ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1478/2015

Decizia nr. 1478/2015

Deliberând asupra prezentului recurs;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe;

1.Cadrul procesual;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/59/2011 la data de 05 decembrie 2011, reclamanta SC A. SRL Timișoara a solicitat - în contradictoriu cu pârâta B. Timiș - anularea Deciziei nr. 1102/199 din 26 mai 2011, a Deciziei de impunere nr. 98 din 22 martie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 2057/2011, anularea obligațiilor de plată stabilite în mod nelegal de către autoritățile fiscale în sarcina reclamantei cu titlu de

T.V.A., precum și a majorărilor de întârziere aferente și acceptarea spre rambursare a sumei de T.V.A. de 62.345 lei, care a fost în mod nelegal respinsă.

Prin sentința

nr.

352 din 25 iunie 2013,

Curtea de Apel Timișoara,

secția

de contencios administrativ și fiscal

,

a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara, a anulat Decizia de impunere nr. 98 din 22 februarie 2011, Raportul de inspecție fiscală nr. 2057/2011 și Decizia nr. 1102/199 din 26 mai 2011 emise de B. Timiș, a anulat obligațiile de plată stabilite de pârâtă în sarcina reclamantei și a constatat dreptul reclamantei la rambursarea sumei de T.V.A. de 62.345 lei. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.192 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare onorariu expertize și onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut

că,prin raportul de inspecție fiscală s-a constatat că reclamanta a înființat in anul agricol 2009-2010 culturi de porumb pe o suprafața de 451 ha, soia pe 380 ha si grâu pe 247 ha, culturi care, fie nu au fost recoltate (în cazul porumbului și grâului), fie producția realizată (în cazul soiei) a fost la un nivel de 15-20% față de media pe țară, în condițiile in care zonele în care au fost cultivate figurează ca fiind foarte favorabile acestor culturi, iar societatea nu a furnizat dovezi din care sa rezulte ca zona a fost calamitată.

Organele de inspecție fiscală au reținut că societatea nu a prezentat documente justificative corespunzătoare art. 128 alin. (8) lit. a) și lit. b) din C. fisc. în susținerea motivelor pentru care cultura de porumb nu a fost recoltată până la data de 18 noiembrie 2010 de pe suprafața de 136 ha, respectiv până la 13 decembrie 2010 de pe suprafața de 315 ha, în condițiile in care, conform informațiilor cu privire la cultura de porumb disponibile pe site-ul C., perioada de recoltare a porumbului este maxim în a doua decadă a lunii octombrie pentru hibrizi tardivi și luna septembrie pentru cei timpurii.

Având în vedere această stare de fapt reținută de către organele de inspecție fiscală, au fost apreciate ca fiind incidente prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., conform căruia sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată bunurile constatate lipsă în gestiune, nefiind aplicabile excepțiile prevăzute de art. 128 alin. (8) lit. a) și lit. b) din C. fisc. coroborate cu cele ale pct. 10 și pct. 11 din Titlul VI al Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., ținând cont de faptul ca societatea nu a făcut dovada că, pentru recuperarea prejudiciului, s-au sesizat organele de poliție, singurele abilitate să constate ca bunurile in cauza au fost furate, vandalizate, distruse etc.

Pentru deficiența constatată organele de inspecție fiscală au estimat valoarea producției de porumb și au stabilit T.V.A. colectată în sumă de 279.859 lei.

În cadrul raportului de expertiză fiscală depus la dosar de către expertul desemnat în cauză s-a statuat că, pentru cultura de porumb înființată în anul agricol 2009 - 2010, reclamanta a efectuat cheltuieli în cuantum de 494.766,77 lei.

În ceea ce privește cultura de porumb înființată pe suprafața de 451 ha, expertul a constatat că reclamanta nu a obținut nicio cantitate de porumb. În acest sens, cultura de porumb înființată pe suprafața de 136 ha pe raza localității Sintea Mare a fost distrusă prin furt, pășunat cu animale domestice, precum și de animale sălbatice, astfel cum rezultă din procesul verbal din 18 noiembrie 2010 încheiat de Comisia de evaluare și din adresa din 26 decembrie 2010 emisă de Primăria Comunei Sintea Mare către pârâta B. Timiș.

