ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 224/2017

Decizia nr. 224/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererile de intervenție principale, înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2014, ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/30/2013 al Curții de Apel Timișoara, intervenienții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta D. Timișoara, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2012, întocmită de E. Timiș, F., G. cu privire la debitoarea SC H. SRL, cu privire la obligațiile fiscale ale societății în sumă totală de 2.026.259 lei, reprezentând: 524.306 lei, - debit suplimentar la impozit pe profit; 318.255 lei, - dobânzi/majorări aferente impozitului pe profit; 78.673 lei, - penalități aferente impozitului pe profit; 555.383 lei, - T.V.A. stabilit suplimentar; 446.288 lei, -dobânzi/majorări aferente T.V.A. și anularea în parte a Deciziei nr. 1142/608 din 24 iulie 2012, prin care s-a respins contestația înregistrată de debitoarea SC H. SRL (în insolvență) împotriva Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2011, cu privire la sumele precizate anterior.

În motivarea pe fond a cererilor de intervenție, au fost reiterate argumentele expuse de reclamantă în dovedirea nelegalității actelor administrative atacate:

În contextul expunerii situației de fapt, s-a arătat că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de justificarea achizițiilor cu documente și utilizarea bunurilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile ale persoanei impozabile și de respectarea condițiilor prevăzute la art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, persoana impozabilă trebuie să justifice exercitarea acestui drept în baza exemplarului original al facturii, care să cuprindă toate informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc.

Au considerat intervenienții că în mod greșit organul de inspecție fiscală nu a acordat drept de deducere a T.V.A. de la SC I. SRL în sumă de 125.837 lei exclusiv pentru că societatea furnizoare nu a depus declarații, deconturi de T.V.A. și bilanț contabil pentru operațiunile efectuate în perioada verificată și că în mod nelegal prin Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012 s-a respins contestația reclamantei cu privire la această sumă pe considerentul că "nu s-a putut dovedi că achiziția este urmarea unei livrări (activități economice pe teritoriul României) de la o persoană impozabilă". Așa cum s-a arătat în cererea principală, reclamanta a îndeplinit toate condițiile prevăzute de lege (art. 146 alin. (1) litera a) pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

Cu privire la tranzacția realizată cu furnizorul SC J. SRL, reclamanta a arătat că măsura luată de organele fiscale este lipsită de temei legal.

Astfel, s-a precizat că societatea SC K. SRL a pus la dispoziția organului de inspecție fiscală: facturile fiscale în original, (cantitatea înscrisă pe facturi nu depășește capacitatea unui mijloc de transport) și dovada plătii facturilor - iar în Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012 se arată expressis verbis faptul că "organul de inspecție fiscală nu a contestat corectitudinea documentelor în baza cărora societatea a înregistrat operațiunile în contabilitate și a dedus T.V.A."

Pe de altă parte, s-a menționat că reclamanta SC K. SRL nu poate fi făcută vinovată nici de radierea SC J. SRL, nici de lipsa evidenței contabile a acesteia din urmă. La data achizițiilor societatea SC J. SRL nu era radiată și nici inactivă, astfel încât societatea reclamantă nu putea manifesta nici o suspiciune cu privire la riscul vreunei fraude. în consecință, refuzul organului fiscal de a recunoaște reclamantei dreptul de deducere T.V.A.-ului aferent tranzacției, în sumă de 18.468 lei este nelegal.

În ceea ce privește refuzul organului fiscal de a recunoaște reclamantei dreptul de deducere T.V.A.-ului aferent tranzacției, în sumă de 54.720 lei s-a susținut că nu poate fi făcut răspunzător cumpărătorul pentru faptele furnizorului, cu atât mai mult cu cât acestea au fost ulterioare tranzacției, neexistând nici un temei legal pentru antrenarea în seama societății reclamante a răspunderii pentru fapta altuia.

Totodată, s-a arătat că, pentru prestațiile efectuate de SC L. SRL, reclamanta a anexat Planul de afaceri întocmit de către SC L. SRL, în baza contractului din 17 decembrie 2009 și a facturii din 17 decembrie 2009, însă această proba nu a fost considerată îndestulătoare de către organul fiscal, deoarece „nu reprezintă un document justificativ (…), având în vedere că acesta nu are nici un element de identificare referitor la titularii acestuia, semnături, termenul de realizare etc.

Cu privire la achizițiile de la SC M. SRL au arătat intervenienții că măsura luată de organul fiscal este lipsită de temei legal, în sensul că în mod eronat nu a fost recunoscut dreptul reclamantei la deducerea T.V.A.-ului, în sumă de 296.318 lei.

