ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 398/2016

Decizia nr. 398/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL (fosta SC B. SRL - denumirea contribuabilului pe parcursul desfășurării inspecției fiscale) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. - D. și E. Timiș - F.:

(i) anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației societății nr. 435 din 31 octombrie 2012, emisă de C. - D., a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de echipa de inspecție fiscală nr. F/TM/624 din data de 12 octombrie 2011 și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/502 din 12 octombrie 2011, emis de E. Timiș;

(ii) să se constate refuzul pârâtei E. Timiș de a soluționa contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din data de 12 octombrie 2011 în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., ulterior emiterii Deciziei de soluționare a Contestației nr. 435 din 31 octombrie 2012 prin care D. a înaintat Contestația pe acest capăt de cerere spre justă și competentă soluționare E. Timiș, și pe cale de consecință:

a) în principal, anularea actului administrativ-fiscal asimilat reprezentat de refuzul pârâtei E. Timiș de a soluționa contestația sa formulată împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din data de 12 octombrie 2011 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din data de 12 octombrie 2011, prin care s-au stabilit cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit și venituri impozabile suplimentare în valoare totală de 30.852.851 lei.;

b)

în subsidiar, obligarea pârâtei E. Timiș la soluționarea Contestației formulate împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din data de 12 octombrie 2011, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii;

(iii) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu, în temeiul art. 451-455 C. proc. civ.

1.2. Soluția instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 345 din 5 februarie 2014, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/502 din 12 octombrie 2011 emis de E. Timiș (actuala G. Timiș), ca nefondată.

A admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect constatarea refuzului de soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș (actuala G. Timiș), anularea actului administrativ asimilat reprezentat de acest refuz și anularea Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș și, pe cale de consecință, a respins aceste capete de cerere ca inadmisibile.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL).

A respins capetele de cerere având ca obiect anularea parțială a Deciziei de soluționare a contestației nr. 435 din 31 octombrie 2012 emisă de C., a Deciziei de impunere nr. F/TM/624 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș și a Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/502 din 12 octombrie 2011 emis de E. Timiș, ca nefondate.

A admis capătul de cerere formulat în subsidiar și a obligat pârâta G. Timiș să soluționeze contestația împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș.

A obligat pârâta G. Timiș la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale

.

1.3. Cererea de recurs;

Împotriva sentinței civile nr. 345 din 5 februarie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs

reclamanta SC A. SRL

, solicitând:

(i) Casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată:

(ii) Schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii excepției inadmisibilității capetelor de cerere privind

anularea actului administrativ asimilat reprezentat de refuzul de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș și anularea Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș și trimiterea spre rejudecare a acestor capete de cerere la prima instanță, ținându-se cont de argumentele aduse în fața instanței de fond;

(iii) Obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. 2010, au fost invocate în esență următoarele:

A. Motive de ordin procedural:

1 - soluționând excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect constatarea refuzului de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din 12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș (în continuare, Decizia nr. 625) și anularea acesteia, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 205 și art. 218 C. proc. fisc. deoarece a aplicat regimul juridic reglementat de C. proc. fisc. în loc să aplice dreptul comun în materie de drept administrativ și fiscal reglementat de Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia ar fi fost admisibilă o cerere privind refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri în termenul legal; dar chiar dacă s-ar aplica C. proc. fisc., recurenta pretinde că soluția tot greșită ar fi deoarece legea de procedură fiscală nu reglementează inadmisibilitatea;

2 - au fost aplicate greșit prevederile art. 105 alin. (3), art. 107 alin. (2) și art. 109 alin. (2) C. proc. fisc. deoarece instanța de fond a omis să sancționeze activitatea autorității fiscale referitoare le următoarele aspecte: nepredarea proiectului de Raport de inspecție fiscală către societatea verificată, inclusiv modul de redactare a constatărilor care nu cuprind și punctul de vedere al reclamantei recurente și, în consecință, nici motivarea în fapt și în drept pentru care autoritatea nu a ținut cont de acest punct de vedere, fiind încălcate astfel și prevederile cap. V din Ordinul H. nr. 1181/2007; necomunicarea de către autoritatea fiscală, către societate, a unor constatări care au generat sume importante de plată (neadmiterea deducerii T.V.A. de pe factura din 15 februarie 2009 emisă de SC I. SRL), decât în momentul discuției finale cu contribuabilul, încălcându-se astfel prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. fisc.; reverificarea lunii mai 2009 precum și a facturilor achitate în avans în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 mai 2009, în lipsa unor date și informații noi față de cele existente la data verificărilor inițiale, în aceste condiții constatările fiind nule de drept.

