ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 759/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond. Cadrul procesual Prin sentința nr. 5473 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC W.G. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și a dispus anularea parțială a deciziei nr. 364 din 05 octombrie 2009, a deciziei de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008, emisă de A.N.A.F., precum și a raportului de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B., în ceea ce privește debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu titlu de TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, reținând caracterul nedatorat al acestuia.

Instanța de judecată a respins, totodată, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei și a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 18600 RON, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: 1. Prin decizia de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., în baza raportului de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B. s-a stabilit în sarcina reclamantei, ca obligație suplimentare de plată, suma de 61.329 RON reprezentând TVA, cu accesorii de 64.348 RON, respectiv suma de 645.542 RON impozit pe profit, cu accesorii de 461.501 RON.

2. Prin decizia nr. 364 din 05 octombrie 2009 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor a fost respinsă contestația reclamantei în privința sumei totale de 766.536 RON stabilită prin decizia de impunere menționată, reprezentând: 407.031 RON - impozit pe profit; 247.690 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 61.329 RON - taxa pe valoarea adăugată; 50.304 RON - majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată. De asemenea, decizia de impunere a fost desființată pentru suma totală de 293.258 RON, reprezentând 12.425 RON impozit pe profit, suma de 1.603 RON majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma de 190.086 RON - impozit pe venit și 89.144 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe venit.

În privința sumelor reprezentând TVA și impozit pe profit, cu accesorii aferente, contestate în prezenta procedură judiciară, organul de soluționare a contestației a reținut următoarele: 2.1. În privința sumei totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de întârziere aferente în sumă de 16.562 RON. Factura emisă de SC W. SA, care nu poartă mențiunea "reconstituit", cu specificarea numărului și datei dispoziției pe baza căreia s-a făcut reconstituirea, nu îndeplinește calitatea de document justificativ, deci nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a cauzei. Având în vedere că justificarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se poate face numai cu documente reconstituite potrivit legii și faptul că factura nu este reconstituită potrivit prevederilor legale mai sus citate, rezultă că taxa pe valoarea adăugată in sumă de 14.755 RON înscrisă în această factură nu este deductibilă.

2.2. În privința sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit pe profit și 247.690 RON majorări de întârziere aferente Sumele încasate de societate din tarifele de racordare la rețeaua de distribuție a clienților consumatori de gaze naturale reprezintă venituri din exploatare și nu venituri înregistrate în avans care privesc exercițiile financiare viitoare. Prin urmare, în mod legal organele de inspecție fiscală au procedat la reîntregirea bazei impozabile cu veniturile din încasarea tarifelor de racordare la rețeaua de distribuție a gazelor naturale a clienților astfel că se datorează impozit pe profit în sumă de 407.031 RON. 3. Examinând actele administrative contestate în lumina criticilor aduse de reclamantă, instanța de fond a reținut următoarele: 3.1.

În privința sumei totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de întârziere aferente în sumă de 16.562 RON. În perioada de referință în prezenta cauză, soluția legislativă pentru exercitarea dreptului de deducere în speță este dată de dispozițiile art. 145 alin. (8) lit. a), astfel: „(8) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul din următoarele documente: a) pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute la art. 155 alin. (8), și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată.

Beneficiarii serviciilor prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. b) și art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, justifică taxa dedusă, cu factura fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin. (4)”. De asemenea, în raport de această reglementare, definirea documentelor legale la care face referire art. 145 alin. (8) lit. a) din legea susmenționată este dată de pct. 51 alin. (1) din titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată”, cap. 10 „Regimul deducerilor. Dreptul de deducere” din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 571/2003, astfel: „(1) Justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 145 alin. (8) C. fisc.

În cazuri excepționale de pierdere, sustragere sau distrugere a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată cu documentul reconstituit potrivit legii”. Ordinul MFP nr. 1850/2004 privind registrele și formularele financiar-contabile stabilește următoarea procedură de reconstituire a documentelor justificative și contabile pierdute, sustrase sau distruse, la lit. E art. 28, 30-32: 28. Orice persoană care constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor documente justificative sau contabile are obligația să încunoștințeze, în scris, în termen de 24 de ore de la constatare, conducătorul unității (administratorul unității, ordonatorul de credite sau altă persoană care are obligația gestionării unității respective).

În termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării, conducătorul unității trebuie să încheie un proces-verbal, care să cuprindă: - datele de identificare a documentului dispărut; - numele și prenumele salariatului responsabil cu păstrarea documentului; - data și împrejurările în care s-a constatat lipsa documentului respectiv. Procesul-verbal se semnează de către: - conducătorul unității; - conducătorul compartimentului financiar-contabil al unității sau persoana împuternicită să îndeplinească această funcție; - salariatul responsabil cu păstrarea documentului și - șeful ierarhic al salariatului responsabil cu păstrarea documentului, după caz. Salariatul responsabil este obligat ca, odată cu semnarea procesului-verbal, să dea o declarație scrisă asupra împrejurărilor în care a dispărut documentul respectiv.

Când dispariția documentelor se datorează însuși conducătorului unității, măsurile prevăzute de prezentele norme se iau de către ceilalți membri ai consiliului de administrație, după caz. (…) 30. Reconstituirea documentelor se face pe baza unui "dosar de reconstituire", întocmit separat pentru fiecare caz. Dosarul de reconstituire trebuie să conțină toate lucrările efectuate în legătură cu constatarea și reconstituirea documentului dispărut, și anume: - sesizarea scrisă a persoanei care a constatat dispariția documentului; - procesul-verbal de constatare a pierderii, sustragerii sau distrugerii și declarația salariatului respectiv; - dovada sesizării organelor de urmărire penală sau dovada sancționării disciplinare a salariatului vinovat, după caz; - dispoziția scrisă a conducătorului unității pentru reconstituirea documentului; - o copie a documentului reconstituit.

31. În cazul în care documentul dispărut a fost emis de altă unitate, reconstituirea se va face de unitatea emitentă, prin realizarea unei copii de pe documentul existent la unitatea emitentă. În acest caz, unitatea emitentă va trimite unității solicitatoare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea cererii, documentul reconstituit. 32. Documentele reconstituite vor purta în mod obligatoriu și vizibil mențiunea "RECONSTITUIT", cu specificarea numărului și datei dispoziției pe baza căreia s-a făcut reconstituirea. Documentele reconstituite conform prezentelor norme constituie baza legală pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitate. (…)”.

Instanța de fond a apreciat că se impunea aplicarea principiului efectivității și neutralității TVA consacrat de CJUE în cauza Ecotrade SpA C-95/07, care stabilește prevalența fondului asupra formei, statuând că nerespectarea formalităților privind exercitarea dreptului de deducere nu poate priva persoana impozabilă de dreptul său de deducere, principiul neutralității fiscale impunând ca deducerea TVA‑ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

S-a mai arătat că „trebuie să se răspundă instanței de trimitere că art. 18 alin. (1) lit. d) și art. 22 din a Șasea directivă se opun unei practici de rectificare și de recuperare care sancționează o nerespectare, precum cea comisă în acțiunile principale, pe de o parte, a obligațiilor care rezultă din formalitățile stabilite de reglementarea națională în aplicarea art. 18 alin. (1) lit. d) și, pe de altă parte, a obligațiilor contabile (…)”. Mai mult decât atât, în cauza de față, un aspect esențial în raționamentul juridic al cauzei l-a constituit împrejurarea că în aceeași perioadă fiscală, recte luna septembrie, s-a emis factura finală pentru operațiunea în cauză, iar dreptul de deducere s-a exercitat în baza acesteia, factură finală de regularizare prezentată organelor fiscale în original.

Or, dincolo de deducerea exercitată în baza acestei facturi finale, aceasta din urmă, corect înregistrată în contabilitate, probează fără putință de tăgadă (de altminteri, nici s-a contestat), realitatea operațiunii economice. Prin urmare, prima instanță a reținut că în mod eronat organele fiscale au refuzat reclamantei dreptul de deducere. 3.2. În privința sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit pe profit și 247.690 RON majorări de întârziere aferente. Problema care se pune este aceea dacă sumele încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuție, a clienților, consumatori de gaze naturale, reprezintă venituri din exploatare sau venituri în avans.

Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil V.P.G., sumele încasate de reclamantă cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuție pentru branșamente nu reprezintă venituri din exploatare, cum a reținut organul fiscal, deoarece nu reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat clienților săi, ci o „finanțare” – dispusă de o H.G. – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branșamente). În această ordine de idei, arată expertul, reclamanta a înregistrat în mod eronat în perioada 2006-2007 taxa de racordare în contul 704 „Venituri din lucrări executate și servicii prestate”, însă ulterior, în mod corect, a transferat aceste sume pe contul 138 „Alte sume primite cu caracter de subvenții pentru investiții”.

