ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1391/2015

Decizia nr. 1391/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x din 30 din 28 octombrie 2011, reclamanta SC A. SRL a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții B. - C. și D. Timiș, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. F/TM/73 din data de 11 februarie 2011, în partea referitoare la obligarea societății la plata sumei de 312.658,161, reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar, anularea Deciziei nr. 116 din 207 din 31 mai 2011 privind soluționarea contestației ambele emise de D. a Județului Timiș, exonerarea societății de plata T.V.A. în cuantum de 312.658 lei și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin decizia de impunere contestată s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată suplimentare constând în T.V.A. în sumă de 451.850 lei și majorări de întârziere în sumă de 750.471 lei; suma de 450.850 lei a fost calculată ca T.V.A. aferent mai multor operațiuni derulate de societate, iar suma de 750.471 lei a reprezentat majorările de întârziere.

A arătat că, în suma stabilită suplimentar ca obligație de plată a T.V.A., s-au inclus sumele de 34.839 lei reprezentând T.V.A. aferent achiziției unor imobile (terenuri) dobândite de societate de la SC E. SRL, precum și suma de 312.658 lei reprezentând T.V.A. din achiziția unor utilaje agricole de către SC F. SRL, absorbită ulterior de către societate, ca urmare a unei fuziuni, de la furnizorul G. din Italia; împotriva deciziei de impunere, a formulat contestația înregistrată sub nr. 3106 din 17 martie 2011 la D. a Județului Timiș, prin care a solicitat anularea parțială a acestei decizii, pentru suma totală de 941.329 lei, constând în 347.497 lei T.V.A. și accesorii în cuantum de 593.832 lei; prin Decizia nr. 1116/207 din 31 mai 2011, contestația sa a fost parțial, admisă, în sensul ca s-a desființat, în parte, Decizia de impunere nr. TM/73 din 11 februarie 2011 pentru suma totală de 628.671 lei, reprezentând T.V.A. în suma de 34.839 lei și accesorii în cuantum de 593.832 lei, menținându-se însă obligația de plată a sumei de 312.658 lei T.V.A. stabilită suplimentar.

Reclamanta a precizat că suma de 312.658 lei reprezintă T.V.A. aferent achiziției de utilaje agricole de la furnizorul G. din Italia, arătând că, în perioada iulie - octombrie 2004, au fost achiziționate de către SC F. SRL, utilaje agricole în valoare totală de 440.000 euro de la acest furnizor, conform contractelor de vânzare-cumpărare din 15 iulie 2004 și din 04 octombrie 2004; achiziția s-a realizat de către societatea SC F. SRL, care a fuzionat prin absorbție cu SC A. SRL; la data de 15 iulie 2004, s-a încheiat și un contract de garanție mobiliară (gaj fără deposedare) asupra utilajelor care formează obiectul primului contract de vânzare-cumpărare; întrucât SC A. SRL nu a achitat contravaloarea utilajelor agricole pe care le-a considerat necorespunzătoare, furnizorul G., prin executorul judecătoresc H., a procedat la identificarea lor, în data de 17 iunie 2005, conform proceselor-verbale întocmite; potrivit prevederilor din contractele de vânzare-cumpărare și contractul de garanție mobiliară, ca urmare a neplății, vânzarea-cumpărarea a fost desființată de drept, prin executarea silită părțile fiind repuse în situația anterioară; cu acea ocazie, executorul judecătoresc a preluat bunurile din posesia sa și le-a predat (restituit) reprezentantului furnizorului; întrucât la data executării silite, societatea nu a intrat în posesia facturilor de stornare, pentru a putea evidenția operațiunea de restituire a bunurilor în contabilitate, a solicitat în scris furnizorului, reprezentat în România de către Cabinetul de Avocat, I., să îi pună la dispoziție documentele necesare; acest lucru nu s-a realizat, astfel că operațiunea a fost înregistrată în evidența contabilă - sume în curs de clarificare utilaje.

Reclamanta a învederat că, în timpul controlului finalizat prin decizia atacată, ca urmare a solicitării sale, a primit de la furnizorul G. din Italia, facturile de stornare pentru utilajele agricole, acestea fiind emise la data de 27 iunie 2005 și respectiv, 06 septembrie 2005, cu mențiunea că SC F. SRL a fost absorbită de SC A. SRL, însă, în motivarea deciziei de soluționare a contestației, nu se reține nimic în legătură cu semnificația acestui aspect; a arătat că facturile au fost predate organului fiscal de control, cu ocazia discuției finale, au fost atașate la contestație, dar cu toate acestea, s-a reținut că până la data inspecției fiscale, nu s-a primit factura de stornare a operațiunii pentru înregistrarea în contabilitate.

