ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2582/2016

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 28 noiembrie 2013, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara anularea Deciziei nr. 791 din 24 mai 2013, prin care s-a dispus atragerea răspunderii în solidar cu debitoarea SC B. SRL, anularea Deciziei nr. 2860 din 16 septembrie 2013 de respingere ca neîntemeiată a contestației administrative împotriva primei decizii, iar în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 791 din 24 mai 2013, până la soluționarea contestației.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 229 din data de 22 septembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Timișoara, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize contabile, cu obiectivele solicitate la termenul din 15 septembrie 2014, iar în subsidiar, casarea sentinței și pe fond admiterea contestației formulate, cu consecința anulării în tot a actelor administrative contestate: Decizia emisă de DGFP Timiș nr. 791 din 24 mai 2013, Decizia nr. 2860 din 16 septembrie 2013 de soluționare a contestației. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că: • instanța de fond a depășit atributele puterii judecătorești și a comis un exces de putere, nepronunțându-se asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, anume expertiza contabilă; • instanța de fond a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil reglementat de dispozițiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. • instanța de fond nu și-a motivat hotărârea, neaducând argumente în ceea ce privește reținerea încălcării dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. b) și c) C. proc. civ. de către recurentul A. și nu a făcut nici un fel de analiză a legalității deciziei de atragere a răspunderii solidare sub același temei; • recurentul învederează și faptul că dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) C. proc. civ. au intrat în vigoare la data de 23 iunie 2010, după data cesiunii părților sociale - 4 iunie 2010, astfel că sunt aplicabile doar raporturilor juridice născute după momentul intrării în vigoare; • hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în speță nefiind întrunite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului, până la momentul cesiunii părților sociale acesta conducând evidența contabilă a societății în conformitate cu prevederile legale.

Procedura derulată în recurs Raportul asupra admisibilității recursului întocmit în cauză conform prevederilor art. 493 alin. (1) - (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților la data de 4 martie 2016. Recurentul-reclamant a formulat punct de vedere la raport, solicitând în principal admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond. În subsidiar, a solicitat casarea sentinței și, pe fond, admiterea contestației formulate și anularea în tot a actelor administrative atacate. Prin Încheierea din data de 9 iunie 2016, completul filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru rejudecarea acestuia cu dezbateri contradictorii, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost investită pe calea prevăzută de art. 27 alin. (6) C. proc. fisc. cu o acțiune vizând anularea unor acte administrative fiscale privind angajarea răspunderii solidare cu debitoarea SC B. SRL a recurentului-reclamant, pentru o creanță fiscală în cuantum de 2.298.019 lei, în temeiul dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. b) și d) din O.G. nr. 92/2003. Recurentul-reclamant, asociat unic și administrator, a cesionat la data de 4 iunie 2010 toate părțile sociale către C., care devine astfel unic asociat și administrator al SC B. SRL. Societatea comercială sus menționată a fost supusă unei inspecții fiscale, finalizată prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 31 octombrie 2011. Potrivit evidenței analitice pe plătitor a Administrației Finanțelor Publice Timișoara la data de 25 martie 2013, societatea debitoare înregistra obligații fiscale restante în sumă totală de 2.298.019 lei. În baza prevederilor art. 176 alin. (1) din O.G. nr. 92/2008, societatea a fost declarată insolvabilă fără bunuri și venituri urmăribile, prin procesul-verbal de insolvabilitate nr. x din 7 august 2012 pentru obligații fiscale totale în sumă de 2.298.019 lei. Prima instanță a respins acțiunea considerând că, pentru suma stabilită cu titlu de obligații fiscale suplimentare urmare a inspecției derulate la SC B. SRL s-a emis Decizia de impunere nr. x din 31 octombrie 2011, ce constituie titlu de creanță (decizie care nu a fost contestată și a devenit titlu executoriu), aceeași sumă constituind mare parte din suma de 2.298.019 lei, pentru care s-a emis decizia de atragere a răspunderii solidare a reclamantului, în luna martie 2013, creșterea sumei fiind previzibilă în condițiile în care, cel puțin penalitățile de întârziere se calculează pe zi/întârziere, conform dispozițiilor C. proc. fisc. A mai reținut judecătorul fondului că, situația de fapt redată pe larg în cuprinsul RIF-ului menționat, precum și în decizia de antrenare a răspunderii administratorului nu a fost contestată concret de reclamant, acesta nefiind nici în măsură să furnizeze probe care să combată cele reținute, ci doar a susținut fără temei că numai o expertiză contabilă ar fi lămuritoare în acest sens. În consecință, prin Încheierea din data de 15 septembrie 2014 instanța de fond a respins cererea privind administrarea probei cu expertiza contabilă, întrucât a apreciat că prin această expertiză reclamantul tinde să conteste aceste obligații stabilite în sarcina debitoarei SC B. SRL prin Decizia de impunere nr. x din 31 octombrie 2011, decizie ce nu formează obiectul cauzei, iar reclamantul nu are calitatea de a o contesta. Este adevărat că prin Decizia de impunere nr. x/2011 emisă de AFP Timișoara au fost stabilite obligații suplimentare de plată în sarcina societății debitoarei SC B. SRL, iar nu în sarcina reclamantului, însă acesta a deținut calitatea de administrator al debitoarei și împotriva sa a fost emisă decizia privind atragerea răspunderii solidare pentru plata aceluiași debit instituit în sarcina societății, prin Decizia nr. x din 24 mai 2013 emisă de DGFP Timiș a cărei anulare se solicită în prezenta cauză. Reclamantul nu a avut posibilitatea de a formula contestație împotriva Deciziei nr. x din 31 octombrie 2011, întrucât acesta nu mai avea calitatea de administrator și nici pe cea de asociat unic, din data de 4 iunie 2010, deci anterior finalizării inspecției fiscale și stabilirii debitelor suplimentare, iar decizia menționată nu i-a fost comunicată. În aceste condiții, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, se va reține că în condițiile în care reclamantul, fost administrator, a luat cunoștință de existența deciziei de impunere odată cu cea de antrenare a răspunderii sale solidare, după ce termenul pentru formularea contestației administrative se îndeplinise, interpretarea și aplicarea restrictivă a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. ca justificare a respingerii cererii de administrare a probei cu expertiză contabilă, prin obiectivele căreia se repun în discuție obligațiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina societății debitoare, ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului de acces la o instanță, reglementat de disp. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauză recurentul-reclamant, fost asociat și administrator al societății într-o perioadă anterioară emiterii deciziei de impunere care stabilea un debit suplimentar în sarcina acesteia, justifică un interes legitim privat în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, derivând din împrejurarea că acestuia i-a fost atrasă răspunderea personală pentru debitul respectiv. Prin urmare, soluția de respingere a acțiunii exclusiv pe baza înscrisurilor depuse în faza administrativă, fără o cercetare aprofundată a tuturor cererilor și apărărilor recurentului, după o insuficientă verificare a necesității și concludenței probelor solicitate, impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea repunerii în discuția părților a probei cu expertiza contabilă, în raport cu obiectivele propriu-zise ale acesteia. Numai în acest fel este posibilă stabilirea pe deplin a împrejurărilor de fapt, în scopul verificării aplicării corecte a legii în actul administrativ contestat. Nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurent, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.