Cultura de porumb care a fost înființată pe diferența de suprafață de 315 ha pe raza localității Chișinău Criș, instanța a reținut că lipsa a fost justificată cu Procesul verbal de constatare din 16 decembrie 2010 încheiat la Primăria Orașului Chișineu Criș, în cuprinsul căruia se consemnează că, la data de 16 decembrie 2010, din cauza lipsei reprezentantului D. Oradea, comisia nu s-a putut întruni și constata pagubele, precum și cu adresa din 27 decembrie 2010 a Primăriei Orașului Chișineu Criș către pârâta B. Timiș din care rezultă că, în data de 13 decembrie 2010, reclamanta solicitase întrunirea comisiei de constatare a pagubelor.

Prin urmare, Comisia tehnică de specialitate a confirmat distrugerea culturii de porumb de pe suprafața de 136 ha de pe raza localității Sintea Mare, iar în ceea ce privește distrugerea culturii de porumb de pe suprafața de 315 ha de pe raza localității Chișineu Criș, aceasta nu a fost constatată, întrucât comisia de constatare tehnică nu s-a putut întruni.

Așadar, organul fiscal a calculat în mod nelegal T.V.A. suplimentar în sumă de 279.859 lei aferentă culturii de porumb.

În ceea ce privește cultura de grâu, organele de inspecție fiscală au stabilit împrejurarea că societatea a cultivat 247 ha (150+97 ha). Din cele 150 ha s-au recoltat 115 ha, 30 ha au fost distruse, astfel cum reclamanta a încercat să dovedească prin procesul verbal încheiat la data de 03 august 2010, iar pentru diferența de 5 ha cultivate cu grâu în raza localității Chișineu Criș nu se face dovada intrării în gestiune a producției rezultate.

Instanța a reținut că, din Procesul de constatare daune încheiat la 03 august 2010 cu privire la cultura de grâu toamnă, rezultă că - urmare a faptului că, în perioada 01 aprilie 2010 - 06 aprilie 2010, turma de ori a numitului E. a intrat în mod repetat peste cultura de grâu - cultura respectivă a fost compromisă total pe suprafața de 30 ha.

Organele fiscale au stabilit că acest document nu reprezintă un document justificativ pentru aplicarea dispozițiilor art. 128 alin. (8) lit. a) și b) din C. fisc., estimându-se producția medie la hectar, sens în care s-a calculat T.V.A. colectată suplimentar în sumă de 14.451 lei.

În ceea ce privește cultura de soia, instanța de fond a reținut că reclamanta a înființat în anul agricol 2009 - 2010 culturi de soia pe suprafața totală de 380 ha, cu cheltuieli în cuantum de 380.323,03 lei.

În raportul de inspecție fiscală, precum și în Decizia de soluționare a contestației în procedură administrativă s-a reținut de către organele de inspecție fiscală împrejurarea că, în ceea ce privește cultura de soia pe 380 ha, reclamanta în mod eronat a statuat că recolta este cantitativ cu 15-20% sub media pe țară, când, în realitate, se reține de către organele fiscale că această cultură este la un nivel de 15-20% din media pe țară, nefiind incidente dispozițiile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc.

Conform concluziilor raportului de expertiză - specialitatea agricultură, raport depus la dosarul cauzei, soia se cultivă pe cele mai fertile soluri, ca de exemplu cernoziom levigat și aluvionar, ceea ce nu este cazul în Ucuriș. De asemenea, temperatura minimă de germinare trebuie să fie cuprinsă între 10 - 12 grade Celsius iar în perioada înfloritului și fructificării nu suportă temperaturi ridicate și secetă, la însămânțare și înflorire solicitând un sol aprovizionat cu apă, toate aceste condiții neregăsindu-se la Ucuriș. Expertul a precizat că perioada necesară pentru ameliorarea terenurilor (Ucuriș - Bihor) este de cel puțin 3 - 4 ani la rând, astfel că fiind cultivată în primul an după mai bine de 20 de ani de teren necultivat, producția de soia nu a fost optimă, deoarece toate lucrările agricole prevăzute în tehnologia culturii au fost făcute în afara perioadei solicitate. În astfel de cazuri se începe cu porumb, floarea - soarelui sau plante furajere.

În acest sens, expertul a concluzionat că nu era posibilă obținerea unei producții de soia apropiată de media stabilită de organele fiscale.

Prima instanță a arătat că, la stabilirea situației din speță, trebuie să se țină seama de caracteristicile solului din zona cultivată cu soia de către reclamantă, astfel cum acestea au fost reținute de expert în cadrul raportului de expertiză - specialitatea agricultură.

În plus, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 92/2003, conform căruia, dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze.

