ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1054/2015

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/59/2011, reclamanta SC A. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta B. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: în principal, anularea în totalitate a Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011, anularea în parte a Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și obligarea pârâtei la soluționarea integrală și pe fond a contestației administrative prealabile; în subsidiar, anularea în totalitate a Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011 și a procesului-verbal de control financiar, anularea în parte a Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și a celorlalte acte, în sensul înlăturării obligației de plată suplimentară în sumă de 748.185 lei.

Hotărârile instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 587 din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara, a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. F/TM/493 din data de 29 iulie 2011, procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de pârâta B. Timiș, în ceea ce privește impozitul pe profit, T.V.A.-ul și redevența minieră, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în esență, motivul care a determinat suplimentarea obligațiilor fiscale constă în împrejurarea că reclamanta, care are ca obiect de activitate extracția pietrei (ornamentale, pentru construcții, calcaroase, ghips, cretă, ardezie), a livrat piatra către o societate afiliată, SC C. SRL, la un preț mediu de livrare cuprins între 2,75 și 3,16 lei/tonă, fără să se țină cont, în opinia autorității fiscale, de cheltuielile efective de producție (opinia este susținută și de împrejurarea că reclamanta nu a ținut contabilitatea de gestiune). În aceste condiții, pârâta, uzând de prevederile art. 11 alin. (2) C. fisc., a recalculat veniturile reclamantei prin metoda comparării prețurilor convenite între persoanele afiliate, cu prețurile convenite între persoanele independente. În concret, au fost avute în vedere prețurile medii practicate de SC C. SRL către terți independenți. După operațiunea de recalculare, veniturile reclamantei au devenit mai mari, ceea ce a influențat atât impozitul pe profit (baza impozabilă a crescut), cât și T.V.A.-ul colectat (care, la prețul de livrare mai mare trebuia să fie mai mare), alături de redevența minieră (care se calculează raportat la valoarea producției. Raportul de expertiză efectuat în cauză a concluzionat că societatea afiliată, SC C. SRL a avut cheltuieli de exploatare a pietrei achiziționate de la reclamantă, ceea ce înseamnă că nu a revândut același tip de produs (piatră brută), ci unul calitativ diferit (piatră prelucrată). Ca atare, instanța de fond a apreciat că metoda comparării prețurilor nu putea fi utilizată de către autoritatea fiscală, în condițiile în care produsele avute în vedere nu erau similare, motiv pentru care, actele administrativ fiscale contestate sunt nelegale. În fine, instanța a reținut și faptul că cererea de anulare a Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011, emisă de pârâtă, este neîntemeiată, deoarece procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, nu produce efecte juridice, ci stă doar la baza emiterii deciziei de impunere. Prin sentința civilă nr. 99 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul că: a anulat Decizia de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011 și Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de pârâta B. Timiș, și în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente impozitului pe profit, T.V.A.-ului și redevenței miniere, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei, în total cuantumul obligațiilor principale și accesorii anulate fiind în sumă de 748.185 lei. În motivarea soluției, prima instanță a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 281 2 C. proc. civ. și că debitul accesoriu nu mai este datorat de către reclamantă, în condițiile în care, partea a fost exonerată de plata obligației principale.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Timișoara; În recursul său, reclamanta a solicitat modificarea, în parte, a sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, în sensul anulării și a accesoriilor aferente impozitului pe profit, T.V.A.-ului și redevenței miniere, în sumă de 748.185 lei. În motivarea recursului, partea a arătat, în esență, că prima instanță a omis să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere.

Recursul declarat de pârâta B. Timișoara; Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat modificarea sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a fost prezentată situația factuală existentă în speță și au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată: În perioada trim. II 2008 - trim. III 2009, reclamanta a livrat produse miniere către SC C. SRL (societate afiliată) la un preț mediu de livrare cuprins între 2,75 și 3,16 lei/tonă. Prețurile de livrare au fost stabilite fără a se lua în considerare costurile efective de producție, deoarece contribuabilul nu a organizat și nu a condus contabilitatea de gestiune, conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată. Datorită deficienței contribuabilului de a nu reflecta realitatea costurilor aferente obținerii produselor, autoritatea fiscală, în limitele sale de competență, conferite de art. 6 din C. fisc., cu modificările și completările ulterioare, a aplicat dispozițiile art. 11 alin. (2) din actul normativ anterior arătat. Recalcularea valorii producției miniere evidențiată și declarată de către contribuabil s-a făcut în funcție de prețul mediu de livrare practicat de persoana juridică afiliată SC C. SRL către societăți independente. Prețurile de transfer au fost determinate prin utilizarea metodei comparării prețurilor. Prima instanță nu a ținut seama de faptul că intimata a eludat dispozițiile art. 1 lit. b) pct. 2 lit. a) din Ordinul nr. 74/2004, modificat prin Ordinul nr. 211/2007, care se aplica în perioada trim. II 2008 - trim. III 2009. Soluția recurată s-a întemeiat doar pe concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, fără a se analiza prevederile legale anterior enunțate.