B. Motive privind fondul operațiunilor taxabile, referitoare la:

1 - neadmiterea la deducere a T.V.A. aferentă facturilor de avans primite și achitate de reclamanta recurentă în perioada 2007-2009 către diferite societăți comerciale din țară și din străinătate.

Se susține că autoritatea fiscală și prima instanță au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) și c) și art. 146 lit. a) C. fisc., imputând societății că nu a regularizat dreptul de deducere a T.V.A. în momentul în care a constatat că nu mai deține niciun document din care să rezulte că avansul (din care T.V.A. fusese deja dedus la momentul facturării de către furnizor) servește unor operațiuni taxabile sau scutite cu drept de deducere.

În opinia recurentei, în speță nu se impunea regularizarea deoarece aceasta era obligatorie numai în situația în care intervenea unul din evenimentele prevăzute de art. 138 coroborat cu art. 159 C. fisc. iar furnizorii emiteau facturi ulterioare cu semnul minus, sau fără, după caz, ceea ce nu s-a întâmplat în speță.

În plus, prima instanță a procedat nelegal reproșând societății că pentru aceste facturi nu a prezentat contractele încheiate sau, în cazul în care au fost prezentate contractele, că acestea au avut termenele de realizare depășite. Recurenta consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 146 C. fisc. deoarece pentru exercitarea dreptului de deducere era suficient să se dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 C. fisc., fără să fie necesare alte documente (în acest sens fiind și practica judiciară a Curții de Justiție a Uniunii Europene).

2 - În ce privește obligația de colectare a T.V.A. pentru lucrările de construcții realizate pentru SC J. SRL, SC I. SRL și SC K. SRL, stabilită în sarcina sa de autoritatea fiscală și menținută de prima instanță, recurenta pretinde că este nelegală deoarece obligația se naște în momentul agreat de părți pentru livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor. Or, în speță, nu s-a făcut recepția lucrărilor și, deci, T.V.A. nu este exigibilă. Așa fiind, în mod eronat prima instanță reține că serviciul a fost prestat și că lucrările de construcții au fost finalizate, deși nu există niciun document care să ateste o astfel de stare de fapt.

3 - Referitor la dreptul de deducere a T.V.A. pentru utilajele închiriate în lunile aprilie și mai 2009, recurenta pretinde că în mod nelegal nu i-a fost recunoscut pe motiv că nu a prezentat documente din care să rezulte că serviciile au fost destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, în fapt utilajele fiind folosite pentru activitatea de antreprenoriat în construcții-montaj.

4 - Referitor la refuzul de acordare a dreptului de deducere a T.V.A. pentru serviciile de întreținere și reparații pentru autoturisme (altele decât cele utilizate de salariații cu funcții de conducere), recurenta pretinde că a dovedit cu documente puse la dispoziția autorității fiscale că autoturismele au fost folosite de angajați exclusiv în scopul desfășurării activității economice a societății.

5 - Referitor la programul informatic x și la serviciile de consultanță, se susține că prima instanță în mod greșit a reținut că nu a fost făcută proba efectuării de servicii în scopul realizării de operațiuni taxabile în condițiile în care, potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere era suficientă factura fiscală.

6 - Referitor la serviciile de cazare și transport, recurenta pretinde că în mod nelegal nu i s-a recunoscut dreptul de deducere a T.V.A. în condițiile în care a prezentat documente justificative din care rezultă că serviciile au fost necesare pentru desfășurarea activităților economice specifice societății.

7 - Referitor la serviciile achiziționate de la SC L. SRL în scopul depozitării confecțiilor metalice, recurenta arată că în mod nelegal au fost solicitate dovezi suplimentare, altele decât factura, pentru dovedirea serviciilor, încălcându-se, din nou, prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc.

8 - Referitor la lipsa documentelor justificative aferente facturilor emise de SC M. SRL, SC N. SRL și SC O. SRL recurenta pretind că, pe de-o parte, a prezentat astfel de documente, iar pe de alta, că facturile erau suficiente pentru considerentele deja arătate.