Potrivit H.G. nr. 1050/2004, estimarea bazelor de impunere va avea loc în situații cum sunt: a) contribuabilul nu depune declarații fiscale sau cele prezentate nu permit stabilirea corectă a bazei de impunere; b) contribuabilul refuză să colaboreze la stabilirea stării de fapt fiscale, inclusiv situațiile în care contribuabilul obstrucționează sau refuză acțiunea de inspecție fiscală; c) contribuabilul nu conduce evidența contabilă sau fiscală; d) când au dispărut evidențele contabile și fiscale sau actele justificative privind operațiunile producătoare de venituri și contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.

Din cuprinsul prevederilor legale anterior enunțate, prin raportare la starea de fapt astfel cum a fost expusă, instanța de fond a constatat că organul de control fiscal în mod eronat a stabilit că reclamanta s-ar încadra în situațiile existente la lit. a)-d) din H.G. nr. 1050/2004, estimarea bazei de impunere și, în consecință, stabilirea T.V.A. de plată suplimentar, ca urmare a comparării producției de soia realizată de reclamantă cu producția agricolă medie realizată pe țară, realizându-se cu încălcarea dispozițiilor art. 67 din O.U.G. nr. 92/2003 și H.G. nr. 1050/2004.

Astfel cum rezultă din expertiza întocmită în cauză, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, și reținerea de către organul fiscal a împrejurării că societatea reclamantă nu poate justifica prestările de servicii de discuire facturate de SC F. SRL Timișoara datorită inexistenței fizice a suprafețelor pretinse a fi discuite este eronată întrucât prestările de servicii se referă la suprafața de teren discuită efectiv, care poate fi o anumită suprafață de teren pe care s-a efectuat o singură discuire sau o altă suprafață de teren pe care s-a efectuat mai multe discuiri.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara a anulat actele administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. 98 din 22 februarie 2011, Raportul de inspecție fiscală nr. 2057/2011 și Decizia nr. 1102/199 din 26 mai 2011 emise de B. Timiș și, ca urmare a anulării acestor acte administrative, a anulat obligațiile de plată stabilite de pârâtă în sarcina reclamantei, constatând dreptul reclamantei la rambursarea T.V.A. în cuantum de 62.345 lei.

Constatând culpa pârâtei în promovarea acțiunii, prin raportare la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 15.192 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare onorarii expertize și onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta B. Timișoara,invocând următoarele motive de nelegalitate:

Instanța de fond a preluat ad litteram susținerile reclamantei și ale experților numiți în cauză, făcând abstracție de apărările formulate de pârât și de obiecțiunile depuse la expertizele efectuate, adăugând la lege și ignorând legislația aplicabilă speței.

Astfel, din documentele prezentate organelor fiscale de reclamanta nu rezultă faptul că societatea a sesizat organele de poliție în vederea identificării autorilor distrugerii și recuperării prejudiciului, iar organele de inspecție fiscală au constatat că procesele verbale de constatare înfățișate nu reprezintă documente justificative pentru aplicarea dispozițiilor art. 128 alin. (8) lit. a), b) din C. fisc.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., potrivit cărora sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată bunurile constatate lipsă în gestiune dar nu sunt incidente și excepțiile prevăzute de art. 128alin. (8) lit. a), b) din C. fisc. coroborat cu pct. 10, 11 din Normele metodologice.

Cu privire la suprafața de 315 ha teren cultivat cu porumb, a arătat recurenta că, din procesele verbale de constatare prezentate, se deduce că pretinsa cultură de porumb nu mai exista încă din luna iulie 2010, când au fost efectuate lucrările de discuire conform situațiilor de lucrări, astfel că în mod corect organul fiscal a estimat valoarea producției de porumb și a stabilit T.V.A. colectată.

Și cu privire la cultura de grâu organele de inspecție fiscală au stabilit corect pe baza documentelor prezentate când societatea a cultivat 247 ha (150 + 97 ha) și au calculat T.V.A. colectată, întrucât,pentru cele 30 ha pretins distruse, reclamanta a prezentat doar un înscris emanat chiar de la reprezentanții societății.

Recurenta pârâtă a arătat că societatea reclamantă nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 128 alin. (8) lit. b) din C. fisc., întrucât bunurile au fost furate sau vandalizate, deci lipsurile sunt imputabile, iar acțiunile care au dus la distrugerea recoltelor nu au cauze obiective (inundații, îngheț sau alte fenomene naturale necontrolabile).

