ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3846/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC H.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș - A.I.F., suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/TM 668 din 28 octombrie 2011, emisă de D.G.F.P. Timiș - A.I.F. privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la pronunțarea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că sunt întrunite în cauză cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

În opinia reclamantei, diferența de impozit pe profit în sumă de 975.379 lei și majorările de întârziere aferente în sumă de 544.509 lei au fost stabilite în mod vădit nelegal, deoarece organul de control a reținut în mod eronat că societatea ar fi desfășurat activități economice în valoare totală de 2.701.488 lei cu SC V. SRL Sânandrei, pe care nu le-a apreciat ca fiind cheltuieli deductibile, astfel încât a considerat, în mod greșit că operațiunile economice desfășurate cu această societate comercială nu ar constitui cheltuieli deductibile, majorând în mod nelegal baza de calcul a impozitului pe profit.

A mai susținut reclamanta că autoritatea fiscală s-a prevalat în soluția adoptată de dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc., potrivit cărora, nu ar fi deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv, al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat prin ordin al președintelui A.N.A.F., cu toate că, organul fiscal are posibilitatea, potrivit art. 11 alin. (1) 1 C. fisc., să nu ia în considerare o tranzacție efectuată de un contribuabil declarat inactiv prin ordin al președintelui A.N.A.F.

În opinia reclamantei, instituirea acestei facultăți și nu a unei obligații, dezvăluie în mod neechivoc intenția legiuitorului de a circumstanția luarea sau nu în considerare a acestor operațiuni/tranzacții, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, concluzie care se impune implicit și în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) 2 C. fisc., care se referă în mod similar la tranzacțiile efectuate cu un contribuabil inactiv. În aprecierea reclamantei, executarea silită prematură a deciziei de impunere, anterior rezolvării definitive a cauzei de către instanța de contencios administrativ, este de natură să cauzeze grave și iminente prejudicii care se concretizează în privarea societății de importante fonduri materiale și destabilizarea financiară a societății comerciale, pe fondul crizei economice conturate în plan economic intern, inclusiv în domeniul instalațiilor.

De altfel, în raport cu cuantumul însemnat al pretinsului prejudiciu cauzat bugetului consolidat de stat, executarea prematură a pretinsei creanțe fiscale pe care decizia de impunere atacată o constată ar conduce în mod neechivoc la insolvența SC H.P. SRL, deoarece aceasta nu dispune de asemenea lichidități bănești. Reclamanta a solicitat, totodată, scutirea de plata cauțiunii, în temeiul art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. privitor la accesul la justiție, coroborate cu dispozițiile art. 20 3 din Constituția României și cu prevederile O.U.G nr. 51/2008, arătând că în acest sens sunt și dispozițiile art. 46 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, astfel cum acestea au fost interpretate de către Curtea Europeană.

Prin întâmpinare, pârâta D.G.F.P. Timiș a solicitat respingerea cererii ca nefondată, pentru că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor în care se poate acorda suspendarea executării actului administrativ fiscal, condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. Pârâta a arătat că societatea reclamantă nu a achitat cauțiunea de până la 20% din cuantumul sumei contestate, în conformitate cu prevederile C. proc. fisc., depunerea efectivă a cauțiunii reprezentând o condiție a priori, esențiala și obligatorie de admisibilitate a cererii de suspendare. Consideră pârâta că cererea reclamantei privind "scutirea de plata cauțiunii" este inadmisibilă, întrucât nu are la bază un temei de drept.

A apreciat pârâta că apărarea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 6 pct 1 privitor la accesul la justiție coroborat cu dispozițiile art. 20 din Constituția României cu prevederile O.U.G. nr. 51/2008 și cu dispozițiile art. 46 alin. (1) 6 din Convenția europeana a drepturilor omului, interpretate de către Curtea Europeană și practica C.E.D.O. invocată, nu au aplicabilitate in cauza dedusă judecații. Legea contenciosul administrativ invocată ca temei de drept prevede în mod expres condițiile în care instanța poate acorda suspendarea actului administrativ fiscal, în speță, numai după depunerea cauțiunii. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 168 din 13 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC H.P.

SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiș - A.I.F. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a respins, în prealabil, cererea reclamantei pentru scutirea de plata cauțiunii și urmare acestei respingeri, a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității, raportat la prevederile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. Instanța de fond a reținut că actul administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat este un titlu de creanță fiscală, în raport de care devin aplicabile prevederile art. 215 alin. (2) din C. proc. fisc, care prevăd că „ (...) Instanța competentă poate suspenda executarea daca se depune o cauțiune de pana la 20% din cuantumul sumei contestate". Cu alte cuvinte, măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este condiționată prin lege de plata unei cauțiuni, cerință a cărei respectare conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă.