9 - Referitor la livrările intracomunitare de bunuri, recurenta pretinde că în mod nelegal nu i s-a acordat dreptul de scutire de T.V.A. pe motiv că nu deține documente justificative care să ateste că mărfurile au fost expediate în alt stat. În acest context, recurenta aduce explicații detaliate ale diferențelor constatate de autoritatea fiscală între greutatea mărfurilor înscrise în comenzi și greutatea mărfurilor menționată în documentele de transport (CMR).

1.4. Întâmpinări;

În cauză au formulat întâmpinări intimatele C. și P. Timiș (fostă E. Timiș), solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la proiectul de raport, se arată că dispozițiile art. 107 alin. (2) C. proc. fisc. nu obligă la „predare” ci doar la „prezentarea” lui, fiind suficientă discuția verbală cu contribuabilul, conf. art. 9 alin. (1) C. proc. fisc., ceea ce s-a și întâmplat la data de 05 octombrie 2011 când, pe parcursul mai multor ore organele de inspecție fiscală au prezentat proiectul raportului reprezentanților societății, drepturile la informare și la ascultare fiind respectate. De asemenea, punctul de vedere al societății a fost comunicat în scris și luat în considerare la întocmirea raportului final (inclusiv documentele depuse ulterior prezentării proiectului de raport).

Pe de altă parte, C. arată că încălcarea dispozițiilor procedurale invocate de recurentă nu atrage nulitatea actelor fiscale.

Referitor la reverificarea operațiunii economice (închiriere) menționate în factura din 02 mai 2009 emisă de SC I. SRL, se arată că Normele metodologice de aplicare a C. proc. fisc. aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 prevăd posibilitatea reverificării unei anumite perioade atunci când sunt descoperite date suplimentare, necunoscute de inspecția fiscală la data primei verificări, așa cum este situația în speță, administratorul SC I. SRL contestând realitatea închirierii.

Referitor la facturile de avans primite de societate de la furnizori și pentru care s-a exercitate dreptul de deducere a T.V.A., se arată că nu a fost vorba de o reverificare, ci de verificarea structurii unor conturi neînchise în timpul inspecției și a căror închidere necesita înregistrări în perioada curentă. Or, nu există dovezi că sumele plătite în avans în perioada 2007-2009 s-au concretizat în bunuri și/sau prestări de servicii utilizate în scopul unor operațiuni taxabile.

Referitor la apărările pe fond, intimatele susțin, în esență, că recurenta nu a prezentat dovezi privind realitatea operațiunilor economice pretinse.

De asemenea, referitor la cererea de anulare a raportului de inspecție fiscală, intimata C. și P. Timiș a invocat inadmisibilitatea pe motiv că nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

1.5. Răspunsul la întâmpinare;

Referitor la inadmisibilitatea cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală recurenta a arătat că se impune respingerea excepției deoarece, deși a fost respinsă de prima instanță, pârâta nu a exercitat recurs. În plus, practica judiciară este în sensul că dispozițiile art. 218 C. proc. fisc. permit controlul legalității raportului.

Referitor la celelalte chestiuni, recurenta susține cele arătate în cererea de recurs.

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru;

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) N.C.P.C., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 17 martie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) N.C.P.C.

Prin Încheierea din 06 octombrie 2015, completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) N.C.P.C., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.2. Soluția Înaltei Curți;

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei și a apărărilor intimaților, având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursurile sunt neîntemeiate pentru următoarele considerente:

Cu privire la excepția inadmisibilității unor capete de cerere;

Înalta Curte constată că instanța de fond, soluționând excepția inadmisibilității cererii - respectiv a cererii îndreptate împotriva soluției de declinare a competenței de soluționare a contestației formulate de recurentă împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din  12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș (în prezent P. Timiș, intimată în prezenta cauză) - dispusă de intimata C. în favoarea emitentei, a aplicat în mod corect dispozițiile legii speciale (C. proc. fisc., în vigoare la data emiterii actelor; în continuare, C. proc. fisc.) și nu pe cele ale legii generale în materie de contencios administrativ (Legea nr. 554/2004), respectând astfel principiul lex specialis derogat generali.

Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. fisc., „Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de C. fisc.”

Or, obiectul judecății contestației amintite îl constituie o obligație rezultată în sarcina recurentei dintr-un raport juridic fiscal.

În continuare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., arătând că obiectul judecății nu poate fi dat de soluția de declinare a competenței ci doar de soluția pe care autoritatea administrativă la care s-a trimis dosarul îl va da contestației formulate împotriva Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F/TM/625 din  12 octombrie 2011 emisă de E. Timiș.

