale, reclamanta și-a exprimat, punctul de vedere față de constatările echipei de inspecție fiscală, prin adresa din 31 octombrie 2011.

Mai mult, nepredarea acestui proiect, în cazul de față, nu a fost în măsură să producă vreo vătămare reclamantei, în condițiile în care scopul este acela de a da posibilitatea contribuabilului să își exprime punctul de vedere asupra constatărilor făcute, scop care a fost atins, întrucât prin adresa din 31 octombrie 2011, reclamanta și-a exprimat punctul de vedere în acest sens.

Critica privitoare la nemotivarea în fapt și în drept a concluziei echipei de inspecție fiscală asupra punctului de vedere exprimat de contribuabil nu a fost acceptată, de asemenea în mod corect, pentru că art. 109 alin. (2) C. proc. fisc. trebuie interpretat în sensul că, această obligație a organului fiscal există în situația în care, în cuprinsul punctului de vedere, sunt prezentate elemente de fapt și de drept care nu au fost avute în vedere și care ar fi în măsură să modifice constatările echipei de inspecție fiscală, în măsura în care punctul de vedere exprimat de contribuabil nu aduce elemente noi, fiind de prisos formularea unei opinii a organului de inspecție fiscală care doar să reitereze constatările făcute.

Deci, în situația în care organul de inspecție fiscală nu își exprimă opinia în legătură cu punctul de vedere exprimat de contribuabil, se presupune, implicit, că argumentele prezentate nu au fost în măsură să conducă la o altă concluzie, și că acesta își menține constatările inițiale.

Totodată s-a reținut că, față de constatările echipei de inspecție fiscală, reclamanta și-a rezervat dreptul de a aduce ulterior argumente și detalii suplimentare, astfel cum rezultă din concluziile asupra punctului de vedere exprimat de societate.

Neconstatându-se elemente suplimentare care să modifice constatările făcute, față de situația prezentată la discuția finală, nu a fost necesar ca organele fiscale să reitereze opinia deja exprimată și argumentată în cuprinsul raportului de inspecție fiscală.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 105 C. proc. fisc. prin realizarea de către echipa de inspecție fiscală a unei reverificări a facturilor de avans achitate de societatea reclamantă într-o perioadă anterioară celei verificate (2006, 2007) fără apariția unor informații noi, curtea de apel a examinat această critică prin raportare la dispozițiile art. 105 alin. (3) și art. 105

1

, alin. (1), (2) și (3), concluzionând că susținerea reclamantei nu poate fi primită deoarece din analiza documentelor depuse la dosar, rezultă că sumele analizate de organele de inspecție fiscală, nu reprezintă doar rulajul conturilor aferent unei perioade stricte, deja verificate, ci acestea se regăsesc la data inspecției fiscale în componența soldului contului „Furnizori debitori", fapt necontestat de reclamantă.

Din moment ce sumele se regăsesc în structura soldului acestui cont, este justă afirmația pârâtelor, în sensul că închiderea acestuia va necesita obligatoriu înregistrări în perioade curente iar în această situație nu este vorba de o reverificare în sensul prevederilor art. 105

1

C. proc. fisc.

Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante privind fondul operațiunilor taxabile, motivele pentru care prima instanță a menținut ca legale actele administrativ fiscale contestate fiind pertinente.

Referitor la suma de 898.265 lei reprezentând T.V.A. aferentă achizițiilor realizate de societate, neadmisă la deducere, curtea de apel reține în mod judicios că pornind de la dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., pentru a stabili dreptul de deducere a T.V.A. organul fiscal trebuie să analizeze, de la caz la caz, natura juridică a prestațiilor respective și dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, ceea ce presupune ca, în unele cazuri, analiza să aibă în vedere nu numai factura, așa cum susține reclamanta, ci și alte elemente care rezultă din documentele justificative pe care le poate solicita și pe care le apreciază relevante.

Faptul că echipa de inspecție fiscala a respins dreptul de deducere a T.V.A., analizând deductibilitatea T.V.A., în raport cu existenta documentelor justificative prevăzute în mod specific pentru justificarea deducerii cheltuielilor cu prestări de servicii pentru scopul determinării impozitului pe profit și încălcarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, nu constituie, în sine o nelegalitate, dacă documentele justificative respective prezintă relevanță pentru stabilirea situației de fapt fiscale în raport de care se acordă sau nu dreptul de deducere.

S-a considerat necesară o analiză punctată, a fiecărei situații prezentate de reclamantă pentru a clarifica dacă organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a T.V.A. prin solicitarea unor documente justificative nerelevante și dacă a depășit ceea ce era necesar pentru stabilirea dreptului de deducere a T.V.A., prin raportare și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată chiar de reclamantă și subliniată în considerentele sentinței.

Reclamanta a criticat faptul că din totalul sumei reprezentând T.V.A., neadmisă la deducere pe problema de încălcare a dispozițiilor art. 145 din C. fisc. (1.204.803 lei) numai pentru o parte din sume se regăsesc constatări în Raportul de inspecție fiscală, iar pentru restul există în Anexa nr. 21 la acest Raport doar o descriere generică, astfel că în opinia sa au fost încălcate în acest fel dispozițiile art. 6 C. proc. fisc.

Instanța însă, în mod just, a înlăturat această critică, cu motivarea că aceste constatări faptice nu presupun o descriere amănunțită, astfel că sunt suficiente și mențiuni precum „prestări servicii-lipsă situații lucrări” sau „reparații - contract și situații de lucrări lipsă”; în plus, anexele fac parte integrantă din raportul de inspecție fiscală.

