ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6410/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de suspendare a executării Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21 ianuarie 2013, reclamanta SC I. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării parțiale a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 9 din 20 decembrie 2012 emisă de A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili pentru suma de 37.917.521 lei reprezentând: - Impozit pe profit în cuantum de 7.139.632 lei; - Obligații fiscale accesorii aferente impozitului pe profit în cuantum de 8.166.776 lei; - Taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 10.787.918 lei; - Obligații fiscale accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 11.823.295 lei. Reclamanta a arătat, cu privire la fondul cererii de suspendare, că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute în mod cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004 contenciosului administrativ, și anume existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Referitor la prima condiție - cazul bine justificat - reclamanta a arătat că organele de control au încălcat, atât normele procedurale cu privire la încheierea și emiterea actelor administrativ fiscale, inclusiv sub aspectul duratei efectuării inspecției fiscale (prevederile art. 104 C. proc.

fisc.), precum și normele de drept substanțial, cu referire la maniera în care a fost motivată decizia de impunere. Cu privire la motivele de fond de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat, reclamanta menționează că acestea reies din maniera în care a fost motivată decizia de impunere. Referitor la cea de-a doua condiție - paguba iminentă - reclamanta a arătat că potrivit balanței sintetice aferente lunii octombrie 2012 atașată în probațiunea prezentei acțiuni, SC I. SA înregistrează total disponibilități și creanță în sumă de 1.568.349.861,31 lei, din care 1.301.444.959,80 lei reprezintă clienți neîncasați (sume indisponibile în momentul de față).

Rezultă că reclamanta nu poate face față obligațiilor financiare exigibile pe care le are atât față de creditorii fiscali cât și față de ceilalți creditori. În termenul acordat de Curte în acest sens, reclamanta SC I. SA a consemnat cauțiunea în cuantumul de 500.000 lei stabilit de instanță. 2. Sentința Curții de apel Prin sentința civilă nr. 638 din 12 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC I. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele: - În speță se constată faptul că prin actul atacat se refuză dreptul de deducere T.V.A.

pentru tranzacții comerciale încheiate de reclamantă cu trei societăți diferite. - În ceea ce privește tranzacțiile cu SC L.A. SRL instanța a observat că în cauză este vorba de un contract în valoare de 10.000.000 euro, astfel încât este credibilă poziția organului fiscal care a considerat că nu există dovezi suficiente în sensul că această sumă a fost plătită pentru operațiuni taxabile în condițiile în care contractul, deși are o valoare ridicată, precizează în termeni foarte generici contraprestația furnizorului. Este, în același timp, greu de crezut că un contract de o asemenea valoare putea să se execute, în condiții firești, fără constituirea unor dovezi suplimentare, referitoare la executarea lui.

Or reclamanta nu poate prezenta decât facturi și procese verbale care, în lipsa altor acte nu pot conduce la concluzia realității prestării serviciilor și furnizării bunurilor contractate - În ceea ce privește tranzacțiile derulate cu SC R. SRL, Curtea constată că organele de control au făcut, în actul atacat, o prezentare detaliată a situației de fapt, subliniind lipsa de identitate dintre bunurile pretins achiziționate de la această societate și cele care au fost prezentate fizic de societate. Reclamanta nu aduce dovezi care să pună sub semnul îndoielii cele constatate de organele fiscale ci invocă doar lipsa obligației de a prezenta alte acte decât cele pe care le deține. În ceea ce privește contractul încheiat cu SC I.C.M.P.

SRL curtea de apel a constatat că organul fiscal, întemeindu-se pe o adresă a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., a considerat că acest contract este fictiv și plata s-a făcut pentru alte servicii decât pentru cele menționate în contract, respectiv pentru finanțarea campaniei electorale. Cât privește viciile procedurale referitoare la desfășurarea inspecției fiscale, prima instanță a constatat că acestea nu sunt prevăzute în mod explicit sub sancțiunea nulității, aceste pretinse vicii nefiind de natură să atragă, în mod vădit nulitatea actelor. In ceea ce privește paguba iminentă, Curtea de apel a constatat că această condiție este îndeplinită, având în vedere valoarea creanței și actele contabile prezentate de reclamantă.