Reclamanta a învederat și prevederile pct. 58 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în vigoare la data executării silite, potrivit cărora organul de executare silită avea obligația de a întocmi factura fiscală și de a calcula T.V.A. doar în situația în care operațiunea efectuată de acesta constituia livrare de bunuri.

Pârâta D. Timiș, în nume propriu și în reprezentarea B., a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a B. și C., față de faptul că aceste instituții nu sunt emitentele actelor administrative fiscale a căror anulare o solicita reclamanta.

Pentru termenul de judecată din data de 14 iunie 2012, reclamanta și-a completat acțiunea, învederând că înțelege să solicite și anularea Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare nr. F/TM/590 din 22 septembrie 2011, prin care D. Timiș a stabilit în sarcina sa, obligații de plată în sumă totală de 889.184 lei, din care T.V.A., în sumă de 312.658 lei și accesorii, în sumă de 576.526 lei, cu consecința exonerării de plata acestei sume; totodată, a mai solicitat și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 2237 din 593 din 28 decembrie 2011 - prin care organul fiscal a respins contestația formulată de societate împotriva acestei decizii, precum și anularea Deciziei de impunere privind obligații de plată accesorii nr. 54 din 21 februarie 2012 - prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată în sumă de 1.950 lei, precum și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 796/450 din 22 mai 2012.

La același termen de judecată, față de completarea de acțiune a reclamantei, instanța a invocat excepția de necompetență materială.

Prin sentința civilă nr. 2065 din 14 iunie 2012, pronunțată în Dosar nr. x/30/2011, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată și completată, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând în esență că în urma modificării cuantumului creanței contestate a devenit competentă Curtea.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 12 iulie 2012, sub nr. x/30/2011, ca urmare a declinării de competență.

Prin sentința civilă nr. 69 din 29 ianuarie 2013, pronunțată în Dosar nr. x/30/2011, Curtea de Apel Timișoara a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza spre soluționare a acestui conflict Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut că Tribunalul a fost sesizat inițial cu o cerere în anularea unor acte administrativ-fiscale a căror valoare era, la data înregistrării acțiunii (28 octombrie 2011), de 312.658 lei. Abia la data de 31 mai 2012, ca efect al emiterii unor alte acte administrativ-fiscale, reclamanta și-a precizat acțiunea mărind câtimea obiectului cererii, astfel încât Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii, potrivit cărora instanța învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competența după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

Prin Decizia civilă nr. 5725 din 13 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL și pârâții B., C. și D. Timiș, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 03 septembrie 2013, sub nr. x/30/2011*, ca urmare a soluționării conflictului de competență de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința nr. 485 din 13 decembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.

Curtea a observat că obiectul cauzei, astfel cum a fost precizat prin înscrisul aflat la dosar, vizează doar T.V.A. în cuantum de 312.658 lei, la care se adaugă accesoriile aferente, calculată la valoarea utilajelor transmise creditorului G. pe calea executării silite, celelalte sume reținute prin actele de impunere atacate nefăcând obiectul cauzei, astfel încât instanța s-a pronunțat doar în privința acestei obligații fiscale.

Curtea a constatat că SC F. SRL, absorbită ulterior de către societatea reclamantă, a achiziționat mai multe utilaje agricole de la furnizorul G. din Italia, încheindu-se în acest sens contractele de vânzare-cumpărare din 15 iulie 2004 și din 04 octombrie 2004. De asemenea, la data de 15 iulie 2004 părțile au încheiat și un contract de garanție mobiliară asupra utilajelor care formează obiectul primului contract de vânzare-cumpărare.

În Nota de recepție încheiată la data de 25 octombrie 2004, societatea a menționat existența unor defecțiuni, fără însă a se solicita rezoluțiunea contractelor de vânzare - cumpărare. Intenția de reziliere apare menționată în notificarea din data de 14 iunie 2005 prin care furnizorul G., prin intermediul B.E.J., J. s-a prevalat de pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare din 15 iulie 2004, punând în vedere societății cumpărătoare să restituie utilajele.

Prin Încheierea nr. 576 din 14 iunie 2005, Judecătoria Sânnicolau Mare a încuviințat cererea de executare silită a contractului de garanție mobiliară din 15 iulie 2004, iar prin procesele-verbale din data de 17 iunie 2005, s-a consemnat executarea și predarea utilajelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 15 iulie 2004.

Cu privire la această executare, s-a observat că părțile au avut puncte de vedere diferite.

Reclamanta a susținut că în realitate contractul de vânzare - cumpărare a fost desființat, astfel încât executarea a vizat strict înapoierea utilajelor, neavând loc o transmitere a dreptului de proprietate de la SC F. SRL, (absorbită de societatea reclamantă) la furnizorul G. care să atragă aplicarea T.V.A.. În susținerea punctului său de vedere, reclamanta a invocat și facturile de stornare pentru utilajele agricole, emise la data de 27 iunie 2005 și respectiv 06 septembrie 2005, comunicate reclamantei de către furnizor, potrivit susținerilor acesteia, în timpul controlului.