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor declarate în cauză; Prin Decizia nr. 2166 din 9 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta B. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Prin aceeași decizie, a fost anulat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, referitor la recursul declarat de reclamantă, că aceasta nu a satisfăcut timbrajul aferent căii de atac promovate, deși i s-a pus în vedere de către instanță. Cu privire la recursul declarat de pârâtă, Înalta Curte a apreciat că sentința atacată este criticabilă din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., în privința modului în care a fost motivată soluția de admitere a acțiunii, în raport de apărările formulate de către recurenta-pârâtă B. Timișoara, referitoare la legalitatea actelor administrativ fiscale ce fac obiectul prezentei cauze. Astfel, s-a reținut că instanța de fond nu a analizat dispozițiile legale aplicabile în cauza de față, ci doar s-a rezumat să facă trimitere la concluziile expertului materializate în raportul existent la dosar, în sensul că metoda comparării prețurilor nu putea fi utilizată, deoarece persoana juridică afiliată SC C. SRL a avut cheltuieli de exploatare a pietrei achiziționate de la recurenta-reclamantă, „ceea ce înseamnă că nu a revândut același tip de produs (piatră brută), ci unul calitativ diferit (piatră prelucrată).” Procedând astfel, curtea de apel, în realitate, a avut în vedere o altă metodă de ajustare a veniturilor decât cea utilizată de organul fiscal, respectiv, metoda prețului de revânzare, prin care prețul de piață se stabilește pe baza prețului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului și o marjă de profit. Instanța de control judiciar a reținut că prima instanță nu a lămurit în mod corespunzător situația de fapt existentă în speța dedusă judecății pe baza probatoriului administrat, concluzionând că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență invocate, echivalează cu necercetarea fondului cauzei, atrăgând casarea sentinței, în condițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Hotărârea primei instanțe, după rejudecarea cauzei; Prin sentința civilă nr. 285 din 22 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. Timișoara, a anulat parțial Decizia de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, Raportul de inspecție fiscală nr. F/TM/399 din 29 iulie 2011 și Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de B. Timiș, în limita sumei de 205.218 lei, reprezentând T.V.A. stabilită suplimentar, precum și a sumei de 158.509 lei, reprezentând accesorii aferente T.V.A., a respins, în rest, acțiunea, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta este persoană juridică română, cu obiect principal de activitate extracția pietrei ornamentale și a pietrei pentru construcții, extracția pietrei calcaroase, a ghipsului, cretei și a ardeziei, având drept acționari SC C. SRL și SC H. GMGH, societate comercială străină și aflată în relații de afiliere cu SC C. SRL . În perioadele 26 aprilie 2011 - 02 mai 2011 și 14 iunie 2011 - 25 iulie 2011, reclamanta a făcut obiectul unui control financiar, având ca obiectiv verificarea modului de stabilire, calculare și vărsare, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, a redevenței miniere și a taxei de exploatare și de explorare a resurselor minerale, conform Legii minelor nr. 85/2003. Acest control a fost finalizat prin procesul verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, în cuprinsul căruia s-a concluzionat că în perioada supusă verificării (28 noiembrie 2007 - 31 decembrie 2010), societatea a desfășurat activitate de explorare a resurselor de bazalt din perimetrul localității Patars, județul Arad, producția minieră fiind raportată și calculându-se redevența minieră la valoarea astfel declarată a producției, constând în piatră spartă, piatră umplutură și piatră brută, că reclamanta a practicat în perioada menționată, la vânzarea producției miniere către societatea cu care se află în relații de afiliere, SC C. SRL, prețuri medii cuprinse între 2,75 și 3,16 lei/ tonă, prețuri care au fost ajustate de către organul de control, fiind stabilite prețuri medii de 9,42 lei/tonă de piatră spartă, 9,5 lei/tonă de piatră umplutură și 20 lei/tonă de piatră brută, prin utilizarea prețurilor medii stabilite la livrarea unor astfel de produse de către SC C. SRL către operatorii economici independenți. Prin același proces-verbal de control financiar, s-a concluzionat că se impune efectuarea unei inspecții fiscale pentru a se analiza relevanța constatărilor efectuate, referitoare la valoarea producției miniere realizate de reclamantă. De asemenea, s-a reținut că, prin aplicarea prețurilor medii determinate de organul de control, s-a stabilit o valoare suplimentară a producției miniere de 1.080.094,13 lei, corespunzător căreia, revine societății obligația de a achita o redevență minieră suplimentară de 108.008,59 lei. Prin urmare, în perioada 17 iunie 2011 - 27 iulie 2011, societatea a fost suspusă unei inspecții fiscale, având ca obiectiv verificarea obligațiilor fiscale pentru perioada 28 noiembrie 2007 - 31 decembrie 2010, constând în impozit pe profit, T.V.A., redevențe miniere și taxă pe activitatea de prospecțiune, explorare și exploatare a resurselor minerale. Inspecția a fost finalizată prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. 