Cu privire la cheltuielile privind calamități, înregistrate în cont în sumă de 130.615 lei, considerate deductibile, reprezentând contravaloarea culturilor de soia și porumb degradate datorită secetei excesive, așa cum rezultă din procesele verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole, s-a arătat că organul fiscal nu a recunoscut dreptul reclamantei de deducere apreciind fără temei legal că se impune această măsură ca sancțiune pe motivul că SC N. SA nu a consimțit să insereze în contractul de asigurare evenimentul secetă.

Totodată organul de inspecție fiscală a recalculat impozitul pe profit aferent anului 2007, respectiv aferent anului 2009, luând în calcul profitul impozabil înregistrat de societate și cheltuielile nedeductibile stabilite în impui controlului, astfel: Pentru anul 2007 suma de 876.600 lei, reprezentând achiziții pentru care organul le control a considerat că nu s-a dovedit ca sunt urmare a unei livrări (activități economice pe teritoriul României) de la o persoană impozabilă care să fie concretizata într-o livrare sau prestare de serviciu (compuși din 491.400 lei, aferente achiziției de la SC I. SRL, + 288.000 lei, aferente achiziției de la SC O. SRL + 97.200 aferente achiziției de la SC J. SRL). Având în vedere argumentele expuse la cap. I (T.V.A.) consideră că în mod eronat și nejustificat a fost calculat impozitul pe profit suplimentar și accesoriile aferente pentru anul 2007.

Pentru anul 2009 organul de inspecție fiscală consideră nedeductibilă la calculul impozitului pe profit în suma de 316.000 lei, aferentă lucrărilor executate de SC L. SRL și suma de 1.559.570 lei, aferentă achizițiilor de la SC M. SRL Având în vedere argumentele expuse la cap. I (T.V.A.), consideră că în mod eronat și nejustificat a fost calculat impozitul pe profit suplimentar și accesoriile aferente pentru anul 2009.

Prin notele scrise, pârâta P. Timiș, în reprezentarea D. Timișoara a solicitat să se constate că cererile de intervenție nu sunt admisibile în principiu, solicitând respingerea acestora ca inadmisibile; admiterea excepției privind lipsa calității procesuale active a numiților A., B. și C.; respingerea cererilor de intervenție ca inadmisibile dată de nerespectarea prevederilor art. 205 și 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. coroborate cu prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; respingerea cererilor de intervenție ca vădit neîntemeiate și nelegale; respingerea eventualelor cheltuieli de judecata ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 180 din 23 iunie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/59/2014, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților A., B. și C., a respins cererile de intervenție principale în interesul intervenienților formulate de a intervenienții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. Timișoara, ca fiind formulate de persoane care nu justifică calitatea procesuală activă și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs intervenienții A., B. și C., solicitând admiterea recursului, și, având în vedere că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe (art. 312 alin. (3) și (5) din V.C.P.C.), să se dispună casarea sentinței nr. 180 din 23 iunie 2014, cu consecința trimiterii cauzei la Curtea de Apel Timișoara spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 911 din 2 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/59/2014, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 180 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2014* la data de 12 mai 2015.

Prin completarea întâmpinării formulată pârâta D. Timișoara - P. Timiș în nume propriu și în reprezentarea R., a solicitat respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de intervenție voluntară principale formulate de A., B. și C., ca urmare a faptului că prin Hotărârea nr. 120/2015 din 18 mai 2015 s-a admis excepția perimării acțiunii principale formulată de SC H. SRL (fosta SC K. SRL) prin lichidator în Dosarul nr. x/30/2013 al Curții de Apel Timișoara din care s-au disjuns cererile de intervenție de anulare a acelorași acte administrativ fiscale ce formează obiectul prezentei cauze.

Prin Hotărârea nr. 120/2015 din 18 mai 2015 s-a admis excepția perimării acțiunii principale de anulare a acelorași acte administrativ fiscale formulata de SC H. SRL prin lichidator în Dosarul nr. x/30/2013 al Curții de Apel Timișoara din care s-au disjuns cererile de intervenție in interes propriu pentru aceleași acte administrativ fiscale, ce formează obiectul prezentei cauze.

Prin sentința nr. 167 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-au admis în parte cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții în interes propriu A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtele D. Timișoara și R. București.

Au fost anulate în parte actele administrative reprezentate de Raportul de inspecție fiscală nr. 2933 din 30 martie 2012 a E. Timiș - G., de Decizia de impunere nr. 4 din 26 martie 2012 emisă de E. Timiș - F. - G. și de Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012 emisă de E. Timiș - F. - G., în ceea ce privește pe de o parte, sume referitoare la calamitățile soia și porumb și sumele stabilite suplimentar pentru achizițiile de la SC I. SRL, SC J. SRL și SC O. SRL, și anume: suma de 223.842 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar, suma de 300.643 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A., suma de 72.318 lei reprezentând penalități aferente T.V.A., suma de 161.154 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 280.709 lei reprezentând majorări aferente impozitului pe profit și suma de 61.180 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe profit, și pe de altă parte, sumele stabilite suplimentar pentru achiziții de la SC M. SRL, aferente facturii din 11 septembrie 2009, și anume suma de 11.318 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar și accesorii aferente acestei sume în cuantum de 7.090 lei, și impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente acestuia.