Pârâta a susținut, spre deosebire de reclamantă, că în realitate în urma executării silite, utilajele au făcut obiectul unui transfer de proprietate, operațiune care intră în sfera de aplicare a T.V.A., conform art. 128 al. (1) - (3) lit. b) C. fisc., la data executării (17 iunie 2005,) intervenind și exigibilitatea taxei conform art. 134 C. fisc.

Curtea a constatat că din conținutul Încheierii nr. 576 din 14 iunie 2005 pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare, precum și din conținutul procesului-verbal de executare, rezultă că instanța a încuviințat executarea silită a contractului de garanție mobiliară din 15 iulie 2004, respectiv a încuviințat executarea unor bunuri aparținând societății debitoare, afectate de garanția executării unei obligații de plată a unei sume de bani, fiind lipsit de relevanță că persoana creditoare (G.) este primul proprietar al bunurilor. Prin urmare, ceea ce s-a executat nu este o obligație de predare a unor bunuri, care să se fi născut în urma desființării contractului de vânzare cumpărare, ci obligația de plată a sumei de bani reprezentând prețul neachitat, prin executarea garanției mobiliare constituite în favoarea vânzătorului.

A opinat instanța că, distincția are relevanță din punct de vedere fiscal întrucât în prima ipoteză nu poate fi vorba de o transmitere a dreptului de proprietate, o astfel de transmitere operând în schimb în cadrul celei de a doua ipoteze, transmitere care intră în sfera de aplicare a T.V.A., potrivit dispozițiilor art. 128 alin. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003, care stipulează că este considerat livrare de bunuri transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite.

Curtea nu a reținut apărarea reclamantei cu privire la forța probatorie a facturilor de stornare pentru utilajele agricole, emise la data de 27 iunie 2005 și respectiv 06 septembrie 2005, întrucât acestea nu se regăseau în evidențele contabile ale reclamantei la data efectuării controlului, fiind posibil să fi fost emise pro causa. De altfel, însăși reclamanta a afirmat că i-au fost remise de către furnizor, la solicitarea sa, în timpul controlului, prezentându-le inspectorilor fiscali abia la data discuției finale.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut ca fiind pertinentă argumentația organului fiscal vizând lipsa dovezilor privind transportul utilajelor ce au făcut obiectul gajului, ori reintrarea utilajelor în patrimoniul vânzătorului, documente pe care reclamanta le-ar fi putut obține de la furnizor de vreme ce a obținut cele două note de creditare, respectiv facturile de stornare în cursul inspecției fiscale.

În opinia instanței, este astfel îndreptățită suspiciunea organului fiscal vizând nepărăsirea teritoriului țării a utilajelor respective, și, mai mult decât atât, față de circumstanțele reale ale cauzei, însăși executarea silită apare ca fiind simulată cu scopul de a sustrage tranzacția de la plata T.V.A.

Cu privire la utilajul care a făcut obiectul celui de al doilea contract, Curtea a reținut că furnizorul G. a notificat cu privire la rezoluțiunea de drept a acestuia prin Notificarea din 21 iunie 2005, iar reclamanta s-a declarat de acord cu predarea utilajului, fiind predat, conform susținerilor acesteia, la data de 01 iulie 2005, fără executare silită.

Și în privința acestui bun Curtea a reținut, asemenea celor care au făcut obiectul executării silite, că nu există dovada părăsirii teritoriului României pentru a se adeveri susținerea reclamantei că predarea s-ar datora desființării contractului de vânzare-cumpărare, fiind îndreptățită suspiciunea pârâtei că în realitate transmiterea dreptului de proprietate s-a efectuat pe teritoriul României, intrând sub incidența dispozițiilor art. 128 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

În concluzie, actele de impunere atacate în prezenta cauză sunt legale și temeinice atât în ceea ce privește debitul principal, cât și accesoriile aferente în privința cărora s-a constatat aplicabilitatea principiului de drept, potrivit cu care accesoriul urmează principalul.

Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs SC A. SRL, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

3.1. Instanța de fond, în mod greșit nu a dat eficiență dispozițiilor art. 969, 977 și 984 C. civ.

În enunțarea principiului forței obligatorii a contractului, art. 969 C. civ. asimilează expresis verbis forța contractului, forța legii, în sensul că legea părților este contractul.

Deși societatea recurentă, la data recepționării utilajelor avea motive întemeiate să nu efectueze plata, interpretând voința părților astfel cum a fost exprimată în cele două contracte, rezultă că singurul criteriu (clauză contractuală) stabilit și avizat expres de părți care putea să conducă la desființarea de drept a contractului a fost „neplata prețului” la termenul stabilit.