3 .Recursul declarat de SC I. SA Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC I. SA invocând aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a criticat soluția adoptată de prima instanță sub următoarele aspecte: - a analizat situația de fapt fiscală numai prin prisma reținerilor echipei de inspecție fiscală; - nu s-a limitat la examinarea aparenței de nelegalitate, ci a analizat legalitatea actului pe baza probelor administrate pe fondul cauzei; - referitor la tranzacțiile derulate de SC R. SA, s-a omis a se verifica realitatea operațiunilor care rezultă din constatările organelor fiscale din țară (Bacău, Teleorman), care au identificat faptic utilajele livrate; - s-a acordat credit nejustificat unei adrese emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși în cauza respectivă nu există o hotărâre definitivă a unei instanțe de judecată, încălcându-se prezumția de nevinovăție; - viciile procedurale semnalate: neînștiințarea contribuabilului în condițiile art. 101 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală și depășirea duratei inspecției fiscale, contrar art. 104 din același cod, au fost lăsate nesancționate, acreditându-se ideea că numai nulitățile expres prevăzute de lege sunt de natură să conducă la anularea actelor de procedură întocmite cu nerespectarea dispozițiilor legale.

- s-a adăugat la lege, instituindu-se condiții suplimentare pentru recunoașterea dreptului de deducere a TVA, contrar dispozițiilor art. 145 coroborat cu art. 146 lit. a) din Codul fiscal. 4. Apărările A.N.A.F. Prin concluziile scrise prezentate la termenul de dezbateri asupra recursului, intimata A.N.A.F. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Reiterând apărările formulate în fața curții de apel, intimata a susținut că decizia de impunere beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate, nefiind invocat nici un motiv care să poată fi circumscris unei ipoteze a „cazului bine justificat”, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Referitor la aspectele care vizează nelegalitatea, intimata a arătat că pentru clarificarea lor este necesară administrarea de probe în cadrul procesului pe fondul cauzei.

5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din concluziile scrise, cât și sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. Recurenta-reclamantă SC I. SA a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. suspendarea executării parțiale a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 9 din 20 decembrie 2012, pentru suma de 37.917.521 lei, cuprinzând debitele descrise la pct. 1 din această decizie. Contestația administrativă înregistrată la A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la data de 18 ianuarie 2013 sub nr. 947.115 a fost rezolvată pe parcursul soluționării recursului, fiind respinsă. Prima instanță, pe baza argumentelor expuse rezumativ la pct. 2 din decizie a considerat că nu este îndeplinită condiția „cazului bine justificat”. Această concluzie este împărtășită și de instanța de recurs. Reevaluând înscrisurile administrate la curtea de apel și răspunzând în același timp la criticile recurentei, Înalta Curte reține, în primul rând, că, potrivit definiției legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se circumscriu cazului bine justificat „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

În această materie, doctrina și jurisprudența au relevat că judecătorul nu poate face decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza susținerilor părților și a probelor care pot fi produse în această etapă a litigiului, fără a putea tranșa chestiuni care țin de legalitatea actului administrativ. De aceea, nu sunt justificate temerile recurentei că i s-ar putea opune puterea de lucru judecat în privința elementelor avute în vedere de judecător pentru conturarea concluziei că, în speță, nu s-a răsturnat prezumția de legalitate a deciziei de impunere. Referitor la viciile procedurale care ar afecta legalitatea desfășurării inspecției fiscale, prima instanță a reținut, în esență, că nefiind prevăzută expres sancțiunea nulității, acestea nu ar putea atrage „în mod vădit nulitatea actelor”.

Contrar susținerilor recurentei, judecătorul de la curtea de apel nu a statuat că neînștiințarea contribuabilului ori depășirea duratei inspecției fiscale nu pot fi sancționate în lipsa unei prevederi legale în Codul de procedură fiscală, ci doar a punctat - corect - că, în limitele acestei proceduri sumare, nulitatea virtuală nu poate fi valorificată. Nici celelalte motive de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de recurenta-reclamantă, care privesc fondul raportului juridic fiscal nu au aptitudinea de a genera „o îndoială serioasă” în sensul legii. Aplicarea reglementărilor care vizează exercitarea dreptului de deducere a TVA nu se realizează mecanic. Pretenția recurentei de a-i fi recunoscut automat acest drept pe baza unui contract și a unor facturi (în privința raporturilor cu SC L. SRL) ori a unor facturi incomplete (în privința raporturilor SC R. SRL) este nejustificată.

Organele fiscale au dreptul de a aprecia asupra relevanței stării de fapt fiscale (art. 6 C. proc. fisc.) și pot reconsidera, în anumite situații, tranzacțiile care nu au un scop economic (art. 11 alin. (1) din Codul fiscal), urmărind, evident, să evite tentativele de fraudă în materia TVA. Jurisprudența constantă a C.J.U.E. - relevantă de ex. prin hotărârea pronunțată în cauza Halifax & others C- 255/02 – este în sensul recunoașterii acestui drept. Prin urmare, în limitele definite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și pe baza probatoriului administrat în această fază, nu există argumente consistente de natură a induce dubii în privința legalității actului fiscal. 6.Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I. SA împotriva sentinței civile nr. 638 din 12 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2013.