S-a respins în rest acțiunea intervenienților.

Au fost obligate pârâtele la plata către intervenienți a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale reprezentând onorariu expert.

Fata de împrejurarea ca cererile de intervenție in interes propriu au fost admise in principiu, formându-se un dosar distinct în care acestea urmează sa se soluționeze și, văzând Decizia nr. 911 din 2 martie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/59/2014 de înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanța de judecata, Curtea a respins excepția lipsei de obiect invocata de parata, neavând nici un fel de relevanta soluția perimării dosarului ca a avut ca obiect cererea de chemare in judecata formulata de reclamanta SC H. SRL.

Pe fondul cererilor, curtea de apel a constatat ca prin Decizia de impunere nr. 4 din 26 martie 2012 s-au reținut în sarcina SC H. SRL o serie de obligații fiscale, și anume: 524.306 lei reprezentând debit suplimentar la impozitul pe profit; 318.255 lei cu titlu de dobânzi, majorări aferente impozitului pe profit; 78.673 lei reprezentând penalității aferente impozitului pe profit; 555.383 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar; 446.288 lei reprezentând dobânzi și majorări aferente T.V.A. și 103.354 lei reprezentând penalității aferente T.V.A.

Împotriva acestei decizii SC H. SRL a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, contestație care a fost respinsă prin Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012.

În fapt, Curtea s-a reținut că reclamanta a fost supusă unui control din partea pârâtei având drept obiective verificarea modului de constituire, declarare, virarea impozitului pe veniturile microîntreprinderii pe perioada 02 mai 2006 - 31 decembrie 2006 și a impozitului pe profit pe perioada 02 mai 2006 - 31 decembrie 2006, a modului de constituire, declarare și virare a T.V.A. pe perioada 02 mai 2006 - 31 martie 2010, a modului de constituire, declarare și virarea impozitului pe salarii, precum și a contribuțiilor pentru asigurările sociale de stat și de sănătate pe aceeași perioadă, a impozitului pe veniturile din dividende pentru perioada 02 mai 2006 - 31 decembrie 2009 și a impozitului pe veniturile nerezidenților pentru perioada 02 mai 2006 - 31 decembrie 2009.

Față de împrejurarea că au fost constatate neconcordanțe semnificative în declarația cod s-au solicitat de către pârâtă controale încrucișate la societățile din țară cu care reclamanta a avut relații comerciale, s-a dispus suspendarea inspecției fiscale pe baza referatului din 07 mai 2010, inspecția fiind reluată începând cu data de 19 decembrie 2011.

Ca urmare a acestui control a fost perfectat Raportul de inspecție fiscală nr. 2933 din 30 martie 2012, în temeiul căruia a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 4 din 26 martie 2012.

În temeiul acestei decizii a fost stabilit în sarcina SC H. SRL un debit în cuantum de 2.607.039 lei din care 589.933 cu titlu de impozit pe profit, 407.429 lei dobânzi aferente impozitului pe profit, 88.490 lei penalități aferente impozitului pe profit, 946.620 lei cu titlu de T.V.A., 468.673 lei reprezentând majorări aferente T.V.A. și 105.894 lei penalități aferente T.V.A.

Curtea de apel a reținut că reclamanta a dedus în perioada verificată de către pârâtă T.V.A. în sumă de 555.383 lei (125.837 lei aferentă achiziției de la SC I. SRL; 54.720 lei aferent achiziției de la SC O. SRL; 18.468 lei aferent achiziției de la SC J. SRL; 60.040 lei aferent achiziției de la SC L. SRL și 296.318 lei aferent achiziției de la SC M. SRL), achiziții pentru care pârâta a apreciat că nu s-a dovedit ca sunt urmare a unei livrări de la o persoană impozabilă care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu.

Din cuprinsul dosarului administrativ, prima instanță a constat ca SC H. SRL a efectuat achiziții de la SC I. SRL București în lunile mai și iunie 2007, cu factura din 28 mai 2007 în valoare de 121.380 lei (T.V.A. 19.380 lei); plasă sudată 1.060 bucăți achiziționată cu factura din 16 iunie 2007 în valoare de 81.991 lei (T.V.A., 13.091 lei); 4 tractoare cu factura din 20 iunie 2007 care au fost înregistrate în Registrul evidenței mijloacelor fixe.

S-a mai constatat că pârâta nu a contestat caracterul real al documentelor în baza cărora reclamanta a înregistrat în contabilitate achizițiile anterior menționate, reținând doar că SC I. SRL nu a declarat și nu a depus declarații, deconturi T.V.A. și bilanț contabil pentru operațiunile efectuate, apreciind că aceste achiziții nu sunt urmare a unei livrări de la o persoană impozabilă.