8483 din 29 iulie 2011, în cuprinsul căruia s-a reținut aceeași stare de fapt referitoare la relațiile de afiliere dintre reclamantă și SC C. SRL, căreia i-a fost livrată întreaga producție minieră realizată de reclamantă, la valoarea medie a prețului pentru tona de piatră spartă, piatră umplutură și piatră brută, determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) C. fisc., prin aplicarea metodei comparării prețurilor, în scopul stabilirii prețului de piață la tranzacțiile între cele două persoane afiliate. În consecință, s-a stabilit că reclamanta datorează un impozit pe profit suplimentar de 103.803 lei, cu accesorii aferente în sumă de 83.827 lei, T.V.A. suplimentar în sumă de 205.218 lei, cu accesorii de 158.509 lei, respectiv, redevență minieră suplimentară în sumă de 108.009,59 lei și accesorii aferente în sumă de 88.819 lei. În baza acestui raport a fost emisă Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată suplimentare, inclusiv în privința sumelor deja menționate constând în impozit pe profit, T.V.A. și redevență minieră. Reclamanta a promovat la data de 23 august 2011, o contestație îndreptată împotriva Deciziei de impunere F/TM/493 din 29 iulie 2011, a Raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia și a procesului-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, iar prin Decizia nr. 11 din 13 septembrie 2011, fosta B. Timiș a respins, ca prematur formulată, contestația îndreptată împotriva procesului-verbal de control, reținând că prin acesta nu au fost stabilite obligații de plată în sarcina societății, astfel de efecte fiind produse doar de decizia de impunere, contestată la rândul său de reclamantă, urmând a se statua asupra legalității constatărilor din cuprinsul procesului-verbal în cursul soluționării contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere. Același organ de soluționare a contestației administrative a respins demersul efectuat în procedura prealabilă de către reclamantă cu privire la sumele deja arătate, reținând că, în mod legal inspectorii fiscali au procedat la ajustarea prețurilor practicate între cele două societăți afiliate, câtă vreme, reclamanta nu a avut organizată contabilitatea de gestiune pentru a reflecta costurile de producție, organele de inspecție fiscală fiind îndreptățite să ia în considerare ca prețuri de referință prețurile medii de livrare utilizate de societatea afiliată în raporturile sale cu terții. Au fost înlăturate susținerile contestatoarei potrivit cărora, legislația fiscală în vigoare în perioada supusă verificării, în care au fost efectuate livrările către SC C. SRL, nu ar fi prevăzut posibilitatea ajustării prețurilor între societăți afiliate din România, cu motivarea că, această excepție prevăzută în normele de aplicare a codului fiscal, ar fi fost avută în vedere dacă reclamanta ar fi avut calculate costurile de producție ce au stat la baza prețului de livrare, în lipsa unei evidențe contabile referitoare la costurile de producție, fiind legală măsura de stabilire a unor prețuri la nivelul mediu practicat în raporturile cu terții. În acțiunea de față, reclamanta a solicitat anularea ambelor decizii emise de organul de soluționare a contestației administrative (Decizia nr. 11 din 13 septembrie 2011 și Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011), precum și anularea Deciziei de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, a Raportului de inspecție fiscală și a procesului verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011. Curtea a apreciat că susținerile reclamantei se dovedesc a fi doar parțial întemeiate. Astfel, nu a reținut afirmațiile societății referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011, apreciind că, în mod corect s-a stabilit în cuprinsul acestei decizii, faptul că actul de control nu se identifică, în speță, unui act administrativ fiscal, în sensul definit de art. 41 C. proc. fisc. Raportat la prevederile art. 205 alin. (1) C. proc. fisc., în mod legal s-a conchis prin Decizia nr. 11 din 13 septembrie 2011, că este inadmisibilă în fapt contestația formulată, de vreme ce, aceasta nu se îndreaptă împotriva unui act administrativ fiscal. Pentru motivele arătate, Curtea a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce privește anularea Deciziei nr. 11 din 13 septembrie 2011 și a procesului-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011, împotriva căruia s-a îndreptat contestația astfel soluționată. Instanța de fond a constatat că este parțial fondată acțiunea în anulare îndreptată împotriva Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și a Deciziei de impunere F/TM/493 din 29 iulie 2011, emise de același organ administrativ fiscal. În ceea ce privește obligația stabilită suplimentar de plată a redevenței miniere, ca urmare a determinării unor prețuri diferite față de cele rezultate din evidențele contabile ale reclamantei, la livrarea producției miniere către societatea afiliată SC C. SRL , prima instanță a reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 85/2003, la care face referire reclamanta, nu disting după cum datele și informațiile a căror verificare este posibilă, se referă la producția obținută ori la prețurile de livrare practicate de către titularul licenței, astfel încât, nu rezultă că în cadrul unui astfel de control nu ar putea fi verificate și prețurile la care a fost livrată producția minieră. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 85/2003 și art. 119 din H.G. nr. 1208/2003 fac referire la „valoarea producției miniere”, noțiune care implică valoarea de piață a unui astfel de bun, astfel încât, se poate deduce că baza de impunere pentru calculul redevenței miniere poate fi stabilită și prin raportare la prețurile medii practicate pe piața de profil, cel puțin în cazurile în care, astfel cum se întâmplă și în cauză, nu se poate determina dacă prețurile la care producția minieră a fost livrată nu sunt subdimensionate, situându-se chiar sub nivelul costurilor de producție. În astfel de situații, dată fiind natura juridică de creanță fiscală a redevenței miniere, devin aplicabile prevederile art. 6 C. proc. fisc., care permit organului fiscal să aprecieze în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale constatate, și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Într-adevăr, în măsura în care, comparând prețurile de livrare practicate de reclamantă în raporturile juridice cu societatea afiliată Henglmin SRL, cu cele practicate de aceasta din urmă în raporturile cu terții, pentru vânzarea unor bunuri similare (piatră spartă, piatră umplutură și piatră brută), constatând că aceste din urmă prețuri sunt de câteva ori mai mari, organul de control era îndreptățit să prezume, dată fiind inexistența unei evidențe contabile care să reflecte costurile de producție, că valoarea producției miniere nu a fost stabilită la un nivel corespunzător realității și să verifice, pe baza datelor și informațiilor rezultate din evidențele societății, precum și a datelor obținute în urma controlului încrucișat efectuat la SC C. SRL, valoarea reală a acestei producții, pentru stabilirea bazei de calcul a redevenței miniere. Independent de dispozițiile de natură specială din Legea nr. 85/2003 și actele administrative cu caracter normativ emise în aplicarea acestora, la care face referire reclamanta, sunt aplicabile, în speță, dispozițiile cu caracter general C. proc. fisc., în temeiul cărora organul fiscal era îndreptățit să verifice și să redimensioneze baza de calcul a redevenței miniere. În ceea ce privește invocarea de către reclamantă a faptului că organele de inspecție fiscală ar fi aplicat în mod nelegal, în speță, prevederile art. 11 alin. (2) C. fisc., forma în vigoare la data efectuării controlului, deși acestea erau diferite față de cele în vigoare la momentul efectuării livrărilor, instanța de fond a reținut, pe de o parte, faptul că dispozițiile art. 11 alin. (2) C. fisc. vizează impozitul pe profit, iar nu și redevența minieră și T.V.A., pentru aceste din urmă obligații fiscale existând norme speciale care stabilesc dimensiunea bazei de calcul a creanțelor fiscale, respectiv, Legea nr. 85/2003 și Titlul VI din C. fisc. Referitor la impozitul pe venit, Curtea a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate, din două motive. Pe de o parte, a reținut că reclamanta se prevalează, în speță, de faptul că dispozițiile art. 11 alin. (2) C. fisc., explicitate prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, erau diferite la momentul realizării producției miniere, înscrierii în evidențele contabile a prețurilor de livrare a acesteia și declarării și calculării redevenței miniere, astfel încât, societatea nu și-ar fi putut conforma conduita decât acelor dispoziții în vigoare la acel moment, neputând fi aplicate retroactiv norme metodologice adoptate la un moment ulterior. Dar, norma în discuție reglementează posibilitatea de ajustare a veniturilor relevante pentru calculul impozitului pe profit de către organele fiscale, adică, o posibilă conduită a acestora din urmă, iar nicidecum conduita contribuabilului, pentru a se putea aprecia că acesta din urmă ar fi putut să se conformeze doar acelor norme care îi erau cunoscute la momentul în care a avut acea conduită. Prin urmare, nu s-ar putea aprecia că o atare ajustare implică aplicarea retroactivă a normei, căci noua lege este de imediată aplicare cu privire la faptele ce se produc după intrarea acesteia în vigoare, în speță, ajustarea efectuată în cuprinsul raportului de inspecție fiscală și al Deciziei de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, supunându-se normai în vigoare la momentul realizării acestei operațiuni. Pe de altă parte, a mai reținut instanța de fond, reclamanta se află în situația reglementată de art. 90 C. proc. fisc., deoarece obligațiile acesteia fiscale inițiale, referitoare la impozitul pe profit au fost determinate pe baza propriei declarații referitoare la veniturile obținute, astfel încât, acestea erau stabilite sub rezerva verificării ulterioare. Așadar, sub durata în care subzistă această rezervă, obligațiile fiscale determinate inițial au o existență și un cuantum provizorii, acestea devenind definitive doar la anularea rezervei prin împlinirea termenului de prescripție sau ca urmare a inspecției fiscale realizate în interiorul acestui termen. Cu privire la susținerile reclamantei în sensul că inspectorii fiscali ar fi recalculat în mod arbitrar prețurile de livrare ale produselor din producția minieră, s-a apreciat de către prima instanță că, potrivit pct. 25 din H.G. nr. 44/2004, metoda comparării prețurilor poate implica și determinarea prețului de piață prin compararea prețului tranzacțiilor analizate cu cele practicate în relațiile cu persoane independente, pentru tranzacții comparabile, de către persoanele afiliate între care s-au declarat prețurile spre a căror ajustare se tinde (este așa numita metodă a comparării interne a prețurilor), iar nu doar stabilirea prețului de piață prin compararea prețurilor convenite de către entități terțe, pentru tranzacții comparabile (metoda comparării externe a prețurilor). În procesul-verbal de control menționat s-a consemnat de către inspectorii fiscali că, pentru stabilirea bazei de calcul a redevenței miniere, fiind întocmit un control încrucișat la SC C. SRL, s-au determinat prețurile la care au fost livrate de către aceasta din urmă societate produsele miniere neprelucrate (neconcasate), constând în piatră spartă, piatră umplutură și piatră brută, rezultând astfel că, nu s-ar putea reține că organele de control s-ar fi raportat la tranzacții care implică revânzarea unor bunuri dobândite de la reclamantă, după prelucrarea acestora. Instanța a mai constatat că organele de control nu au derulat operațiunile pe care le implică ajustarea veniturilor prin aplicarea metodei prețului de revânzare, căci nu au stabilit care sunt bunurile dobândite de SC C. SRL de la