De asemenea, expertul subliniază că „deși banii încasați de W. ca tarif de racordare provin de la persoane fizice și juridice, această operațiune contabilă este în esență o „finanțare” acordată în baza unei hotărâri de guvern – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branșamente) și se încadrează din punct de vedere economic în categoria subvențiilor pentru investiții”. Prin urmare, s-a reținut, în raport și de concluziile expertului, încadrarea eronată de către organul fiscal a sumelor obținute din încasarea tarifelor de racordare ca venituri din exploatare, cu consecința stabilirii ca obligație de plată a sumei de 654.721 RON cu titlu de impozit pe profit și accesorii. 4. În ceea ce privește solicitarea de restituire a sumei achitate, instanța de fond a stabilit inadmisibilitatea acesteia, în raport de prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G.

nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., care constituie temei al cererii de restituire, text potrivit căruia „(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (…) f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii”. Textul, coroborat cu prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004, care reglementează procedura de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, impune ca procedură adresarea unei cereri în acest sens organului fiscal, subsecvent obținerii hotărârii judecătorești de anulare a actului de impunere.

În lumina tuturor considerentelor de fapt și de drept care preced, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte, în măsura care se desprinde din cele de mai sus, astfel că – în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004 – a reținut că se impune anularea parțială a deciziei nr. 364 din 05 octombrie 2009, anularea parțială a deciziei de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., precum și anularea parțială a raportului de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B., în ceea ce privește debitul în sumă totală de 686.038 lei, cu titlu de TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, reținând caracterul nedatorat al acestuia. Capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei, a fost respins ca inadmisibil.

Întrucât au căzut în pretenții, aflându-se în culpă procesuală, pârâtele au fost obligate, în temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., să achite reclamantei suma de 18.600 RON cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal au declarat recurs pârâtele, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. 2.1. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală Printr-un prim set de critici recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a susținut, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii primei instanțe, derivând din neanalizarea susținerilor părților prin raportare la textele de lege incidente în cauză și respectiv, din preluarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Cu referire la fondul cauzei, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. În acest sens s-a arătat, în ceea ce privește contoarele achiziționate în vederea realizării operațiunilor de branșare a clienților la sistemul de distribuție gaze naturale că reclamanta-intimată a înregistrat aceste cheltuieli în contabilitate, beneficiind de dublă deductibilitate, pe de o parte ca investiție, făcând parte din patrimoniul propriu, iar pe de alta, urmare a facturării lor către clienți, fără a le mai înregistra în contabilitate. În această situație, recurenta a indicat că veniturile realizate de intimată din încasarea tarifelor de racordare la rețeaua de distribuție a clienților reprezintă venituri din exploatare iar societatea reclamantă avea obligația de a le înregistra ca atare în contabilitate și de a declara veniturile obținute.

Cu referire la suma de 654.821 RON reprezentând impozit pe profit și obligații fiscale accesorii, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta A.N.A.F. a arătat, în esență, că sumele încasate de societate din tarifele de racordare la rețeaua de distribuție a clienților consumatori de gaze naturale reprezintă venituri din exploatare și nu venituri înregistrate în avans care privesc exercițiile financiare viitoare, și, nici subvenții, raportat la reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a CEE, Cap.II, Secțiunea 7.8, referitoare la subvențiile ce pot fi primite doar de la guvern sau alte instituții similare.

În ceea ce privește suma de 31.317 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și obligații fiscale accesorii s-a susținut că în mod corect prin decizia de soluționare a contestației s-a reținut că societatea nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi care nu îndeplinește calitatea de document justificativ, în condițiile în care intimata nu a prezentat originalul facturii și nu face dovada că aceasta a fost pierdută, sustrasă sau distrusă. Raportat la prevederile art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, se impunea a se constata că dreptul de deducere nu poate fi exercitat în condițiile neprezentării originalului facturii fiscale în discuție, o simplă copie xerox, cum este cazul în speță, nefiind suficientă, cu atât mai mult cu cât nici reconstituirea facturii nu s-a realizat conform prevederilor OMFP nr. 1850/2004.

În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susținut că obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 18.600 RON apare ca fiind excesivă, impunând fie respingerea unei atare cereri, în ipoteza admiterii recursului, fie, în subsidiar, micșorarea corespunzătoare, dată fiind lipsa culpei procesuale a A.N.A.F., în cauză. 2.2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București Invocând ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă D.G.F.P.M.B., prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut în esență nelegalitatea parțială a hotărârii primei instanțe prin care au fost anulate în parte actele administrative atacate, în ceea ce privește debitul de 686.038 RON, cu consecința reținerii caracterului nedatorat al acesteia.