Față de împrejurarea că din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar rezultă realitatea achizițiilor făcute de SC H. SRL de la SC I. SRL, bunurile achiziționate fiind ulterior revândute, prin sentința atacată s-a stabilită că aceste achiziții au fost realizate în folosul operațiunilor taxabile și în scopul obținerii de venituri impozabile.

În ceea ce privește achizițiile făcute de SC H. SRL de la SC J. SRL în lunile mai și iunie 2007, în valoare de 115.668 lei (T.V.A. 18.468 lei), prima instanță a observat că organele de control au stabilit că aceste achiziții nu ar fi reale și nu s-a putut dovedi că ar fi urmarea unor livrări efectuate de o persoană impozabilă, această suspiciune fiind confirmată și de împrejurarea că furnizorul prezintă un comportament fiscal cu risc mare, fiind radiat. In consecință, organele de control au stabilit că aceste cheltuieli sunt nedeductibile din punct de vedere fiscal și au refuzat acordarea dreptului de deducere a T.V.A. aferent acestor achiziții.

Din ansamblul probator administrat în cauză, judecătorul fondului a constatat că azotatul de amoniu achiziționat de la SC J. SRL a fost revândut către SC S. SRL, conform facturii din 25 iunie 2007, către SC T. SRL, conform facturii din 25 iunie 2007 și către SC U. SRL, cu factura din 25 iulie 2007.

Curtea a mai observat că, din cuprinsul Raportului de expertiză administrat în cauză rezultă corectitudinea documentelor în baza cărora SC H. SRL a înregistrat în evidențele contabile și a dedus T.V.A. aferentă acestor achiziții.

Raportat la aceste aspecte, văzând și că marfa respectivă a fost revândută, instanța de fond a reținut că achizițiile anterior menționate au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile și a realizării de venituri impozabile.

În ceea ce privește achiziția efectuată de la SC O. SRL, Curtea de apel a constatat că aceasta a fost efectuată la data de 22 iunie 2007, constând într-un mijloc fix în valoare de 288.000 lei (T.V.A. 54.720 lei), fiind înregistrată în contabilitate pe baza facturii din 22 iunie 2007 Curtea a reținut că mijlocul fix a fost recepționat și achitat în totalitate prin foi de vărsământ în intervalul 06 august 2007 -18 august 2007.

A mai observat Curtea că acest mijloc fix a fost revândut la data de 29 iunie 2007 către SC V. SRL, conform facturii.

Organele de inspecție fiscală au reținut că SC O. SRL are un comportament fiscal cu risc mare, fiind declarată inactivă din 26 februarie 2008 și neplătitoare de T.V.A. din 01 martie 2008, precum și împrejurarea că această societate nu a depus declarații din data de 14 august 2006, deconturi de T.V.A. din 24 iulie 2006 și bilanțul contabil din anul 2005.

Raportat la împrejurarea că din documentele depuse la dosar rezultă veridicitatea înscrisurilor în baza cărora s-au realizat înregistrările în contabilitate, văzând că mijlocul fix a fost revândut ulterior, instanța de fond a constatat realitatea operațiunilor desfășurate de SC H. SRL, această achiziție fiind folosită de societate în scopul operațiunilor sale taxabile și realizării de venituri impozabile.

Văzând că organele fiscale au procedat la neacordarea deductibilității T.V.A. și a cheltuielilor aferente tranzacțiilor efectuate de SC H. SRL de la SC I. SRL, SC J. SRL și SC O. SRL pe considerentul că societățile furnizoare prezintă un comportament fiscal cu risc mare, fiind radiată sau nedepunând declarațiile și deconturile de T.V.A. aferente, prima instanță a observat că din cuprinsul Legii nr. 571/2003 și a O.G. nr. 92/2003, nu pot fi identificate reglementări care să stabilească consecințe fiscale negative pentru un cumpărător de bună credință în ipoteza în care furnizorul nu ar fi declarat livrările sale, nu ar fi găsit la sediu sau ar fi fost radiat ulterior efectuării livrărilor.

Față de comportamentul fraudulos al furnizorilor, conform art. 67 din O.G. nr. 92/2003organele de inspecție fiscală erau îndreptățite să stabilească baza de impunere prin estimare în ipoteza contribuabililor care nu prezintă evidența contabilă, nu depun declarațiile fiscale sau în ipoteza în care evidentele contabile sau declarațiile depuse sunt incorecte sau incomplete.