Luând în considerare acest moment, recurenta consideră că pentru Contractul din 15 iulie 2004 termenul de plată s-a împlinit la data de 21 iulie 2004, iar pentru contractul din 4 octombrie 2004, la data de 01 decembrie 2004, operând rezoluțiunea de drept a contractelor de vânzare-cumpărare urmare a efectelor pactului comisoriu de gradul IV, fără a fi necesară punerea în întârziere.

Consecințele directe ale rezoluțiunii contractelor sunt acelea conform cărora la data cererii de executare silită, G. era proprietarul de drept al utilajelor, astfel că în mod întemeiat a solicitat executorului judecătoresc ridicarea utilajelor și predarea lor.

La momentul executării silite, vânzătorul a devenit și proprietarul de fapt al utilajelor, deoarece proprietar de drept a redevenit prin împlinirea condiției rezolutorii.

3.2. Executarea silită nu poate fi calificată din punct de vedere fiscal, în temeiul art. 128 alin. (3) lit. b) C. fisc., o livrare de bunuri, cum în mod nelegal a apreciat instanțe de fond.

Recurenta consideră că nu este îndeplinită condiția impusă de dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. a) C. fisc., respectiv, operațiunea de predare silită a bunurilor să fie făcută contra unei plăți.

Recurenta nu are calitatea de vânzător/furnizor pentru simplul fapt că nu putea vinde ceva ce nu avea în proprietate, bunurile erau în proprietatea lui G. cu mult timp înaintea executării silite.

La data când a avut loc exonerarea silită s-a transferat posesia în fapt a utilajelor și nu proprietatea acestora.

G. nu a obținut nici un avantaj în contrapartidă de la societate, de unde rezultă, susține recurenta, că nu sunt îndeplinite dispozițiile pct. 1 alin. (3) din Normele de aplicare a Codului fiscal.

Faptul că nu a avut loc o livrare de bunuri, ci o rezoluțiune a vânzării anterioare, o stornare a livrării din punct de vedere fiscal este probată și de facturile de stornare depuse la dosar, susține recurenta.

Instanța de fond, în mod greșit a apreciat că aceste facturi sunt nereale, furnizorul le-a emis în perioada imediat următoare celei în care a avut loc executarea silită, respectiv 06 septembrie 2005 și 27 iunie 2005.

Referitor la împrejurarea nedovedirii transportului bunurilor în afara României, recurenta consideră că în ipoteza în care ar exista o astfel de obligație, aceasta ar aparține furnizorului sau proprietarului.

Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, avându-se în vedere că până la data efectuării inspecției fiscale nu s-a primit factura de stornare a operațiunilor pentru a fi înregistrată în contabilitate și nu s-a făcut dovada că utilajele au părăsit teritoriul național prin documente de transport.

II. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată;

Potrivit dispozițiilor contractului de garanție imobiliară din 15 iulie 2004, „garantul consimte ca în cazul nerespectării obligației de plată în condițiile stipulate, bunurile gajate să treacă în proprietatea creditorului fără nicio somație sau punere în întârziere, iar în caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunurilor afectate garanției”.

Este adevărat că existența pactului comisoriu de grad IV invocat în contractul de vânzare-cumpărare, presupune rezoluțiunea de plin drept a acestor contracte și repunerea părților în situația anterioară.

Creditorul G. a uzat de existența acestui pact și a solicitat restituirea utilajelor pentru neplata prețului.

Întrucât recurenta-reclamantă nu a restituit o parte din bunuri, creditorul a solicitat predarea acestora pe calea executării silite, în timp ce un alt utilaj a fost restituit voluntar.

Operațiunile efectuate ar fi condus, astfel cum susține recurenta, la inexistența obligației de plată a T.V.A.

În realitate, pentru a se confirma argumentele invocate de recurentă, era necesar să se depună anumite documente fiscale, deoarece achiziția de utilaje s-a făcut prin import definitiv cu exonerarea de plată a T.V.A. în vamă, iar prin restituirea bunurilor aceasta nu mai poate dispune de ele ca un bun proprietar.

Recurenta-reclamantă nu a depus în timpul controlului facturile de stornare pentru utilajele agricole și nici nu s-au regăsit în evidențele contabile ale societății.

Mai mult, în dosar nu s-a făcut dovada ce viza transportul utilajelor sau reintrarea în patrimoniul vânzătorului, existând suspiciunea că acestea nu au părăsit teritoriul României.

În mod corect a reținut judecătorul fondului că notele de creditare nu sunt documente justificative pentru efectuarea transportului utilajelor în afara teritoriului național, iar facturile storno înscrise în evidențele contabile abia în anul 2010 indică o suspiciune că actele au fost întocmite pro causa, astfel încât recurenta datorează T.V.A. și accesorii la această sumă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 485 din 13 decembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2015.