ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 776/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, anularea Deciziei nr. 2489/29.08.2013 emisă de pârâtă, cu consecința anulării Deciziei nr. 377/06.03.2013 prin care s-a dispus atragerea răspunderii sale în solidar cu pretinsa debitoare SC B. SRL, societate aflată în insolvență, și suspendarea executării silite pornite împotriva reclamantei, în vederea recuperării debitului estimat la suma de 75.356.297 RON, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Declinarea de competență Prin Sentința civilă nr. 2813/17.06.2014, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, reținând că suma impusă reclamantei depășește valoarea de 1.000.000 RON.

Soluția instanței de fond Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara sub nr. x/2014, la data de 4.07.2014. Prin Sentința civilă nr. 224 din 17 septembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 224 din 17 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, casarea sentinței, rejudecarea pe fond a cauzei și admiterea în tot a acțiunii formulate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Solicită casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare întrucât prima instanță nu s-a pronunțat asupra probelor pe care le-a solicitat. Apreciază că, în speță, nu există fapta pentru care s-a atras răspunderea sa iar, prin Ordonanța pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara, s-a dispus clasarea întrucât SC B. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului general al statului. Cu privire la elementul subiectiv, susține că prima instanță a încălcat principiul bunei-credințe și a plecat greșit, de la prezumția relei-credințe. Astfel, pentru a se putea vorbi despre antrenarea răspunderii solidare cu debitorul insolvabil, trebuia să fie dovedită intenția sa de a săvârși respectivele fapte pentru a prejudicia statul. Or, organele fiscale nu au dovedit sub nici o formă acest aspect și nu au arătat care sunt acțiunile pe care le-ar fi săvârșit pentru a determina nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Apărările intimatei Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate. Cu privire la reaua-credință a recurentei, susține că, în calitate de administrator, a avut o conduită pasivă, nefăcând nici un demers pentru stingerea obligațiilor bugetare în numele societății debitoare.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin Decizia nr. 377/06.03.2013 emisă de D.G.F.P. Timiș s-a reținut că, din analiza raportului de inspecție fiscală nr. x/04.03.2011, a rezultat că, în urma verificărilor efectuate asupra documentelor justificative înregistrate de societatea SC B. SRL, au fost constatate aspecte care au influențat veniturile și cheltuielile societății, cu consecințe în impozitul pe profit și TVA, altele decât cele declarate de societate prin declarația 101 privind impozitul pe profit, declarațiile 100 și deconturile de TVA - declarațiile cod 300. Astfel, s-a constatat că, în perioada verificată, societatea a efectuat stornări de achiziții intracomunitare și livrări intracomunitare de bunuri în relațiile cu diferiți parteneri de afaceri, pentru care au fost constatate deficiențe în ceea ce privește realitatea operațiunilor, justificarea scutirilor pentru livrări și a dreptului de deducere pentru taxa aferentă achizițiilor. Totodată, societatea nu a declarat în Declarația recapitulativă toate livrările intracomunitare de bunuri scutite de TVA efectuate de clientul SC C. SRL Italia în perioada iunie - iulie 2010. S-a reținut că întocmirea Notelor contabile reprezentând stornarea livrărilor intracomunitare și stornarea achizițiilor intracomunitare, a fost efectuată cu sprijinul societății de contabilitate, pentru a crea o legalitate aparentă a returului de mărfuri de la client și de restituire către furnizor. Au fost întocmite și înregistrate în evidența contabilă facturi de stornare fără să existe un flux de mărfuri și un transport aferent, apreciindu-se că operațiunile de stornare au fost făcute doar scriptic, prin întocmirea unor documente care nu reprezintă documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate. În consecință, prin raportul de inspecție fiscală x/04.03.2011, au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 41.618.588 RON la care s-au calculat majorări de întârziere și s-au aplicat amenzi. Urmare celor constatate, organele de control au înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.- sesizare penală împotriva reclamantei A., în calitate de administrator al SC B. SRL, pentru fapte de natura celor prevăzute la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 și pentru faptele prevăzute la art. 43 din Legea nr. 82/1991. De asemenea, a apreciat emitentul actului contestat că, SC B. SRL, prin administrator A., a desfășurat o activitate, constând în achiziții și livrări intracomunitare, care nu are la bază operațiuni reale și a căror valoare este de sute de milioane de euro, cu parteneri de afaceri cu sediul în alte state membre ale Uniunii Europene de tip "fantomă" și care, potrivit autorităților italiene, parte dintre ei ar putea fi implicați într-o fraudă de tip carusel. S-a apreciat că administratorul a acționat cu rea-credință, urmărind în fapt, nedeclararea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și