Fată de susținerile intervenienților în sensul că nu este rezonabil sa-i fie imputată societății achizitoare o eventuală fraudare a mecanismului T.V.A. de către furnizorii săi, instanța de fond a reținut că in jurisprudența sa (hotărârea din 22 octombrie 2015 pronunțată în cauza C-277/14), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „Dispozițiile celei de a șasea directive nr. 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1997 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr. 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum, cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și ca este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elementele obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționare era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere".

Văzând situația de fapt reținută în urma administrării probatoriului în cauză, raportat la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a constatat că este nelegală practica organelor fiscale de a nu recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a T.V.A. achitată pentru bunuri care au fost livrate pentru considerentul că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat drept un operator inexistent, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport de elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoare adăugată.

Astfel fiind, instanța de fond a reținut că organele fiscale nu au probat în speța de față implicarea SC H. SRL în comportamentul fiscal cu risc mare al societăților furnizoare, context în care este nelegal refuzul acestora de acordarea dreptului de deducere a T.V.A. aferent achizițiilor de la furnizorii în cauză.

Mai mult, că nu se poate reține culpa achizitoare în nedeclararea de către furnizori a deconturilor de T.V.A. sau a bilanțurilor contabile.

În plus, astfel cum s-a arătat anterior în considerentele sentinței, prima instanță a reținut că operațiunile efectuate de reclamantă în cadrul raporturilor cu SC I. SRL, SC J. SRL și SC O. SRL sunt reale, fiind înregistrate în mod corect în evidențele contabile ale societății, context în care este evident că achizițiile au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile și a realizării de venituri impozabile.

Astfel fiind, Curtea a observat că în mod nelegal organele fiscale au procedat în mod eronat prin refuzul acordării dreptului de deducere a T.V.A. aferent acestor achiziții.

A mai reținut prima instanță că societatea a înregistrat în luna septembrie 2007 cheltuieli privind calamitățile la soia și porumb în sumă de 130.615 lei reprezentând contravaloarea culturii de soia și porumb degradate din cauza secetei excesive.

Totodată, a reținut judecătorul fondului ca SC H. SRL avea perfectat cu SC N. SA un contract de asigurare care însă nu era de tip x, fiind exceptat riscul de secetă. în acord cu prevederile Legii nr. 381/2002 și ale Ordinului nr. 419/2002, Guvernul, la propunerea X., are obligația să acorde despăgubiri pentru zonele declarate calamitate ca urmare a secetei.

Astfel, reclamanta nu a obținut despăgubiri de la societatea de asigurare, însă în temeiul Procesului verbal de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole și a dispozițiilor legale anterior menționate, X. Timiș a solicitat Z. declararea județului Timiș drept județ calamitat pentru producția de soia și porumb, însă Guvernul nu a declarat această zonă drept zonă calamitată.

Conform probelor depuse la dosarul cauzei, s-a reținut că reclamanta a deținut documentele prevăzute de legislația în vigoare, însă nu a obținut despăgubiri întrucât zona nu a fost declarată ca zonă calamitată.

În ceea ce privește achiziția de mărfuri de la SC M. SRL, în valoare de 1.559.570 lei (T.V.A. 296.318 lei) conform facturilor din 03 noiembrie 2009 și din 11 septembrie 2009, Curtea a constatat că organul fiscal a reținut că SC M. SRL nu mai este înregistrată în scopuri de T.V.A. începând cu 20 ianuarie 2009, nu a declarat aceste livrări în Declarația Cod, constatând că aceste achiziții nu sunt rezultatul unei activități economice care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu de la o persoană impozabilă.

A reținut, de asemenea, instanța de fond că SC M. SRL a fost înregistrată ca plătitoare de T.V.A. în perioada 13 februarie 2008 (data înregistrării în scopuri de T.V.A.) - 20 ianuarie 2009 (data anulării înregistrării în scopuri de T.V.A.).

În conformitate cu Nota de recepție intrare din 01 octombrie 2009, Fișa de magazie 01 octombrie 2009-31 martie 2010 și factura de vânzare din 23 martie 2010, Curtea constată că bunul achiziționat cu factura din 11 septembrie 2009 a fost revândut societății SC U. SRL.

În acord cu concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză, curtea de apel a constatat că nu se poate concluziona că toate bunurile achiziționate de la SC M. SRL, în temeiul Facturii din 03 noiembrie 2009 au fost livrate, fiind folosite de societate în scopul operațiunilor sale taxabile și realizarea de venituri impozabile.

Prin urmare, s-s apreciat că, în ceea ce privește achizițiile ce au făcut obiectul Facturii din 11 septembrie 2009, acestea sunt reale, bunurile fiind revândute de către SC H. SRL, conform Facturii din 23 martie 2010.

Raportat la jurisprudența comunitară menționată anterior, constatând realitatea achizițiilor anterior precizate, ce fac obiectul Facturii din 11 septembrie 2009, instanța de fond a constatat că aceste achiziții au fost efectuate în scopul operațiunilor taxabile și în scopul obținerii de venituri impozabile, organul de control procedând în mod eronat Ia neacordarea dreptului de deducere a T.V.A. și a cheltuielilor aferente acestor achiziții.

