ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 911/2015

Decizia nr. 911/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererile de intervenție principale, înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/30/2013, intervenienții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta D. Timișoara, să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2012, întocmită de E. Timiș - F. - G., pentru debitoarea SC H. SRL, cu privire la obligațiile fiscale ale societății în sumă totală de 2.026.259 lei, reprezentând: 524.306 lei, - debit suplimentar la impozit pe profit; 318.255 lei, - dobânzi/majorări aferente impozitului pe profit; 78.673 lei, - penalități aferente impozitului pe profit; 555.383 lei, - T.V.A. stabilit suplimentar; 446.288 lei, - dobânzi/majorări aferente T.V.A., și anularea în parte a Deciziei nr. 1142/608 din 24 iulie 2012, prin care a fost respinsă contestația formulată de debitoarea SC H. SRL (în insolvență) împotriva Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2011 cu privire la sumele precizate anterior.

În motivarea cererilor, intervenienții au arătat că au avut calitatea de asociați și administratori ai SC H. SRL (fostă SC I. SRL) în perioada vizată de măsurile cuprinse în decizia de impunere.

Ca efect al deciziei de impunere, la data de 31 octombrie 2012, SC H. SRL (fostă SC I. SRL) a fost declarată insolvabilă de către J., având bunuri și venituri urmăribile a căror valoare este mai mică decât valoarea obligațiilor fiscale neachitate, și, în consecință, F. Timiș a solicitat deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitoarei, cerere admisă prin sentința civilă nr. 1419 din 27 iunie 2013.

F. Timiș a emis împotriva intervenienților decizii privind atragerea răspunderii solidare a administratorilor societății pentru plata debitului instituit în sarcina debitoarei SC H. SRL prin decizia de impunere contestată. Mai mult decât atât, au fost aplicate măsuri asigurătorii și a fost demarată executarea silită, fapt dovedit prin Somația nr. 44 din 05 aprilie 2013 și prin Titlul executoriu nr. 44 din 05 aprilie 2013.

Având în vedere aceste motive, se solicită a se constata că intervenienții au un interes direct, actual și legitim în a formula cererile de intervenție principală, deoarece constatarea nelegalității actelor administrative contestate în prezentul litigiu este singura modalitate în care se pot exonera de consecințele răspunderii solidare.

În motivarea pe fond a cererilor de intervenție, intervenienții au reiterat argumentele expuse de reclamanta SC H. SRL în dovedirea nelegalității actelor administrative atacate:

Prin încheierea din data de 7 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în principiu cererile de intervenție în interes propriu și a dispus disjungerea acestora, formându-se un nou Dosar înregistrat pe rolul instanței cu nr. x/59/2014.

Prin sentința civilă nr. 180 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților A., B. și C., invocată de pârâtă, și a respins cererile de intervenție principale formulate de intervenienții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. Timișoara, ca fiind formulate de persoane care nu justifică legitimarea procesuală activă, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin cererile de intervenție în interes propriu, intervenienții A., B. și C. au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2012 și a Deciziei nr. 1142/608 din 24 iulie 2012 de soluționare a contestației, emise de F. Timiș, cu privire la obligațiile fiscale ale SC H. SRL, în sumă totală de 2.026.258 lei, constând în: debit suplimentar la impozitul pe profit, cu dobânzi, majorări și penalități aferente; T.V.A. stabilit suplimentar, cu dobânzi, majorări și penalități aferente.

Împotriva deciziei de impunere, SC H. SRL a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, contestație care a fost respinsă prin decizia de soluționare a contestației

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților, Curtea de apel a constatat că o asemenea calitate procesuală activă presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat. Cel care promovează acțiunea în fața instanței de judecată trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretenția.

Totodată, calitatea procesuală activă nu trebuie confundată cu interesul, întrucât există numeroase ipoteze în care dreptul la acțiune nu poate fi exercitat de unele persoane, deși acestea ar justifica un interes personal. Uneori, dintre persoanele susceptibile ar avea interesul să acționeze, legea limitează numărul titularilor dreptului la acțiune, nerecunoscând calitatea procesuală anumitor persoane.

Prin urmare, Curtea de apel a analizat calitatea procesuală activă a intervenienților, independent de interesul acestora în promovarea acțiunii, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare care reglementează categoriile de persoane care pot promova acțiunea în contencios administrativ, în condițiile Codului de procedură fiscală.

Astfel, actele administrativ fiscale a căror anulare se solicită de către intervenienți, și anume Decizia de impunere nr. 4 din 26 martie 2011 și Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012, emise de F. Timiș, vizează obligații fiscale stabilite de organele fiscale în sarcina SC H. SRL, iar nu în sarcina intervenienților.