La fel ca și în procedura civilă, legea nu deschide părții o cale de atac împotriva deciziei de declinare a competenței, sub acest aspect capetele de cerere formulate de reclamanta recurentă fiind într-adevăr inadmisibile deoarece nu au bază legală. Într-o astfel de situație, liberul acces la justiție se asigură prin garantarea dreptului la acțiune împotriva soluției date de autoritatea administrativă competentă să soluționeze contestația.

În consecință, criticile recurentei sunt neîntemeiate.

Cu privire la prevederile aplicarea prevederilor art. 105 alin. (3), art. 107 alin. (2) și art. 109 alin. (2) C. proc. fisc.

Recurenta invocă nelegalitatea mai multor chestiuni de natură procedurală confirmate de prima instanță, respectiv:

- nepredarea proiectului de Raport de inspecție fiscală către societatea verificată; se susține că din modul de redactare a constatărilor rezultă că acestea nu cuprind și punctul de vedere al societății și, în consecință, nici motivarea în fapt și în drept pentru care autoritatea nu a ținut cont de acest punct de vedere, fiind încălcate astfel și prevederile cap. V din Ordinul H. nr. 1181/2007;

- necomunicarea de către autoritatea fiscală, către societate, a unor constatări care au generat sume importante de plată (neadmiterea deducerii T.V.A. de pe factura nr. 15 februarie 2009 emisă de SC I. SRL), decât în momentul discuției finale cu contribuabilul, încălcându-se astfel prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. fisc.;

- reverificarea facturii nr. 15 februarie 2009 emisă de SC I. SRL în lipsa unor date și informații noi față de cele existente la data verificărilor inițiale;

- reverificarea facturilor achitate în avans în perioada 01 ianuarie 2007 - 31 mai 2009.

Primele două chestiuni se referă la dreptul la informare al recurentei reglementat de art. 107 C. proc. fisc., strâns legat de dreptul de a fi ascultat reglementat de art. 109 C. proc. fisc. și de dreptul la apărare garantat de art. 2 C. proc. fisc. raportat la art. 13 C. proc. civ.

Referitor la proiectul de raport, așa cu corect a arătat prima instanță, potrivit art. 107 alin. (2) C. proc. fisc., acesta „se prezintă” nu „se predă”. Celelalte aspecte legate de drepturile amintite au fost respectate prin întâlnirea părților din data de 05 octombrie 2011, așa cum se menționează în sentință (pag. 19), starea de fapt reținută de prima instanță neputând să facă obiectul recursului (potrivit art. 488 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate).

Dar chiar dacă autoritatea fiscală ar fi adus atingere drepturilor amintite, anularea actelor administrativ fiscale nu ar interveni de drept ci doar în măsura în care s-au produs vătămări care nu ar putea fi înlăturate altfel, ceea ce nu este cazul în speță.

Critica referitoare la cea de-a treia chestiune (reverificarea facturii din 15 februarie 2009 emisă de SC I. SRL) este neîntemeiată deoarece, ulterior inspecției aferente acelui an, au intervenit informații noi rezultate din declarația administratorului acelei societăți care, bazându-se pe propria contabilitate, a contestat realitatea operației comerciale înscrise în factură.

În aceste condiții, dispozițiile art. 105

1

C. proc. fisc. sunt îndeplinite, reverificarea având temei legal.

În ce privește ultima chestiune, Înalta Curte acceptă că reverificarea efectuată cu încălcarea dispozițiilor art. 105

1

C. proc. fisc. (referitoare la lipsa deciziei conducătorului autorității fiscale) reprezintă motiv de nulitate. Totuși, așa cum arată intimatele și cum corect a reținut și prima instanță, verificarea efectuată de autoritatea fiscală nu reprezintă reverificare în sensul art. 105

1

C. proc. fisc. deoarece facturile în discuție se referă la plăți în avans pentru operațiuni nefinalizate la data inspecției inițiale. Ceea ce s-a verificat este tocmai această finalizare și, constatând că ea nu a operat, în mod legal nu s-a recunoscut dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată (în continuare, T.V.A. sau taxa).

În consecință, criticile recurentei referitoare la procedura fiscală sunt neîntemeiate.

Referitor la fondul operațiunilor taxabile;

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că, în parte, argumentele recurentei contestă starea de fapt reținută de prima instanță și de aceea sunt nerelevante deoarece calea de atac a recursului poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, în acest sens fiind dispozițiile exprese ale art. 488 C. proc. civ.