Recursul;

Împotriva acestei sentințe pârâtele E. Timișoara prin P. Timiș și R. reprezentată de D. Timișoara și intervenienții B. și A. au formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă D. Timișoara - P. Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Y. și R., a invocat aplicarea greșită a legii în pronunțarea hotărârii atacate, transcriind apărările formulate atât în ceea ce privește excepțiile invocate cât și pentru fiecare dintre sumele supuse contestării.

Astfel, a susținut recurenta că în mod vădit nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei de obiect invocată de aceasta, considerând că în condițiile în care acțiunea principală s-a perimat Decizia nr. 911 din 02 martie 2015 a Înaltei Curții de Casație și Justiție a devenit caducă.

Un alt motiv de nelegalitate a hotărârii atacate îl reprezintă faptul că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind admisibile cererile de intervenție principală formulate de A., B. și C., în condițiile în care aceste cereri sunt rămase fără obiect și totodată inadmisibile ca urmare a pronunțării Hotărârii nr. 120/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a admis excepția perimării acțiunii formulate de SC H. SRL (fosta SC K. SRL) în cauza Dosarului nr. x/30/2013 a Curții de Apel Timișoara din care s-au disjuns cererile de intervenție având ca obiect anularea acelorași acte administrativ fiscale.

Recurenta apreciază că un alt motiv de nelegalitate al sentinței atacate îl reprezintă faptul că instanța de fond ar fi omis să analizeze excepția lipsei calități procesual active a intimaților intervenienți, raportat la faptul că actele administrativ fiscale atacate nu au fost emise în sarcina acestora ci în sarcina SC H. SRL.

Un alt motiv de nelegalitate invocat în susținerea recursului îl reprezintă ignorarea instanței de fond a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Y. - R. prin E. Timiș și respectiv a R., recurenta apreciind că acestea nu au calitate procesual pasivă întrucât nu există identitate de persoane între emitentul actelor contestate și pârâtele chemate în judecată.

În ceea ce privește sumele contestate, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată cu privire la sumele referitoare la calamități soia și porumb și sumele stabilite suplimentar pentru achizițiile de la SC I. SRL, SC J. SRL și SC O. SRL, respectiv suma de 223.842 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar, suma de 300.643 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A., suma de 72.318 lei reprezentând penalități aferente T.V.A., suma de 161.154 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 280.709 lei reprezentând majorări aferente impozitului pe profit și suma de 61.180 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe profit, precum și sumele stabilite suplimentar pentru achiziții de la SC M. SRL, aferente facturii din 11 septembrie 2009 și anume suma de 11.318 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar și accesorii aferente acestei sume în cuantum de 7.090 lei și impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente acesteia, instanța de fond interpretând eronat actele deduse judecății în condițiile în care nu existau motive legale de anulare a actelor deduse judecății.

A susținut recurenta că au fost aplicate greșit prevederile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare, art. 145 alin. (1), art. 134

1

alin. (7), coroborate cu pct. 48 din H.G. nr. 44/2004, Titlul II modificată și completată, art. 155 alin. (5) C. fisc., art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003, așa cum a fost modificată și completată și Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Casație și Justiție.

Totodată recurenta a solicitat și respingerea cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond în cuantum de 20.000 lei, apreciind că nu s-a aflat în culpă procesuală astfel cum în mod eronat a considerat instanța de fond.

Recurenții-intervenienți au formulat recurs precum și cerere de repunere în termen, susținând că hotărârea atacată a fost comunicată avocatei care la momentul comunicării era pleată din țară ceea ce a determinat formularea recursului peste termenul legal.

În cuprinsul recursului formulat, recurenții au formulat critici cu privire la respingerea în parte a acțiunii susținând că în mod eronat instanța de fond nu a fost recunoscut dreptul societății la deducerea T.V.A. în sumă de 296.318 lei, având în vedere că bunurile achiziționate de la SC M. SRL au fost revândute de aceasta.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 pct. 4, 6 și 8 și art. 186 C. proc. civ.

Apărările formulate;

Recurenta-pârâtă D. Timișoara - P. Timiș, în nume propriu și în reprezentarea Y. - R. a formulat întâmpinare la recursul declarat și formulat de recurenții intervenienți principali solicitând respingerea acestuia ca fiind tardiv formulat cât și respingerea cererii de repunere în termen susținând în esență că recursul a fost formulat peste termenul legal iar cererea de repunere în termen este nefondată.

Pe fond au solicitat respingerea recursului ca nemotivat și vădit neîntemeiat, susținând că se solicită admiterea în tot a cererilor formulate dar nu își motivează recursul decât cu privire la factura din 03 noiembrie 2009 emisă de SC M. SRL, față de care se emit apărări vădit nefondate.