Intervenienții au deținut calitatea de administratori ai SC H. SRL, împotriva acestora fiind emise decizii privind atragerea răspunderii solidare pentru plata debitului instituit în sarcina societății prin actele administrative a căror anulare se solicită.

Din analiza prevederilor art. 212 și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., rezultă că au calitate procesuală activă de a solicita în instanță anularea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor contestatorul sau persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației de către organele de soluționare competente.

În speță, actele administrative a căror anulare se solicită au fost atacate cu contestație în procedura administrativă prealabilă de către SC H. SRL, societatea în sarcina căreia, prin deciziile contestate, au fost stabilite obligații fiscale.

Prin urmare, calitatea de contestator o are SC H. SRL, această societate având deschisă calea acțiunii în justiție împotriva deciziei emise de către organele de soluționare a contestației.

Intervenienții din prezentul dosar nu au formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. 4 din 26 martie 2012, în acord cu dispozițiile art. 205 și următoarele C. proc. fisc., și nici nu au intervenit în soluționarea contestației formulate de SC H. SRL, conform art. 212 C. proc. fisc.

Față de dispozițiile legale anterior menționate, Curtea de apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților în interes propriu este întemeiată.

Totodată, prin raportare la dispozițiile art. 205 și art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., instanța a reținut că, în prezenta cauză, intervenienții nu au îndeplinit procedura prealabilă, obligatorie în condițiile Codului de procedură fiscală, fiind întemeiată și excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prealabile.

Împotriva sentinței civile nr. 180 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs intervenienții B., A. și C., pentru motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenții - intervenienți au arătat că sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor referitoare la intervenția voluntară a terțelor în proces, cuprinse în C. proc. civ. din 1865 (art. 49 alin. (1), art. 50 alin. (1)) și a normelor ce reglementează procedura de contestare a actelor administrative fiscale (art. 205 C. proc. fisc.).

În dezvoltarea primului motiv, recurenții - reclamanți au arătat că admiterea în principiu a cererilor de intervenție principale are semnificația verificării, în prealabil, a tuturor condițiilor de admisibilitate deduse din analiza prevederilor art. 49 C. proc. civ., conform doctrinei în materie: cererea trebuie făcută de un terț; terțul trebuie să justifice un interes; el trebuie să aibă calitate și capacitate procesuală; cererea de intervenție trebuie să se grefeze pe o cerere principală „în curs de judecată”; cererea de intervenție se va putea atașa cererii principale numai dacă între ele există o legătură; în fine,cererea de intervenție este admisibilă numai dacă instanța sesizată cu cererea principală își poate extinde competența asupra cererii de intervenție.

Prin urmare, după admiterea în principiu, instanța nu mai putea respinge cererile de intervenție principală pentru lipsa calității procesuale active a intervențiilor, calitate care în speță derivă din întregul legitim de a conserva drepturi ce ar putea fi compromise prin rezultatul judecății, în condițiile declanșării procedurii de antrenare a răspunderii solidare.

Referitor la cea de-a doua critică, recurenții - intervenienți au arătat că prima instanță a considerat greșit că cererile de intervenție ar fi inadmisibile pe considerentul că nu au parcurs procedura prealabilă a contestației administrative reglementate în art. 205 C. proc. fisc., pentru că, în situația lor, această procedură nu ar fi avut un caracter efectiv, exercitarea ei fiind vădit inutilă.

În acest sens, recurenții - intervenienți au arătat că Decizia de impunere nr. 4 din 26 martie 2012 le-a fost comunicată la mai mult de un an după emiterea ei, odată cu Deciziile nr. 300, nr. 301 și nr. 302 din 27 martie 2013, de antrenare a răspunderii solidare, iar formularea contestațiilor administrative împotriva deciziei de impunere ar fi fost lipsită de finalitate, câtă vreme contestația formulată de SC H. SRL a fost respinsă prin Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012, emisă de E. Timiș.

În sprijinul acestui argument, recurenții - intervenienți au invocat jurisprudența Curții Constituționale cu privire la natura și scopul contestației administrative (Decizia nr. 132/2010), norme de drept ale Uniunii Europene și jurisprudență a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului, indicată în detaliu la pagina 6 a motivelor de recurs.

Prin notele scrise depuse la dosar, D. Timișoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu există motive de casare a sentinței, în condițiile în care intervenienții nu au uzat de procedura prealabilă administrativă împotriva deciziei de impunere, conform art. 205 - 218 C. proc. civ., iar calitatea procesuală activă nu se confundă cu interesul de a acționa în justiție.

5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., cu o acțiune vizând anularea unor acte administrative fiscale privind pe contribuabilul SC H. SRL, societate aflată în insolvență.

În cazul litigiului cu acest obiect, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din data de 7 aprilie 2014, instanța a încuviințat în principiu cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții B., A. și C., foști asociați și administratori ai societății reclamante.