Astfel, cu referire la suma totală de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de întârziere aferente, în sumă de 16.562 RON, recurenta-pârâtă a susținut că în mod eronat a apreciat prima instanță că s-a justificat dreptul de deducere pe baza unui document reconstituit, cu atât mai mult cu cât s-a și făcut referire la prevederile art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care însă nu au fost respectate. Pe acest aspect s-a mai învederat că referirea instanței de fond la principiul neutralității TVA și la jurisprudența Curții Europene de Justiție (cauza Ecotrade SpA) nu prezintă relevanță în cauză, întrucât o cu totul altă problemă a fost tratată în acea cauză. În privința sumei totale de 654.721 RON, compusă din impozit pe profit în sumă de 407.031 RON și 247.690 RON majorări de întârziere aferente, recurenta D.G.F.P.M.B.

a susținut că în mod eronat și-a însușit instanța de fond concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, în sensul că tarifele de racordare nu se încadrează în categoria veniturilor din exploatare, cu atât mai mult cu cât expertiza încuviințată de către instanță nu a vizat lămurirea unor împrejurări de fapt, ci, în esență, dezlegarea unor probleme de drept. S-a mai arătat că de altfel, instanța de fond nu a adus nici un argument pentru a inlătura motivarea organului de soluționare a contestațiilor. În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susținut greșita și nelegala obligare, prin hotărârea atacată, la plata cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite, cu referire la autoritățile pârâte, nici una din condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) și (4) C. proc.

civ., respectiv, nici culpa procesuală și nici determinarea prin atitudinea avută în cursul procesului, a acestor cheltuieli. 3. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor formulate Analizând sentința atacată prin prisma criticilor înfățișate de cele două recurente, raportat la prevederile legale aplicabile și la probatoriul administrat dar și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate recursurile promovate, în considerarea celor în continuare arătate.

Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă de mai sus, cu referire atât la situația de fapt dar și la considerentele sentinței atacate, reclamanta-intimată a solicitat instanței de contencios administrativ anularea parțială a actelor administrativ fiscale emise de autoritățile recurente în ceea ce privește debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu titlu de TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, cu consecința reținerii caracterului nedatorat al acestuia. Printr-un capăt de cerere distinct reclamanta intimată a solicitat și obligarea autorităților pârâte la restituirea sumei de 686.038 RON. Instanța de fond a admis în parte acțiunea dispunând anularea actelor administrativ fiscale atacate în sensul solicitat de reclamanta intimată, respingând totodată ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei de 686.038 RON.

Înalta Curte, reținând similitudinea criticilor expuse de cele două recurente urmează a le examina grupat, răspunzându-le prin argumente comune, după cum urmează. 3.1. Cu referire la suma totală de 31.317 RON, reprezentând TVA și majorări de întârziere (14.755 RON + 16.562 RON) Argumentele pentru care autoritățile fiscale nu au acordat intimatei-reclamante dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi (factura din 1 mai 2005) au vizat împrejurarea că originalul facturii a fost pierdut, iar copia documentului conformă cu originalul, prezentată organelor de inspecție nu fusese reconstituită potrivit Ordinului MFP nr. 1850/2004, astfel că nu îndeplinea calitatea de document justificativ.

Raportat la contextul factual dar și față de împrejurarea că realitatea operației economice ilustrată prin factura în discuție nu a fost contestată, și Înalta Curte apreciază că se impunea ca organele fiscale să facă aplicarea principiilor preeminenței fondului asupra formei și a neutralității dreptului de deducere a TVA, reflectată în jurisprudența CJUE, aplicabilă direct în cauză din perspectiva supremației dreptului comunitar asupra dreptului național. Principiul preeminenței fondului asupra formei are în vedere tocmai evitarea situației în care în lipsa unei analize adecvate a raporturilor comerciale și a relațiilor economice pe care contribuabilul se bazează și a aplicării excesiv formaliste și astfel limitate asupra textelor de lege aplicabile se tinde la luarea unor măsuri nelegale, cu consecința imposibilității exercitării dreptului de deducere.

Principiul care stă la baza regimului de deducere al TVA este cel al neutralității deducerii, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența comunitară. Astfel, cu valoare de principiu, în hotărârea de referință Jeunehomme din 1988 (C-123 și 330/89), instanța comunitară a decis că „persoanele impozabile nu trebuie să fie împiedicate, prin numărul și natura cerințelor tehnice ce trebuie completate, să exercite dreptul lor de a deduce TVA sau să îl facă practic imposibil sau foarte dificil de executat”.