reclamantă, prețul de revânzare ala acestora, nu au fost scăzute cheltuielile de achiziționare alte cheltuieli de operare și marja de profit ci, dimpotrivă, s-au limitat la a stabili existența unor tranzacții comparabile în aceeași perioadă, realizate de societatea cu care reclamanta se află în relații de afiliere, cu terți independenți, care vizează mărfuri identice ori similare, în același punct din lanțul de producție și la a determina prețurile medii practicate. Aceste operațiuni corespund metodei de ajustare prin compararea internă a prețurilor, reglementată de pct. 23 lit. a) și pct. 25 din H.G. nr. 44/2004. Prima instanță a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, anterior trimiterii cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că acestea au vizat exclusiv prețul de livrare ajustat, în raporturile dintre reclamantă și societatea cu care se află în relații de afiliere, determinat prin aplicarea metodei prețului de revânzare, prevăzută de art. 11 alin. (2) lit. c) C. fisc., deși, în speță, ajustarea s-a efectuat de către pârâtă prin aplicarea metodei comparării prețurilor, reglementată de lit. c)) a aceleiași norme legale. Referitor la motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în ceea ce privește T.V.A. stabilit suplimentar în sarcina acesteia, cu referire expresă la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în interpretarea art. 73 și 80 alin. (1) din Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului, în cauzele conexate C-621/10 și C-129/11, instanța de fond a apreciat corecte susținerile reclamantei, potrivit cărora aplicarea dispozițiilor din legislația națională referitoare la T.V.A. trebuie realizată prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanțele naționale având obligația de a interpreta dreptul național în materie de T.V.A. în conformitate cu legislația Uniunii Europene, care armonizează această materie la nivelul tuturor statelor membre. Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) C. fisc., baza de impozitare a T.V.A. este constituită, pentru livrări de bunuri, din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor de la cumpărător, respectiv, din prețul obținut la livrare. Câtă vreme, norma specială ce reglementează această bază de impunere face referire expresă la contrapartida obținută de furnizor, este exclusă determinarea acesteia prin raportare la prețurile de piață, astfel cum s-a procedat în speță. Curtea de apel a apreciat că în cazul operațiunilor dintre persoane aflate în legături de afiliere, nu este posibilă redimensionarea bazei de impozitare prin raportare la prețurile medii pe piață, cum s-a procedat în speță, T.V.A. datorat putând fi calculat doar prin raportare la contrapartida obținută de către furnizor, astfel că, în mod nelegal a fost stabilită în sarcina reclamantei obligația de plată a T.V.A. suplimentar.

Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva sentinței civile nr. 285 din 22 octombrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC A. SRL Timișoara și pârâta B. Timișoara. Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Timișoara s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul anulării Raportului de inspecție fiscală nr. F/TM/399 din 29 iulie 2011, a Deciziei de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011 și a Deciziei nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011 și în privința redevenței miniere suplimentare în sumă de 108.009,59 lei și accesorii aferente în sumă de 88.819 lei, a impozitului pe profit stabilit suplimentar în sumă de 103.803 lei și accesorii aferente în sumă de 83.827 lei, cu obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuitelor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că sentința recurată este netemeinică și nelegală în privința respingerii acțiunii societății cu privire la redevența minieră, impozitul pe profit, accesoriile aferente și cheltuielile de judecată, pentru următoarele motive: A. Toate accesoriile au fost anulate, definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 99 din 14 februarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost admisă cererea reclamantei de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, și au fost anulate actele contestate cu privire la accesorii. Împotriva sentinței civile nr. 99 din 14 februarie 2013, pârâta nu a formulat recurs, hotărârea devenind irevocabilă. În aceste condiții, rejudecarea a avut ca obiect doar anularea actelor fiscale cu privire la redevență minieră suplimentară, impozit pe profit stabilit suplimentar și T.V.A. colectată suplimentar, accesoriile fiind anulate în mod irevocabil, astfel că, nu mai puteau face obiectul analizei instanței în cadrul rejudecării. Respingând acțiunea reclamantei în privința accesoriilor aferente redevenței miniere și a impozitului pe profit, instanța a acordat mai mult decât era limita rejudecării și mai mult decât s-a cerut, pronunțând o sentință nelegală. B. Pe fondul cauzei, instanța de rejudecare a respins, în parte, acțiunea, reținând în mod greșit, în esență, următoarele: Cu privire la redevența minieră; 1. Ca urmare a unei greșite aplicări a legii, instanța a concluzionat că în baza art. 45 și art. 47 din Legea nr. 85/2003, art. 119 din H.G. nr. 1208/2003, putea fi recalculată valoarea producției miniere. a) Instanța nu a analizat toate actele normative incidente în speță și nu le-a coroborat, având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 85/2003, autoritatea competentă, precum și organele administrației publice cu atribuții în domeniul controlului financiar, au numai dreptul de a verifica exactitatea datelor și a informațiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru activitatea minieră și redevența minieră. Instanța s-a referit numai la Legea nr. 85/2003 și la H.G. nr. 1208/2003, fără a lua în considerare și norma relevantă, respectiv, Anexa 1 din Ordinul nr. 74/2004, pct. I. B.2, care prevede expres că valoarea producției miniere este dată de prețul de livrare utilizat de societate. b) Mai mult, în toate actele pârâtei, singurul temei de drept invocat pentru recalcularea producției, este art. 11 alin. (2) C. fisc. Prin urmare, în mod nelegal instanța nu a analizat actele administrativ fiscale raportat la temeiurile de drept în baza cărora au fost emise ci a substituit analiza și motivarea acestora cu propria motivare și interpretare. 