Încheierea din 7 aprilie 2014 nu a fost motivată nici în fapt, nici în drept, dar încuviințarea în principiu a unei cereri de intervenție principală, conform art. 52 C. proc. civ., presupune verificarea, în prealabil, a unor condiții privind exercitarea dreptului la acțiune, pentru că, potrivit art. 50 C. proc. civ., cererea de intervenție principală trebuie să aibă elementele cererii de chemare în judecată, instanța urmând a verifica domeniul de aplicare a intervenției, interesul propriu al terților și legătura existentă între cererile de intervenție și acțiunea principală.

Cu privire specială asupra contenciosului administrativ și fiscal, admiterea în principiu a unei cereri de intervenție principale presupune ca instanța să fi efectuat în prealabil, un examen al compatibilității normelor procesual - civile cu specificul raportului de drept public (în speță, fiscal) dedus judecății, prin prisma art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/29004.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că încheierea de admitere în principiu are caracter interlocutoriu și leagă instanța de soluția pronunțată, admisibilitatea în principiu constituind o chestiune litigioasă asupra căreia nu se mai poate reveni.

Prin urmare, odată admise în principiu cererile de intervenție principală, instanța nu mai putea reveni asupra unei condiții de exercitare a dreptului la acțiune, cum este calitatea procesuală activă a intervențiilor.

Dincolo de criticile privind interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor C. proc. civ. ce reglementează procedura intervenției voluntare în proces, pe care instanța le consideră întemeiate, Curtea constată că sentința a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care conferă legitimarea procesuală activă de a acționa în contencios administrativ și altor persoane decât destinatarul actului administrativ, dacă se consideră vătămate într-un drept sau într-un interes legitim.

În speță, recurenții - intervenienți au invocat un interes legitim privat în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, derivând din declanșarea procedurii de antrenare a răspunderii solidare pentru creanțele societății aflate în insolvabilitate, conform art. 27 C. proc. fisc., având interesul legitim - care le conferă și calitatea procesuală în contenciosul administrativ - de a contesta debitele fiscale stabilite în sarcina SC H. SRL prin decizia de impunere.

În fine, Înalta Curte constată că în motivarea sentinței prima instanță a reținut și inadmisibilitatea cererilor de intervenție ca efect al neexercitării, în prealabil, a procedurii administrative de contestare a actelor administrative - fiscale, deși acest considerent nu are corespondent în soluția pronunțată în dispozitiv, care se limitează la admiterea excepției calității procesuale active.

În plus, instanța nu a analizat în nici un fel apărările intervenienților, care în răspunsul la excepțiile invocate de pârâtă au adus în discuție caracterul efectiv al procedurii în contextul demersurilor efectuate în concret în cauza de față, conducând astfel la o concluzie caracterizată printr-un formalism excesiv, care aduce atingere, în substanța sa, dreptului persoanei vătămate de a ataca în contencios administrativ actele autorităților publice, consacrat în art. 52 din Constituția României și în art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Într-adevăr, în condițiile în care intervenienții, foști asociați și administratori, au luat cunoștință de existența deciziei de impunere odată cu antrenarea răspunderii lor solidare, după ce procedura contestației administrative exercitate de SC H. SRL se epuizase prin emiterea Deciziei nr. 1142/608 din 24 iulie 2012, interpretarea și aplicarea restrictivă, literală a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. civ. ar fi făcut excesiv de dificilă exercitarea dreptului de acces la o instanță pentru declanșarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative - fiscale, deturnând contestația administrativă de la scopul ei firesc și impunând părților obligația exercitării unei căi procedurale lipsite de efectivitate, cu o soluție previzibilă.

Relevante în acest sens sunt înseși apărările formulate în fața primei instanțe de K. Timiș, în reprezentarea D. Timișoara, care a solicitat respingerea cererilor de intervenție „ca vădit neîntemeiate și nelegale”, cu motivarea că „ actele administrativ fiscale atacate în prezenta cauză, respectiv Decizia de impunere nr. 4 din 26 martie 2011, Decizia nr. 1142/608 din 24 iulie 2012 a E. Timiș, raportul de inspecție fiscale sunt emise de organele fiscale în sarcina reclamantei SC H. SRL, iar obligațiile fiscale sunt stabilite de organele fiscale tot în sarcina SC H. SRL și nu în sarcina intervenienților A., B. și C., caz în care intervenienții nu au temei de drept pentru cererile de intervenție formulate în cauză.”

Toate considerentele expuse impun admiterea recursului, pentru motive ce pot fi încadrate în prevederile art.  304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ., astfel că Înalta Curte va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B., A. și C. împotriva sentinței civile nr. 180 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2015.