implicit, sustragerea de la plata acestora. În concluzie, având în vedere starea de insolvență a SC B. SRL precum și faptul că administratorul ar fi gestionat o activitate de tip infracțional cu scopul sustragerii de la declarare și implicit, virarea la bugetul statului, a obligațiilor fiscale datorate, în temeiul prev. art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis angajarea răspunderii reclamantei A. pentru recuperarea creanțelor fiscale în sumă totală de 75.356.297 RON. În drept, s-au invocat prev. art. 27 alin. (2) lit. d) și art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003. Prin Decizia nr. 2489/29.08.2013 s-a respins contestația administrativă formulată de A. împotriva deciziei privind atragerea răspunderii solidare nr. 377/06.03.2013, reținându-se conduita pasivă a acesteia, în calitate de administrator al SC B. SRL, în sensul că nu a efectuat nici un demers pentru stingerea obligațiilor bugetare în numele societății debitoare. De asemenea, s-a reținut culpa directă a nerespectării obligațiilor fiscale prevăzute de art. 22 din C. proc. fisc. care ar aparține, în opinia organului fiscal, tot administratorului societății controlate pentru faptul că are obligația de reprezentare și gestiune a societății comerciale. În ceea ce privește probele administrate la judecata cauzei în fond, intimata a depus la dosar documentația care a stat la baza emiterii deciziilor contestate iar proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă nu avea caracter util, pertinent și concludent soluționării cauzei întrucât obiectul acțiunii constă în verificarea legalității deciziei prin care s-a antrenat răspunderea solidară a recurentei și nu decizia de impunere. În consecință, chiar dacă prima instanță nu s-a pronunțat în mod distinct asupra probelor, această împrejurare nu atrage sancțiunea nulității hotărârii astfel că nu se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., temei de drept ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare a recurentei-reclamante, "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Răspunderea solidară reglementată de dispozițiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale însă legiuitorul a prevăzut și condiții speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condițiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credințe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deținere a calității de administrator al societății insolvabile are conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință, așa cum eronat s-a reținut de către organele fiscale. Or, organele fiscale nu au dovedit, prin niciun mijloc de probă, reaua-credință a recurentei-reclamante ci s-au rezumat la a afirma că "a acționat cu rea-credință", doar prin faptul că a urmărit, în fapt, nedeclararea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și implicit, sustragerea de la plata acestora, fără să se indice care sunt elementele concrete față de care s-a ajuns la această concluzie. Reaua-credință este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale". Prin decizia de soluționare a contestației administrative s-au făcut referiri la "conduita pasivă" a administratorului societății, reținându-se "culpa directă" doar pentru faptul că are "obligația de reprezentare și gestiune a societății comerciale", ceea ce nu poate echivala cu intenția clară a recurentei de a determina, cu rea-credință, nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Instanța de recurs nu este de acord cu argumentele avansate de prima instanță prin care s-a susținut că reaua-credință se poate prezuma în cazul de față, întrucât emitentul deciziei contestate are îndatorirea să dovedească reaua-credință a administratorului societății controlate, aflându-se într-un caz special de răspundere, reglementată de prevederile O.G. nr. 92/2003 și nu de dispozițiile Legii nr. 31/1990. Dacă s-ar accepta ipoteza că administratorul societății insolvabile ar fi direct răspunzător, în solidar cu societatea debitoare, doar în baza calității acestuia, atunci nu s-ar justifica opțiunea legiuitorului de a introduce în textul art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., condiția specială ca administratorul să fi acționat cu rea-credință or, legea se interpretează în sensul în care produce efecte. Nu este de neglijat nici faptul că, prin Ordonanța emisă la data de 12.10.2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 s-a dispus clasarea cauzei privind pe recurentă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta achitând prejudiciul stabilit prin expertiza contabilă efectuată. De asemenea, prin Ordonanța pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara s-a dispus clasarea întrucât SC B. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului general al statului. Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta A., se va casa sentința recurată. În rejudecare, potrivit prevederilor art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, se va admite acțiunea și se va anula atât Decizia nr. 2489/29.08.2013 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara cât și Decizia nr. 377/06.03.2013 emisa de fosta Direcție Generală a Finanțelor Publice Timiș. Potrivit art. 453 C. proc. civ., se va obliga intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.