A precizat și că zona de cultură Câmpia Crișurilor și Mureșului este clasificată ca zona foarte favorabilă culturii de soia, nejustificându-se susținerile reclamantei referitoare la producția extrem de mică.

Totodată reclamanta a pretins că a efectuat lucrări de discuire conform facturilor din 30 septembrie 2010 emise de către SC F. SRL pentru suprafețe de teren în legătură cu care nu s-a făcut dovada existenței fizice.

A mai solicitat recurenta pârâtă să se modifice sentința și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, respingându-se această cerere pentru lipsa culpei procesuale, iar - în subsidiar - reducerea cheltuielilor reprezentând onorariul de expert și onorariul de avocat la minimul posibil.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., C. fisc., C. proc. fisc., legislația fiscală aplicabilă cauzei.

II. Procedura în fața instanței de recurs;

Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare, dar la data de 4 decembrie 2014 a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta pârâtă nu a dezvoltat sub niciun aspect motivul de recurs invocat formal în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., iar din examinarea sentinței recurate nu rezultă indicii că instanța de fond, interpretând greșit actele juridice deduse judecății (în speță, Decizia nr. 1102/199 din 26 mai 2011, Decizia de impunere nr. 98 din 22 martie 2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. 2057/2011), a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora.

Prin urmare, Înalta Curte constată că dispoziția legală menționată nu are incidență în cauză.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, se constată că recurenta pârâtă a susținut că sentința recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătând că instanța de fond a ignorat apărările sale și obiecțiunile formulate la expertizele efectuate, adăugând la lege și făcând abstracție de prevederile legale incidente.

Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată: bunurile constatate lipsă în gestiune, cu excepția celor la care se face referire la alin. (8) lit. a) - c (respectiv, „nu constituie livrare de bunuri, în sensul alin. (1): a) bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră, precum și bunurile pierdute ori furate, dovedite legal, astfel cum sunt prevăzute prin norme; b) bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, precum și activele corporale fixe casate, în condițiile stabilite prin norme; c) perisabilitățile, în limitele prevăzute de lege”).

În plus, conform pct. 11 din H.G. nr. 44/2004, în sensul art. 128 alin. (8) lit. b) din C. fisc., nu se consideră livrare de bunuri cu plată bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții în mod cumulativ: bunurile nu sunt imputabile; degradarea calitativă a bunurilor se datorează unor cauze obiective dovedite cu documente; se face dovada că s-au distrus bunurile și nu mai intră în circuitul economic.

Or, prin Procesul verbal de constatare din 18 noiembrie 2010 încheiat în baza H.G. nr. 1679/2008 de Comisia de evaluare (în care s-a consemnat faptul ca suprafața cultivata a fost distrusa prin furt si pășunat de animale domestice, fără a fi implicat fondul cinegetic) și din adresa din 26 decembrie 2010 emisă de Primăria com. Sintea Mare, precum și prin Procesele verbale de constatare înregistrate din 13 decembrie 20 și din 16 decembrie 2010 la Primăria Chișineu Criș (în care este consemnat faptul că nu poate lua decizii Comisia prevăzută de H.G. nr. 1079/2008, deoarece nu este legal constituită în lipsa reprezentantului D. Oradea, gestionarul faunei de interes cinegetic), intimata reclamantă a făcut dovada că cele două culturi de porumb (136 ha + 315 ha) au fost distruse de animale, nemaintrând în circuitul economic, și - respectiv - că nu îi este imputabilă imposibilitatea constatării pierderilor de către comisia de evaluare, astfel că erau incidente dispozițiile art. 128 alin. (8) lit. b) din C. fisc.

Este irelevantă, în acest context, împrejurarea invocată de recurenta pârâtă în sensul că, din procesele verbale de constatare prezentate, se deduce că pretinsa cultură de porumb de pe suprafața de 315 ha nu mai exista încă din luna iulie 2010, când au fost efectuate lucrările de discuire conform situațiilor de lucrări, întrucât, în condițiile unei culturi compromise sau distruse, societatea reclamantă nu avea vreo obligație de a aștepta să treacă momentul recoltării pentru a elibera terenul și a-l pregăti pentru culturi viitoare.

Și cu privire la cultura de grâu, față de împrejurarea potrivit căreia societatea a colectat T.V.A. pentru cheltuielile directe în sumă de 23.450 lei și pentru cheltuielile indirecte de 260,83 lei, expertul fiscal desemnat în cauză concluzionând în raportul său că, prin această înregistrare, în mod corect s-a ajustat T.V.A. deductibil aferent cheltuielilor efectuate pentru cele 30 ha cultivate cu grâu, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o temeinică aplicare a legii la situația de fapt stabilită, reținând că măsura organelor fiscale de a stabili T.V.A. colectată suplimentar în sumă de 14.451 lei este nelegală.