Prin urmare, raportat la principiile comunitare enunțate, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile recurentelor pe aspectul arătat, nefiind aduse argumente de natură a înlătura raționamentul primei instanțe, pertinent fundamentat și pe considerentele cu valoare de principiu cuprinse în Hotărârea CJUE Ecotrade din 8 mai 2008 (cauzele conexe C-95/07 și C-96/07) ce consacră tocmai prevalența cerințelor de fond asupra cerințelor de formă, aplicabil, mutatis mutandis și în cazul facturii din 1 septembrie 2005, prezentată organelor fiscale în copie, conformă cu originalul. 3.2. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și asupra sumei totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente.

Prin critici distincte, recurentele-pârte au susținut nemotivarea de către instanța de fond a hotărârii pronunțate, cu referire directă la analiza aspectelor de legalitate vizând încadrarea sumelor încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuție a clienților, consumatori de gaze naturale. Recurentele-pârâte au învederat că prima instanță nu și-a motivat soluția, preluând pur și simplu concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză. Nu sunt întemeiate criticile și susținerile recurentelor-pârâte. Instanța de fond, în adevăr, și-a fundamentat raționamentul juridic, în sensul de a stabili că sumele încasate de reclamanta intimată cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuție pentru branșamente nu reprezintă venituri din exploatare, astfel cum a reținut organul fiscal, pe concluziile cuprinse în raportul de expertiză dispus în cauză.

Dar o atare raportare s-a realizat prin analiza, chiar dacă succintă, atât a prevederilor cuprinse în H.G. nr. 1043/2004 cât și a elementelor de fapt examinate deopotrivă de expertul contabil. Așa fiind, Înalta Curte reține că nu subzistă în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., mai cu seamă că, astfel cum în mod constant s-a decis în jurisprudența dezvoltată în această materie, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, în susținerea acestor capete de cerere. Nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și criticile formulate asupra problemei de fond ce a fost dezlegată, referitoare la stabilirea naturii juridice a sumelor încasate de intimată cu titlu de tarif la lucrările de racordare la sistemul de distribuție pentru branșamente, respectiv ca venituri din exploatare sau ca subvenții pentru investiții.

Concluzia instanței de fond în sensul celor cuprinse în raportul de expertiză tehnică, în sensul încadrării respectivelor sume în categoria subvențiilor pentru investiții, împărtășită și de Înalta Curte, se fundamentează pe prevederile art. 18 și 26 din H.G. nr. 1043/2004, pentru aprobarea Regulamentului privind accesul la sistemul național de transport al gazelor naturale și a Regulamentului privind accesul la sistemele de distribuție a gazelor naturale. Din cuprinsul acestor prevederi rezultă că „tariful de racordare” este o taxă fixă, reglementată prin actul normativ respectiv, nu este negociabil și nu produce un profit intimatei-reclamante.

Taxa de racordare nu reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de reclamantă clienților săi, ci o investiție în mijloace fixe amortizabile, branșamentele nefiind vândute către clienți, rămânând în proprietatea reclamantei, astfel cum de altfel a concluzionat și expertul contabil care, în analiza sa, a examinat un amplu material documentar constatând că toate branșamentele efectuate de W.G. au fost înregistrate în contabilitatea societății ca mijloace fixe (cont 212) cu o perioadă de amortizare de 15 ani. 3.3. Cu referire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei-intimate Înalta Curte reține că nici sub acest aspect criticile recurentelor nu pot fi primite. Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei intimate și astfel a făcut în cauză aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., acordând, la solicitarea reclamantei intimate doar suma de 18.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din totalul de 45.110,48 RON cerut a fi plătit. În sensul normei legale citate, „a cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul. Câtă vreme acțiunea reclamantei-intimate a fost pornită în contradictoriu cu autoritățile pârâte-recurente, emitente ale actelor administrativ fiscale parțial anulate de instanță, urmare a admiterii acțiunii, în sensul arătat, cheltuielile de judecată au fost corect acordate. Mai mult, instanța și-a exercitat și prerogativa conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul că a micșorat onorariul de avocat solicitat a fi acordat de către reclamanta-intimată.

Drept urmare, față de toate considerentele sus-arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge așadar, ca nefondate, recursurile promovate de autoritățile pârâte-recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 5473 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 februarie 2014.