În această situație sunt argumentele 3 - 6 și 8 - 9 în numerotarea de la 1.3 B din prezentele considerente, referitoare la:

- utilajele închiriate în lunile aprilie și mai 2009 pentru activitatea de antreprenoriat în construcții-montaj;

- folosirea de către unii angajați a autoturismelor societății exclusiv în scopul desfășurării activității economice a societății;

- folosirea programul informatic x și a serviciilor de consultanță în scopul realizării de operațiuni taxabile;

- existența documentelor justificative din care rezultă că anumite servicii de cazare și transport au fost necesare pentru desfășurarea activităților economice specifice societății;

- existența documentelor justificative din care rezultă că serviciile prestate de SC M. SRL, SC N. SRL și SC O. SRL au fost, de asemenea, necesare pentru desfășurarea activităților economice;

- existența documentelor justificative care atestă că livrările intracomunitare de bunuri au fost efectuate la parametrii indicați în facturi.

În toate aceste situații prima instanță a reținut că nu există dovezi în sensul existenței stării de fapt pretinse de recurentă, mai sus expuse.

Totuși, toate aceste afirmații pretind în același timp că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 146 C. fisc. deoarece pentru exercitarea dreptului de deducere era suficientă o singură dovadă, și anume factura fiscală care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.

Înalta Curte acceptă că argumentul poate fi invocat în condițiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ. deoarece nerespectarea regimului probator reprezintă o chestiune de drept; verificând acest aspect, constată următoarele:

Potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile, iar potrivit art. 146 alin. (1) lit. a) din același Cod, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei datorate sau achitate, aferentă bunurilor care au fost ori urmează să fie livrate sau serviciilor care au fost ori urmează să fie prestate în beneficiul său, persoana impozabilă trebuie să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.

Rezultă că pentru exercitarea dreptului de deducere trebuie îndeplinite atât condiții de fond (legate de persoana impozabilă, existența achiziției și destinația acesteia), cât și condiții de formă (existența unei facturi și conformitatea acesteia cu prevederile art. 155 alin. (5) C. fisc.).

Referitor la verificarea îndeplinirii condițiilor de fond sunt aplicabile dispozițiile art. 49 C. proc. fisc., potrivit cărora, pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda, printre altele, la solicitarea de informații de orice fel din partea contribuabililor și a altor persoane precum și la administrarea probei cu înscrisuri.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, deținerea unei facturi fiscale care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc. nu dovedește decât îndeplinirea condițiilor de formă. Pentru verificarea condițiilor de fond privind realitatea datelor înscrise în factură sau destinația achiziției, autoritatea fiscală poate să ceară informații sau documente contabile suplimentare.

Pentru aceleași considerente se înlătură și apărarea recurentei referitoare la facturile de avans achitate în ianuarie 2007. Într-adevăr, în măsura în care avansurile au fost plătite pentru achiziții care nu au fost realizate, condițiile de fond prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. pentru exercitarea dreptului de deducere nu sunt îndeplinite.

De asemenea, în ce privește T.V.A. aferent presupuselor servicii achiziționate de la SC L. SRL în scopul depozitării confecțiilor metalice, în condițiile stării de fapt reținute de prima instanță (lipsa documentelor justificative din care să rezulte ce materiale au fost depozitate, în ce cantități și în ce perioadă), dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. au fost corect aplicate de instanță.

Referitor la obligația de colectare a T.V.A. pentru lucrările de construcții realizate pentru SC J. SRL, SC I. SRL și SC K. SRL, instanța de fond a reținut că lucrările au fost în fapt executate și finalizate încă din 2009, beneficiarul folosindu-se de acestea (cf. cercetării la fața locului efectuată de autoritatea fiscală).

Așa fiind, Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea fiscală și instanța de fond au dat eficiență dispozițiilor art. 126 și art. 134

1

C. fisc. deoarece condițiile pentru exigibilitatea taxei sunt realizate chiar dacă părțile (prestatorul și beneficiarul) au omis să încheie proces verbal de recepție a lucrărilor.

În consecință, pentru considerentele expuse, văzând că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/ 2004 raportat la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează să îl respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL (fostă SC B. SRL) prin Lichidator Judiciar B.F.J., SC R. SPRL împotriva Sentinței civile nr. 345 din 5 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2016.