Și în ceea ce privește suma imputată pentru recolta redusă de soia, Înalta Curte reține că expertiza judiciară de specialitate a stabilit că nu era posibilă obținerea unei producții de soia apropiată de media stabilită de organele fiscale, chiar dacă zona de cultură Câmpia Crișurilor și Mureșului este clasificată ca zonă foarte favorabilă, în general, culturii de soia.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte consideră că, în speță, în conformitate cu prevederile art. 134, 134

1

și 134

2

din C. fisc., momentul exigibilității T.V.A. de colectat este momentul realizării veniturilor din livrarea producției obținute și, prin urmare, organul de inspecție fiscală a procedat nelegal stabilind T.V.A. colectat pentru o producție estimată, iar nu pentru cea realizată, deși nu erau incidente dispozițiile art. 67 din C. fisc.

În plus, expertul contabil desemnat în cauză a precizat în cuprinsul raportului de expertiză întocmit că, în ipoteza în care existau dovezi că societatea reclamantă nu ar fi declarat întreaga producție obținută, organul de inspecție fiscală urma să ajusteze T.V.A. deductibil (cel aferent bunurilor și serviciilor achiziționate în scopul obținerii producției respective), iar nu să procedeze la estimare.

A mai afirmat recurenta pârâtă că intimata reclamantă a pretins că a efectuat lucrări de discuire conform facturilor nr. 22 și nr. 24 din 30 septembrie 2010 emise de către SC F. SRL pentru suprafețe de teren a căror existență fizică nu a fost dovedită.

Raportul de expertiză efectuat în cauză contrazice și aceste susțineri ale recurentei pârâte, relevând că intimata reclamantă deținea în mod legal suprafețele de teren de 187,34 ha în localitatea Chișineu Criș și 41.41 ha în localitatea Ucuriș, operațiunile de discuire fiind efectuate pentru aceste suprafețe, pe unele porțiuni efectuându-se însă discuiri ”de două sau mai multe ori” în scopul întreținerii terenurilor cumpărate, dar nelucrate, pentru a se asigura obținerea subvențiilor de la G., care prevăd ca orice teren agricol să fie întreținut și curățat de buruieni.

În plus, expertul judiciar specializat în agricultură a precizat că toate lucrările efectuate de intimata reclamantă sunt parte integrantă a tehnologiei standard a fiecărei culturi, fiind strict necesare.

Referitor la solicitarea recurentei pârâte de a se modifica sentința respingându-se cererea de cheltuieli de judecată pentru lipsa culpei sale procesuale,

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut corecta aplicare a dispozițiilor

art.

274

C. proc. civ.

, obligând-o pe pârâta care a căzut în pretenții la despăgubirea reclamantei pentru cheltuielile pe care a dovedit că le-a făcut cu procesul.

De altfel, nu se poate susține lipsa de culpă procesuală a

recurentei pârâte

, în con

textul

în care aceasta a emis actele desființate

de instanță

ca nelegale și a avut posibilitatea remedierii situației în procedura administrativă, însă a înțeles să respingă contestația formulată de

intimata

reclamantă anterior sesizării instanței de contencios administrativ.

Cât privește cererea subsidiară a recurentei pârâte de modificare a sentinței în sensul reducerii cuantumului acestor cheltuieli, aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care, potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ. onorariul de expert nu poate fi redus, iar cel de avocat în mod corect a fost apreciat de instanță, în baza alin. (3) al aceluiași articol, ca fiind unul rezonabil, proporțional cu gradul de complexitate al cauzei și cu munca depusă de apărător pentru susținerea intereselor părții reprezentate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia;

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. 1 raportat la

art.

304

pct.

9 și

art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

va menține ca legală și temeinică sentința

instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de

pârâta

B.

Timișoara.

În baza

art.

274

C. proc. civ.

, recurenta pârâtă va fi obligată la plata către intimata reclamantă a c

heltuieli

lor de

judecată

aferente fazei recursului, de 3108 lei (din care,

1240

onorariu de avocat și

1868

lei cheltuieli de transport, conform chitanțelor depuse la dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. Timișoara împotriva sentinței nr. 352 din 25 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la plata sumei de 3108 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către intimata SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2015.