ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6410/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios  administrativ

și fiscal, la data de 21 ianuarie 2013, reclamanta SC I. SA a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării parțiale a

Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală nr. 9 din 20 decembrie 2012 emisă de A.N.A.F. -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma de

37.917.521 lei reprezentând:

-

Impozit pe profit în cuantum de 7.139.632 lei;

- Obligații fiscale accesorii

aferente impozitului pe profit în cuantum de 8.166.776 lei;

- Taxa pe valoarea

adăugată în cuantum de 10.787.918 lei;

- Obligații fiscale

accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 11.823.295 lei.

Reclamanta

a arătat, cu privire la fondul cererii de suspendare, că sunt îndeplinite cele

două condiții prevăzute în mod cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004 contenciosului

administrativ, și anume existența unui caz bine justificat și prevenirea unei

pagube iminente.

Referitor

la prima condiție - cazul bine justificat - reclamanta a arătat că organele de

control au încălcat, atât normele procedurale cu privire la încheierea și

emiterea actelor administrativ fiscale, inclusiv sub aspectul duratei

efectuării inspecției fiscale (prevederile art. 104 C. proc. fisc.), precum și

normele de drept substanțial, cu referire la maniera în care a fost motivată

decizia de impunere.

Cu

privire la motivele de fond de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ contestat, reclamanta menționează că acestea

reies din maniera în care a fost motivată decizia de impunere.

Referitor

la cea de-a doua condiție - paguba iminentă - reclamanta a arătat că potrivit

balanței sintetice aferente lunii octombrie 2012 atașată în probațiunea

prezentei acțiuni, SC I. SA înregistrează total disponibilități și creanță în

sumă de 1.568.349.861,31 lei, din care 1.301.444.959,80 lei reprezintă clienți

neîncasați (sume indisponibile în momentul de față). Rezultă că reclamanta nu

poate face față obligațiilor financiare exigibile pe care le are atât față de

creditorii fiscali cât și față de ceilalți creditori.

În

termenul acordat de Curte în acest sens, reclamanta SC I. SA a consemnat

cauțiunea în cuantumul de 500.000 lei stabilit de instanță.

2.

Sentința Curții de apel

Prin

sentința civilă nr. 638 din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare

formulată de reclamanta SC I. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională

de Administrare, ca neîntemeiată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele:

-

În speță se constată faptul că prin actul atacat se refuză dreptul de deducere

T.V.A. pentru tranzacții comerciale încheiate de reclamantă cu trei societăți

diferite.

-

În ceea ce privește tranzacțiile cu SC L.A. SRL instanța a observat că în cauză

este vorba de un contract în valoare de 10.000.000 euro, astfel încât este

credibilă poziția organului fiscal care a considerat că nu există dovezi

suficiente în sensul că această sumă a fost plătită pentru operațiuni taxabile

în condițiile în care contractul, deși are o valoare ridicată, precizează în

termeni foarte generici contraprestația furnizorului. Este, în același timp,

greu de crezut că un contract de o asemenea valoare putea să se execute, în

condiții firești, fără constituirea unor dovezi suplimentare, referitoare la

executarea lui. Or reclamanta nu poate prezenta decât facturi și procese

verbale care, în lipsa altor acte nu pot conduce la concluzia realității

prestării serviciilor și furnizării bunurilor contractate

-

În ceea ce privește tranzacțiile derulate cu SC R. SRL, Curtea constată că

organele de control au făcut, în actul atacat, o prezentare detaliată a

situației de fapt, subliniind lipsa de identitate dintre bunurile pretins

achiziționate de la această societate și cele care au fost prezentate fizic de

societate. Reclamanta nu aduce dovezi care să pună sub semnul îndoielii cele

constatate de organele fiscale ci invocă doar lipsa obligației de a prezenta

alte acte decât cele pe care le deține.

În

ceea ce privește contractul încheiat cu SC I.C.M.P. SRL curtea de apel a

constatat că organul fiscal, întemeindu-se pe o adresă a Parchetului de pe

lângă Î.C.C.J., a considerat că acest contract este fictiv și plata s-a făcut

pentru alte servicii decât pentru cele menționate în contract, respectiv pentru

finanțarea campaniei electorale.

Cât

privește viciile procedurale referitoare la desfășurarea inspecției fiscale,

prima instanță a constatat că acestea nu sunt prevăzute în mod explicit sub

sancțiunea nulității, aceste pretinse vicii nefiind de natură să atragă, în mod

vădit nulitatea actelor.

In

ceea ce privește paguba iminentă, Curtea de apel a constatat că această

condiție este îndeplinită, având în vedere valoarea creanței și actele

contabile prezentate de reclamantă.