Recurenții-intervenienți principali au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă D. Timișoara - P. Timiș susținând în esență că în mod corect au fost respinse de către instanța de fond excepțiile invocate cât și susținerile acesteia pe fondul cauzei, apreciind că în mod corect au fost anulate în parte actele contestate în ceea ce privește deductibilitatea T.V.A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor;

Cu privire la excepția tardivității recursului formulat de recurenții-intervenienți și a cererii de repunere în termen.

Verificând susținerile recurentei-pârâte Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenții intervenienți este tardiv formulat iar cererea de repunere în termen este nefondată, având în vedere că recursul a fost formulat cu depășirea termenului legal iar motivele invocate prin cererea de repunere în termen sunt nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 186 C. proc. civ., în sensul că sentința atacată a fost comunicată atât la sediul procedural al apărătorului ales cât și la domiciliul intervenienților principali astfel cum rezultă din procedura de comunicare a hotărârii cu toate părțile în cauză.

Astfel fiind Înalta Curte va admite excepția invocată și respingând ca nefondată cererea de repunere în termen, va respinge recursul formulat de recurenții intervenienți ca tardiv formulat.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă D. Timișoara - P. Timiș în nume propriu și în reprezentarea Y.-R.

Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-pârâtă cât și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la soluționarea excepțiilor invocate în cauză, instanța de control judiciar constată că acestea sunt nefondate.

În mod corect s-a reținut prin sentința atacată că excepția lipsei de obiect a cererii formulate de intervenienți este nefondată, întrucât cererile de intervenție au fost disjunse fiind admise în principiu și s-a format un dosar distinct iar prin raportare la Decizia nr. 911 din 02 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanța de judecată, excepția lipsei de obiect apare ca fiind nefondată iar soluția perimării dosarului având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de SC H. SRL este irelevantă în prezenta cauză.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte formulate pe fondul cauzei Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de control judiciar constată că în mod eronat judecătorul fondului a admis în parte acțiunea intimaților intervenienți și a dispus anularea în parte a actelor administrativ fiscale atacate, respectiv în ceea ce privește sumele referitoare la calamități pentru culturile de soia și porumb, precum și sumele stabilite suplimentar pentru achizițiile de la SC I. SRL, SC J. SRL și SC O. SRL, respectiv: suma de 223.842 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar, suma de 300.643 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A., suma de 72.318 lei reprezentând penalități aferente T.V.A., suma de 161.154 lei cu titlu de impozit pe profit, suma de 280.709 lei reprezentând majorări aferente impozitului pe profit și suma de 61.180 lei reprezentând penalități aferente impozitului pe profit, precum și sumele stabilite suplimentar pentru achiziții de la SC M. SRL, aferente facturii din 11 septembrie 2009 și anume suma de 11.318 lei reprezentând T.V.A. stabilit suplimentar și accesorii aferente acestei sume în cuantum de 7.090 lei și impozit pe profit stabilit suplimentar și accesorii aferente acesteia.

Astfel, în ceea ce privește suma de 125.837 lei reprezentând T.V.A. cu accesoriile aferente, pe care societatea reclamantă SC H. SRL a dedus-o de pe factura de achiziție de la SC I. SRL București în deconturile aferente lunilor mai și iunie 2007, Înalta Curte constată, contrar celor reținute de judecătorul fondului, că nedeclararea tranzacțiilor efectuate de către societate fără depunerea documentelor necesare, sunt irelevante și nu pot conduce la acordarea dreptului de deducere a T.V.A., întrucât reclamantul trebuie să justifice necesitatea achizițiilor de bunuri precum și faptul că acestea sunt efectuate în scopul operațiunilor sale taxabile.

În fapt, astfel cum s-a reținut prin raportul de inspecție fiscală din 30 martie 2012 emis de recurenta-pârâtă D. Timiș - G., organul fiscal nu a contestat forma facturii în baza căreia s-a stabilit baza impozabilă ci fondul problemei respectiv realitatea operațiunii.

În mod corect s-a reținut prin acele administrativ fiscale contestate că dreptul de deducere a T.V.A. de la SC I. SRL în sumă de 125.867 lei pentru care societatea furnizoare nu a declarat și nu a depus declarații, deconturi T.V.A. și bilanț contabil pentru operațiunile efectuate în perioada verificată nu poate fi acordat, fiind încălcate dispozițiile legale prevăzute de art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Referitor la suma de 18.468 lei reprezentând T.V.A. aferent facturii de achiziții de la SC J. SRL în lunile mai și iunie 2007 în valoare de 115.668 lei reprezentând contravaloare azotat de amoniu, în mod legal i s-a reținut prin actele administrativ fiscale contestate faptul că nu se poate recunoaște dreptul de deducere întrucât astfel cum a rezultat în urma verificărilor efectuate de către organele fiscale, societatea furnizoare nu a depus la organul fiscal teritorial declarația cod aferentă sem. II al anului 2007 și în consecință achiziția efectuată de la acest furnizor, care începând cu data de 27 ianuarie 2010 a fost radiat, nu a fost certificată ca fiind reală și nu s-a putut dovedi că este urmarea unei livrări de la o persoană impozabilă.