Cum reclamanta a cerut prin acțiune scutirea de la plata acesteia, iar cererea a fost respinsă de instanță, instanța a apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității. Pe de altă parte, a reținut că nu este aplicabilă cauzei jurisprudența C.E.D.O. invocată prin acțiune, întrucât aceasta a vizat stabilirea unei cauțiuni necorespunzătoare, raportat la posibilitățile materiale ale celor în sarcina cărora s-a stabilit, ori reclamanta a solicitat scutirea de la orice cauțiune, ceea ce contravine art. 215 C. proc. fisc. 3. Motivele de recurs înfățișate de recurenta SC H.P. SRL. Împotriva hotărârii primei instanțe, în termen legal a promovat recurs societatea reclamantă, invocând ca temei legal al demersului său greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc. și ale art. 723 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta a solicitat admiterea recursului cu consecința casării sentinței recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara, în temeiul art. 312 alin. (5) și art. 313 C. proc. civ., arătând, în esență că independent de soluția greșită dată în ceea ce privește respingerea solicitării de scutire de la data cauțiunii, instanța de fond era datoare să fixeze, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. și art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., o cauțiune în cuantum de până la 20% din valoarea obiectului litigiului și să pună în vedere achitarea acesteia. Numai în ipoteza în care recurenta nu s-ar fi conformat acestei obligații legale s-ar fi putut respinge acțiunea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea obligației de achitare a cauțiunii.

Neprocedând în această manieră, recurenta a susținut că instanța de fond a generat îngrădirea dreptului său de acces la justiție și la un proces echitabil, în sensul art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În fine, recurenta a mai arătat că soluția instanței de fond este criticabilă și nelegală și din perspectiva respingerii cererii de scutire de plată a cauțiunii, invocând, ca și în fața primei instanțe, practica C.E.D.O., accesul la justiție și dispozițiile art. 20 din Constituția României. 4. Soluția și considerentele instanței de control judiciar Recursul este fondat. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei și raportat la prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reține incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza I C. proc.

civ., în sensul și pentru considerentele în continuare arătate. Recurenta-reclamantă a investit instanța de fond cu o cerere de suspendare a executării unor acte administrativ fiscale expres arătate, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Constatând că reclamanta nu a îndeplinit cerința achitării cauțiunii, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind în același sens și asupra cererii formulate în sensul scutirii de la plata oricărei cauțiuni, cuprinsă în chiar conținutul cererii de chemare în judecată. Reținând că prima instanță a procedat corect în ceea ce privește aprecierea asupra obligativității plății unei cauțiuni în astfel de cauze, dată fiind norma specială aplicabilă, cu caracter derogatoriu de la regimul instituit de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în care se încadrează art. 215 C. proc.

fisc., Înalta Curte arată totodată că sunt întemeiate criticile recurentei în ceea ce privește respingerea integrală a cererii de suspendare, ca inadmisibilă. În acest sens Înalta Curte arată, în acord cu susținerile recurentei pe acest aspect, că în sensul normei invocate, se impunea ca prima instanță, odată stabilită necesitatea și obligativitatea achitării unei cauțiuni, să determine cuantumul acesteia, legiuitorul stabilind în mod clar și fără echivoc, o marjă de apreciere, la îndemâna instanței, prin prevederea potrivit cu care „se va depune o cauțiune de până la 20% din suma contestată”, punând în vedere achitarea acesteia. Numai în ipoteza în care recurenta ar fi refuzat să se conformeze dispoziției instanței, soluția respingerii cererii recurentei ca inadmisibilă și-ar fi găsit o deplină justificare legală.

Neprocedând în acest mod însă, prima instanță a barat practic accesul reclamantei recurente la justiție încălcându-și și obligația instituită de art. 723 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., sus menționată. Așa fiind, maniera de soluționare a cauzei în sensul arătat ce a condus la neexaminarea propriu zisă a cererii de suspendare, urmare a interpretării nelegale a prevederilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. În consecință, pe temeiul invocat Înalta Curte va admite recursul de față și casând sentința atacată, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru soluționarea cererii de suspendare executare cu care a fost investită, ocazie cu care se va stabili, cu prioritate, cuantumul cauțiunii pe care recurenta-reclamantă trebuie să o achite, în conformitate cu prevederile legale evocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC H.P. SRL Ghiroda împotriva sentinței nr. 168 13 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2012.