3

.Recursul declarat de SC I. SA

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC I. SA invocând aplicarea greșită

a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta

a criticat soluția adoptată de prima instanță sub următoarele aspecte:

-

a analizat situația de fapt fiscală numai prin prisma reținerilor echipei de

inspecție fiscală;

-

nu s-a limitat la examinarea aparenței de nelegalitate, ci a analizat legalitatea

actului pe baza probelor administrate pe fondul cauzei;

-

referitor la tranzacțiile derulate de SC R. SA, s-a omis a se verifica

realitatea operațiunilor care rezultă din constatările organelor fiscale din

țară (Bacău, Teleorman), care au identificat faptic utilajele livrate;

-

s-a acordat credit nejustificat unei adrese emise de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, deși în cauza respectivă nu există o

hotărâre definitivă a unei instanțe de judecată, încălcându-se prezumția de nevinovăție;

-

viciile procedurale semnalate: neînștiințarea contribuabilului în condițiile art.

101 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală și depășirea duratei inspecției

fiscale, contrar art. 104 din același cod, au fost lăsate nesancționate, acreditându-se

ideea că numai nulitățile  expres prevăzute de  lege sunt de natură să conducă

la anularea actelor de procedură întocmite cu nerespectarea dispozițiilor

legale.

-

s-a adăugat la lege, instituindu-se condiții suplimentare pentru recunoașterea

dreptului de deducere a TVA, contrar dispozițiilor art. 145 coroborat cu art. 146

lit. a) din Codul fiscal.

4.

Apărările A.N.A.F.

Prin

concluziile scrise prezentate la termenul de dezbateri asupra recursului,

intimata A.N.A.F. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând

apărările formulate în fața curții de apel, intimata a susținut că decizia de

impunere beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate, nefiind

invocat nici un motiv care să poată fi circumscris unei ipoteze a „cazului bine

justificat”, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor

la aspectele care vizează nelegalitatea, intimata a arătat că pentru

clarificarea lor este necesară administrarea de probe în cadrul procesului pe

fondul cauzei.

5.Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din

concluziile scrise, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru argumentele expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă

SC I. SA a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin.

(2) C. proc. fisc. suspendarea executării parțiale a deciziei de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală nr. 9 din 20 decembrie 2012, pentru suma de 37.917.521 lei, cuprinzând debitele

descrise la pct. 1 din această decizie.

Contestația

administrativă înregistrată la A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili la data de 18 ianuarie 2013 sub nr. 947.115 a fost rezolvată

pe parcursul soluționării recursului, fiind respinsă.

Prima

instanță, pe baza argumentelor expuse rezumativ la pct. 2 din decizie a

considerat că nu este îndeplinită condiția „cazului bine justificat”. Această concluzie

este împărtășită și de instanța de recurs.

Reevaluând

înscrisurile administrate la curtea de apel și răspunzând în același timp la

criticile recurentei, Înalta Curte reține, în primul rând, că, potrivit definiției

legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se

circumscriu cazului bine justificat „împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

În

această materie, doctrina și jurisprudența au relevat că judecătorul nu poate face

decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza susținerilor părților și

a probelor care pot fi produse în această etapă a litigiului, fără a putea

tranșa chestiuni care țin de legalitatea actului administrativ.

De

aceea, nu sunt justificate temerile recurentei că i s-ar putea opune puterea de

lucru judecat în privința elementelor avute în vedere de judecător pentru

conturarea concluziei că, în speță, nu s-a răsturnat prezumția de legalitate a

deciziei de impunere.

Referitor

la viciile procedurale care ar afecta legalitatea desfășurării inspecției

fiscale, prima instanță a reținut, în esență, că nefiind prevăzută expres

sancțiunea nulității, acestea nu ar putea atrage „în mod vădit nulitatea

actelor”.

Contrar

susținerilor recurentei, judecătorul de la curtea de apel nu a statuat că

neînștiințarea contribuabilului ori depășirea duratei inspecției fiscale nu pot

fi sancționate în lipsa unei prevederi legale în Codul de procedură fiscală, ci

doar a punctat - corect - că, în limitele acestei proceduri sumare, nulitatea virtuală

nu poate fi valorificată.

Nici

celelalte motive de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de

recurenta-reclamantă, care privesc fondul raportului juridic fiscal nu au

aptitudinea de a genera „o îndoială serioasă” în sensul legii.

Aplicarea

reglementărilor care vizează exercitarea dreptului de deducere a TVA nu se realizează

mecanic. Pretenția recurentei de a-i fi recunoscut automat acest drept pe baza unui

contract și a unor facturi (în privința raporturilor cu SC L. SRL) ori a unor

facturi incomplete (în privința raporturilor SC R. SRL) este nejustificată.

Organele

fiscale au dreptul de a aprecia asupra relevanței stării de fapt fiscale (art. 6

C. proc. fisc.) și pot reconsidera, în anumite situații, tranzacțiile care nu au

un scop economic (art. 11 alin. (1) din Codul fiscal), urmărind, evident, să

evite tentativele de fraudă în materia TVA. Jurisprudența constantă a C.J.U.E. -

relevantă de ex. prin hotărârea pronunțată în cauza Halifax & others C- 255/02

– este în sensul recunoașterii acestui drept.

Prin

urmare, în limitele definite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și pe baza

probatoriului administrat în această fază, nu există argumente consistente de

natură a induce dubii în privința  legalității actului fiscal.

6.Temeiul

legal al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul

de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I. SA împotriva sentinței civile nr. 638 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 septembrie 2013.