Aceeași situație a fost reținută și în cazul achiziției efectuate de la SC O. SRL efectuată la data de 22 iunie 2007, constând într-un mijloc fix în valoare de 288.000 lei cu T.V.A. în valoare de 54.720 lei.

Conform verificărilor efectuate de organele fiscale s-a constatat că societatea furnizoare are un comportament fiscal cu risc mare fiind declarată inactivă, din data de 26 februarie 2008 și neplătitoare de T.V.A. din 01 martie 2008, precum și faptul că aceeași societate nu a depus declarații din data de 14 august 2006 nu au fost depuse deconturi de T.V.A. din 24 iulie 2006 și bilanț contabil din anul 2005.

Cu toate acestea, în mod eronat apreciază instanța de fond că operațiunile desfășurate de societatea SC H. SRL ar fi reale și că aceasta ar trebui să beneficieze de dreptul de deducere deși în cauză nu s-au dovedit a fi îndeplinite condițiile legale prevăzute de dispozițiile art. 126 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Aceeași situație se regăsește și în cazul achizițiilor de mărfuri de la SC M. SRL pentru care societatea reclamantă s-a înregistrat cu T.V.A. în sumă de 296.318 lei, iar în urma controlului efectuat de organele fiscale s-a constatat că societatea furnizoare nu mai era înregistrată în scopuri de T.V.A. începând cu 20 ianuarie 2009 și are un comportament fiscal cu risc mare fiind în insolvență și nu a declarat aceste livrări în declarația cod iar pentru achizițiile efectuate de la aceasta nu s-a putut dovedi că sunt rezultatului unei activități economice care să fie concretizată într-o livrare sau prestare de serviciu de la o persoană impozabilă conform dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. fisc.

În consecință, instanța de control judiciar reține că și în această situație, având în vedere dispozițiile legale mai sus menționate, în mod corect s-a reținut prin actele administrativ fiscale contestate că nu se poate recunoaște dreptul de deducere a acestor sume iar interpretarea dispozițiilor legale incidente prin sentința atacată este eronată; având în vedere că realitatea achizițiilor respective nu a putut fi dovedită.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă se dovedesc a fi fondate și în ceea ce privește cheltuielile privind calamitățile la soia și porumb în sumă de 130.615 lei, reprezentând contravaloarea culturilor de soia și porumb degradate din cauza secetei excesive.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată că înregistrarea pe cheltuieli a pierderilor în sumă de 130.615 lei reprezentând contravaloarea culturii de soia și porumb degradată din cauza secetei excesive, ar fi legală.

Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, societatea în calitate de agent economic a avut încheiat contract de asigurare cu SC N. SA pentru cultura de soia și porumb din anul 2007, contract care nu a avut ca obiect al asigurării evenimentul „secetă” ci doar „grindină”, incendii”, „furtună”, „ploaie torențială” - efecte directe, alunecare/prăbușire de teren cultivat”.

Ca atare, SC H. SRL nu a înregistrat venituri din despăgubiri întrucât nu i-au fost acordate despăgubiri pentru aceste culturi.

Contrar concluziei instanței de fond, Înalta Curte reține că zonele calamitate se declară prin Hotărâri de Guvern, ceea ce în cazul reclamantei nu s-a întâmplat, județul Timiș, nefiind declarat județ calamitat pentru producția de soia și porumb și în consecință cheltuielile suportate de societatea reclamantă cu calamitățile, care nu au fost asigurate sunt de natura celor prevăzute de art. 21 alin. (8)4) lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare.

În acest context, nefiind îndeplinite condițiile de declarare de calamități naturale, cheltuielile efectuate nu sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil și respectiv taxa pe valoare adăugată este datorată, astfel cum s-a reținut și prin actele administrativ fiscale contestate.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs și va respinge recursul declarat de intervenienții B. și A., ca tardiv formulat.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta E. Timișoara - P. Timiș în nume propriu și în reprezentarea R. și Y., constatând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul și va modifica hotărârea atacată, în sensul respingerii în tot a cererii de intervenție în interes propriu, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de recurs.

Respinge recursul declarat de intervenienții B. și A. împotriva sentinței nr. 167 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursul declarat de pârâta E. Timișoara - P. Timiș în nume propriu și în reprezentarea R. și Y.

Modifică sentința nr. 167 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, și respinge în tot cererea de intervenție în interes propriu, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2017.