Și din perspectiva criticii privitoare la neexaminarea de către echipa de inspecție fiscală a conținutului economic al achizițiilor în vederea identificării modului în care acestea contribuie la realizarea activității economice a societății, instanța a apreciat că este necesară o analiză punctuală pentru a stabili dacă împrejurările prezentate de reclamantă au condus la refuzul nejustificat de a recunoaște dreptul acesteia la deducerea T.V.A.

Cu același argument legat de nevoia de a face o analiză a fiecărui caz în parte, fără a nega susținerea reclamantei că în C. fisc. nu sunt prevăzute pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A. cerințe care să trimită la Legea contabilității nr. 82/1991, instanța a reținut că este posibil ca evidențele contabile să prezinte relevanță și din perspectiva îndeplinirii condițiilor referitore la dreptul de deducere a T.V.A.

În urma unei analize elaborate, așa cum rezultă din considerentele sentinței, referitor la contractele de colaborare cu O., P., R., S., T., U., G., V., X., Z., Y. - T.V.A. în valoare de 364.868 lei - denumiți "Colaboratorii", instanța a concluzionat că în mod corect organele fiscale au reținut că nu sunt îndeplinite condițiile stipulate la art. 145 și art. 146 din C. fisc. cu privire la dreptul reclamantei de deducere a T.V.A. în ceea ce privește furnizorii colaboratori.

Pornind de la natura juridică a „contractelor de colaborare” depuse la dosar la filele 331-342 din dosarul de fond (vol. II Anexa 9), respectiv de la obiectul acestora și de la obligațiile principale care revin părților, instanța a stabilit că este vorba de contracte de arendare și nu de contracte de achiziție servicii de pază, asigurarea pazei culturilor fiind o obligație secundară a colaboratorilor (parteneri agricoli).

Conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. e) din C. fisc., arendarea este o operațiunea scutită de taxă, la alin. (3) stipulându-se în mod expres faptul că orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operațiunii prevăzute la alin. (2) lit. e), în condițiile stabilite prin Normele metodologice.

Ca atare, echipa de inspecție fiscala a solicitat reclamantei copia notificării depusa de Colaboratorul Z. pentru taxarea operațiunilor de arendare, întrucât, din analiza Contractului nr. 53/01 aprilie 2008 de la filele 336-338, rezultă că SC Z. SRL a realizat servicii de arendare și nu a depus notificare la organele fiscale competente.

Relevant este și faptul că în factura fiscală de la fila 344 dosar (Anexa 11) emisă de Z. la data de 19 ianuarie 2009 se menționează la rubrica „Denumirea produselor sau serviciilor” - „Arendă teren conform contract din 1 aprilie 2008”, faptul că ulterior, factura a fost modificată menționându-se „Lucrări servicii" în loc de „Arendă teren”, nefiind în măsură să schimbe natura juridică a contractului în baza căruia s-a emis factura.

Și în privința celorlalte contracte de colaborare depuse la filele 331-342, nu a putut fi primită afirmația reclamantei, în sensul că aceste contracte prevăd un preț fix/ha plătibil în bani sau în natura, după caz, pentru serviciile de pază a culturilor agricole, nefiind necesară emiterea unei situații de lucrări în scopul probării naturii serviciilor, în condițiile în care se constată că prețul fix/ha plătibil în bani sau în natura este, în principal, contraprestația punerii la dispoziție a terenului de către Colaboratori, natura juridică a convențiilor încheiate fiind aceea de contract de arendare iar faptul că, în cadrul acestui contract se prestează și servicii de pază a culturilor agricole impunea clarificarea solicitată de organele fiscale.

Nici procesul-verbal de recepție din 14 august 2008 de la fila 343 dosar (Anexa 10) nu este în măsură să conducă la concluzia că aceste contracte de colaborare au ca obiect principal servicii de pază, din cuprinsul acestui document rezultând că s-au prestat și alte categorii de servicii.

Referitor la achizițiile de servicii de la A.A. - T.V.A. în valoare de 47.759 lei, instanța a reținut după examinarea documentelor justificative depuse la filele 345-346 (Anexa 12) că nu rezultă ce mijloace fixe au fost închiriate și dacă au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale societății, aspect esențial în stabilirea dreptului de deducere a T.V.A., cerința fiind expres stipulată la art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. În aceste condiții, instanța a apreciat că solicitarea de către organul fiscal a contractului nr. 3/2006 este justificată, nedepășindu-se ceea ce era necesar pentru a stabili dacă reclamanta are dreptul la deducerea T.V.A.. Întrucât reclamanta nu a depus acest contract la organul fiscal, actul nefiind depus nici la instanța de judecată, s-a reținut că în mod temeinic organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată în sumă de 47.757 lei.

În ceea ce privește neadmiterea la deducere a T.V.A. aferentă facturilor de avans primite de societatea reclamantă în perioada 2006-2008 în valoare de 484.573 lei, instanța a menținut ca legală soluția organelor de inspecție fiscală cu motivarea că societatea nu a justificat că avansurile înregistrate în cont „Furnizori debitori” sunt aferente operațiunilor taxabile așa cum cer dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. pentru a avea dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor.

Este justificată măsura echipei de inspecție fiscală, confirmată de prima instanță, de a nu acorda drept de deducere pentru T.V.A. aferentă facturii primite de la E.E.- 7.197 lei, având în vedere conținutul procesului-verbal de punere în funcțiune utilaje la silozul SC A. SRL (Anexa 20, filele 387-390 dosar fond), pe larg analizat în considerentele sentinței, și față de dispozițiile art. 128 alin. (2) din C. fisc. (forma în vigoare în perioada de referință), pct. 6 alin. (3) și (4), pct. 19 alin. (4) și (6) din Normele metodologice de aplicare a