2. Instanța, în mod nelegal, a reținut că, independent de dispozițiile de natură specială cuprinse în Legea nr. 85/2003 și actele administrative cu caracter normativ aferente, sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general C. proc. fisc., respectiv, art. 6 și art. 15 din O.G. nr. 92/2003. a) Atât timp cât instanța reține că există dispoziții speciale cu privire la redevența minieră, nu poate susține că acestea pot fi ignorate și aplicate dispozițiile cu caracter general ale C. fisc. b) Dispozițiile art. 6 și art. 15 din O.G. nr. 92/2003, nu confereau pârâtei dreptul de a reconsidera valoarea producției. În speță, nu există nicio împrejurare care să justifice incidența art. 6 din O.G. nr. 92/2003. Faptul că societatea nu a organizat contabilitatea de gestiune nu poate conduce la concluzia că prețul de livrare ar fi sub costul de producție, neexistând nicio dovadă în acest sens. Prevederile art. 6 din O.G. nr. 92/2003 nu pot fi interpretate în sensul că dau inspectorilor fiscali dreptul de a decide cu privire la modalitatea în care o societate privată își desfășoară activitatea și dreptul de a face o apreciere pur subiectivă cu privire la prețul la care trebuia efectuată livrarea. Inspectorii fiscali puteau interveni în operațiunile comerciale ale societății doar in ipoteza în care constatau că a existat o încălcare a legii, ori, în cauza de față, această încălcare a legii nu există. 3. Instanța în mod greșit a concluzionat că in privința recalculării valorii producției, nu erau incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) C. fisc. Dacă instanța considera că pârâta în mod greșit a efectuat recalcularea în baza art. 11 alin. (2) C. fisc., soluția temeinică și legală era anularea integrală a actelor administrativ fiscale. 4. a) Recalcularea prețului de livrare s-a făcut cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile. Pentru a justifica recalcularea prețului de livrare, inspectorii fiscali s-au prevalat de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, în vigoare la data efectuării controlului, care dau dreptul autorităților fiscale să ajusteze suma venitului. Inspectorii fiscali au ignorat faptul că textul legal invocat a fost introdus după perioada supusă verificării și că este nelegală aplicarea lui, fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile. Instanța a analizat acest argument al societății doar raportat la calcularea impozitului pe profit și a concluzionat în mod eronat că norma nu a fost aplicată retroactiv. Această interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 C. civ., art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție, având în vedere că norma cu caracter general (art. 11) reglementează raporturile dintre stat si contribuabili. Mai mult, situațiile juridice din speță (vânzările de producție minieră) s-au consumat uno ictu, având în vedere că și-au produs efectele într-un singur moment. b) Modalitatea de calcul a prețului de livrare este nelegală. Chiar dacă inspectorii fiscali ar fi avut dreptul să ajusteze prețurile, modul de calcul al prețurilor a încălcat prevederile art. 11 C. fisc. și pct. 22 din H.G. nr. 44/2004. Pentru ajustare, inspectorii s-au raportat la prețul de revânzare utilizat de persoana juridică afiliată, SC C. SRL, în raporturile cu terții, însă persona juridică română afiliată nu a efectuat tranzacții comparabile, după cum în mod cert a stabilit și expertul. Instanța, fără nici un mijloc de probă care să-i susțină concluziile și înlăturând proba cu expertiză tehnică, care stabilea o altă stare de fapt, a concluzionat că tranzacțiile ar fi fost comparabile. c) Deși prin decizia de recurs s-a reținut că, în speță, nu a fost stabilită situația de fapt reală, instanța de rejudecare s-a pronunțat în baza aceluiași probatoriu. Instanța nu a pus în discuție și nu a solicitat completarea obiectivelor expertizei tehnice contabile, necesare în opinia instanței de recurs, pentru lămurirea stării de fapt reale. Prin urmare, instanța a încălcat principiul contradictorialității și obligația acesteia de aflare a adevărului, înlăturând expertiza ca neconcludentă, deși obiectivele au fost stabilite chiar de instanță. Mai mult, instanța a analizat expertiza raportat la un singur obiectiv și nu a avut în vedere răspunsul expertului. 5. Instanța nu a analizat argumentul societății referitor la faptul că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a ajusta evidențele fiscale la ambele persoane juridice afiliate, în conformitate cu prevederile pct. 22 din H.G. nr. 44/2004. Așa cum rezultă din expertiza tehnică, dacă inspectorii fiscali reconsiderau evidențele la ambele societăți, reclamanta nu putea fi obligată la plata impozitului pe profit suplimentar și T.V.A.-ului, deoarece aceste sume nu erau datorate. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat anularea accesoriilor aferente redevenței miniere și impozitului pe profit, ca urmare a anulării obligațiilor principale. Recursul declarat de pârâta B. Timișoara s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în temeiul cărora s-a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate, prin care s-a dispus anularea parțială a Deciziei de impunere nr. 493/2011, a Raportului de inspecție fiscală nr. 399/2011 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 1903/479/2011, pentru sumele de 205.218 lei reprezentând T.V.A. și 158.509 lei reprezentând accesorii aferente T.V.A., precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 3.100 lei reprezentând cheltuieli de judecată și pe cale de consecință, să se dispună respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a formulat, în esență, următoarele critici: Organele fiscale au reținut că în perioada trim. II 2008 - trim. III 2009, SC A. SRL a livrat produse miniere către SC C. SRL, care au fost facturate în baza unui preț mediu de livrare între 2,75-3,16 lei/tonă. Preturile de livrare au fost stabilite fără a lua în considerare costurile efective de producție, deoarece contribuabilul nu a organizat și nu a condus contabilitatea de gestiune, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, republicată. Datorită deficienței contribuabilului de a nu reflecta realitatea costurilor aferente obținerii produselor, organul de inspecție fiscală, în limitele atribuțiilor și competentelor ce îi revin, a aplicat prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările si completările ulterioare. Recalcularea valorii producției miniere evidențiată și declarată de către contribuabil s-a făcut în funcție de prețul mediu de livrare practicat de societatea afiliată SC C. SRL către societăți independente. Având în vedere că SC A. SRL și SC C. SRL sunt societăți afiliate, autoritățile fiscale au ajustat preturile agreate între părți. Veniturile impozabile stabilite suplimentar la nivelul reclamantei au fost determinate prin luarea în considerare a preturilor medii de livrare utilizate de SC C. SRL pentru livrările sale către entități independente. Prețurile de transfer au fost determinate prin utilizarea metodei comparării preturilor. Cu privire la redevența minieră pentru perioada 28 noiembrie 2007 - 31 decembrie 2010, organele de inspecție fiscală au procedat la recalcularea veniturilor în funcție de prețurile medii de livrare utilizate de SC C. SRL și au aplicat prevederile Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., actualizate, deoarece prețurile de livrare au fost stabilite fără a lua în considerare costurile efective de producție. Ca urmare a inspecției fiscale, au fost stabilite următoarele sume suplimentare față de cele calculate și declarate de societate: redevență minieră determinată suplimentar - 108.009 lei; majorări/dobânzi de întârziere aferente - 72.186 lei; penalități de 15% aferente - 16.201 lei. Organele de inspecție fiscală, în mod legal, au stabilit diferențe de venituri și pe cale de consecință, impozit pe profit suplimentar în sumă de 103.803 lei, T.V.A. colectată stabilită suplimentar în sumă de 205.218 lei și redevențe miniere în sumă de 108.009 lei, cu accesoriile aferente. Referitor la majorările de întârziere în sumă totală de 266.953 lei și penalitățile în sumă de 64.202 lei, acestea au fost stabilite în baza art. 119, art. 120 și art. 201 din O.G. nr. 92/2003, modificată și completată.

Apărările formulate de reclamanta SC A. SRL Timișoara; Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta SC A. SRL Timișoara a invocat excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâtă, în legătură cu T.V.A.-ul colectat suplimentar și accesoriile aferente, având în vedere că E., prin adresa din 21 noiembrie 2011, a stabilit că în cazul ajustării prețurilor tranzacțiilor între persoane afiliate nu poate fi colectată și T.V.A. suplimentară. Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca neîntemeiat, reiterând motivele formulate în susținerea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond, în ceea ce privește impunerea suplimentară de T.V.A. și accesorii aferente.

Apărările formulate de pârâta B. Timișoara; Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta B. Timișoara a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca neîntemeiat, reluând apărările formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză; În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a recursului declarat de pârâta B. Timișoara, excepție invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte o va respinge, pentru argumentele prezentate în continuare. Prin adresa din 21 noiembrie 2011, Direcția generală legislație C. fisc. - Direcția de legislație în domeniul T.V.A. din cadrul E., și-a exprimat opinia, la solicitarea Direcției generale de inspecție fiscală, cu privire la situația în care organele fiscale ajustează veniturile unor contribuabili, urmare a tranzacțiilor comerciale derulate cu persoane afiliate, stabilind și taxă pe valoare adăugată colectată pentru veniturile ajustate. Prin urmare, adresa invocată de către recurenta-reclamantă, cuprinde un punct de vedere exprimat în urma unei solicitări concrete formulată de o direcție din cadrul E., iar în speța dedusă judecății, în raport de soluția de admitere, în parte, a acțiunii formulată de SC A. SRL Timișoara, se constată că pârâta B. Timișoara justifică un interes legitim în promovarea căii de atac a recursului, în calitate de emitent al actelor administrativ fiscale care au fost anulate, parțial, de către prima instanță. Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Timișoara; Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondat. Norma prevăzută art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecății și limitele învestirii instanței. În cauză, după cum rezultă din expunerea prezentată la pct. I.2. al prezentei decizii, prin sentința civilă nr. 99 din 14 februarie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara și a completat dispozitivul sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/59/2011, în sensul că: a anulat Decizia de impunere nr. F/TM/493 din 29 iulie 2011, procesul-verbal de control financiar din data de 25 iulie 2011 și Decizia nr. 1903/479 din 02 noiembrie 2011, emise de pârâta B. Timiș, și în ceea ce privește obligațiile accesorii aferente impozitului pe profit, T.V.A. și redevenței miniere, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei, în total cuantumul obligațiilor principale și accesorii anulate fiind în sumă de 748.185 lei. În considerentele Deciziei nr. 2166 din 9 mai 2014, instanța de control judiciar a expus argumentele avute în vedere de prima instanță la pronunțarea sentinței civile nr. 99 din 14 februarie 2013, iar cum prin pronunțarea deciziei de casare a sentinței civile nr. 587 din 1 noiembrie 2012, această hotărâre nu mai produce efecte, se constată că referirile făcute de recurenta-reclamantă la soluția pronunțată de instanță asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 587 din 1 noiembrie 2012, sunt lipsite de relevanță, în contextul casării acestei hotărâri. Prin urmare, cu ocazia rejudecării cauzei, în mod judicios prima instanță a procedat și la analiza obligațiilor accesorii aferente impozitului pe profit, taxei pe valoare adăugată și redevenței miniere, neputându-se reține că limitele rejudecării au vizat, exclusiv, anularea actelor administrativ fiscale cu privire la obligațiile principale de plată, stabilite suplimentar în sarcina reclamantei. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-reclamantă pe fondul pricinii, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate. Susținerea recurentei în sensul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, nu poate fi reținută. Sentința recurată a relevat, în mod amplu, fiecare stare de fapt care a condus la crearea în sarcina reclamantei a unor obligații fiscale suplimentare, instanța de fond pronunțându-se argumentat asupra legalității măsurilor fiscale. Astfel, prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile legale incidente în speță, în raport de elementele de fapt ale cauzei, a analizat toate susținerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și a înlăturat, motivat, argumentele prezentate de societate referitoare la stabilirea în mod nelegal a obligațiilor de plată suplimentare, constând în redevență minieră și impozit pe profit, precum și accesoriile aferente acestora. De asemenea, criticile formulate de recurenta-reclamantă, subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., sunt nefondate. În mod judicios instanța de fond a constatat că valoarea producției miniere și redevența aferentă pot fi recalculate de către organul fiscal, raportat la conținutul art. 45 și art. 47 din Legea nr. 85/2003, precum și art. 119 din H.G. nr. 1208/2003. Dispozițiile legale menționate fac trimitere la prețurile practicate în perioada de raportare, fără a se referi numai la prețurile practicate de titularul licenței de exploatare, situație în care, baza de impunere pentru calculul redevenței miniere poate fi stabilită și prin raportare la prețurile medii practicate pe piață. Conform prevederilor art. 1 lit. b) pct. 2 lit. a) din Ordinul nr. 74/2004, modificat prin Ordinul nr. 211/2007, aplicabil în perioada de referință, redevența minieră este dată de valoarea producției miniere, care se calculează pe baza prețurilor de livrare practicate în perioada de raportare a cantităților de produse miniere comercializate în această perioadă. Cum în cauză, reclamanta nu a organizat și nu a condus contabilitatea de gestiune, încălcând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 82/1991, republicată, prețurile de livrare practicate de societate au fost stabilite fără luarea în considerare a costurilor efective de producție, astfel încât, în mod legal, organul de inspecție fiscală a avut în vedere, drept prețuri de referință, prețurile medii de livrare utilizate de SC C. SRL. În condițiile în care, nu a existat o evidență a costurilor organizate pe produse și activități, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la exercitarea de către organul fiscal a dreptului de apreciere, precum și prevederile art. 15 din același act normativ, care dau dreptul organului fiscal de a determina în mod legal obligația datorată și creanța fiscală corelativă, în cazul în care, eludându-se scopul legii fiscale, obligația fiscală nu a fost raportată la baza de impunere reală, situație care se regăsește în speță. Astfel, în conformitate cu prevederile cu caracter general cuprinse în C. proc. fisc., pentru a determina valoarea reală a producției miniere, în mod judicios organul fiscal s-a raportat la prețurile practicate pe piață, stabilite prin luarea în considerare a prețurilor medii de livrare utilizate de SC C. SRL în cazul livrărilor sale către terți independenți, pentru bunuri de aceeași natură cu cele produse și livrate de către reclamantă. Dispozițiile art. 11 alin. (2) C. proc. fisc., forma în vigoare la data efectuării controlului, invocate de recurenta-reclamantă ca fiind aplicate în mod nelegal de către organul de inspecție fiscală, vizează numai impozitul pe profit, în timp ce în cazul redevenței miniere și a taxei pe valoare adăugată, dimensiunea bazei de calcul a creanțelor fiscale este prevăzută de dispozițiile Legii nr. 85/2003 și ale Titlului VI din C. fisc. Cu privire la impozitul pe profit, în acord cu judecătorul fondului, se constată că ajustarea prețurilor efectuată de către organul fiscal în cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, a respectat dispozițiile legale în vigoare la momentul realizării operațiunii respective, având în vedere că, la data efectuării controlului, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) C. fisc. coroborat cu pct. 22 din H.G. nr. 44/2004, organul fiscal avea posibilitatea să procedeze la ajustarea veniturilor declarate de contribuabil, inclusiv a celor obținute în raporturile juridice dintre persoanele juridice române afiliate. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la modalitatea nelegală de calcul a prețului de livrare al produselor din producția minieră, sunt neîntemeiate. După cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal de control financiar întocmit la data de 25 iulie 2011 și a raportului de inspecție fiscală, organ