ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 759/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 759/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual

Prin sentința nr.

5473 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamanta SC W.G. SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București și a dispus anularea parțială a deciziei nr. 364 din 05 octombrie

2009, a deciziei de impunere nr. 288 din 16 decembrie 2008, emisă de A.N.A.F.,

precum și a raportului de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 emis de

D.G.F.P.M.B., în ceea ce privește debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu

titlu de TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, reținând caracterul

nedatorat al acestuia. Instanța de judecată a respins, totodată, ca

inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea la restituirea sumei și a

obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 18600 RON, cu titlu de

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., în baza raportului de inspecție

fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B. s-a stabilit în sarcina reclamantei,

ca obligație suplimentare de plată, suma de 61.329 RON reprezentând TVA, cu accesorii

de 64.348 RON, respectiv suma de 645.542 RON impozit pe profit, cu accesorii de

461.501 RON.

364 din 05 octombrie 2009 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor a

fost respinsă contestația reclamantei în privința sumei totale de 766.536 RON stabilită

prin decizia de impunere menționată, reprezentând: 407.031 RON - impozit pe profit;

247.690 RON - majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; 61.329 RON

- taxa pe valoarea adăugată; 50.304 RON - majorări de întârziere aferente taxei

pe valoarea adăugată.

De asemenea, decizia de

impunere a fost desființată pentru suma totală de 293.258 RON, reprezentând 12.425

RON impozit pe profit, suma de 1.603 RON majorări de întârziere aferente impozitului

pe profit, suma de 190.086 RON - impozit pe venit și 89.144 RON - majorări de întârziere

aferente impozitului pe venit.

În privința sumelor reprezentând

TVA și impozit pe profit, cu accesorii aferente, contestate în prezenta procedură

judiciară, organul de soluționare a contestației a reținut următoarele:

2.1. În privința sumei

totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de întârziere

aferente în sumă de 16.562 RON.

Factura emisă de SC W.

SA, care nu poartă mențiunea "reconstituit", cu specificarea numărului

și datei dispoziției pe baza căreia s-a făcut reconstituirea, nu îndeplinește calitatea

de document justificativ, deci nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a

cauzei.

Având în vedere că justificarea

dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se poate face numai cu documente

reconstituite potrivit legii și faptul că factura nu este reconstituită potrivit

prevederilor legale mai sus citate, rezultă că taxa pe valoarea adăugată in sumă

de 14.755 RON înscrisă în această factură nu este deductibilă.

2.2. În privința sumei

totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit

pe profit și 247.690 RON majorări de întârziere aferente

Sumele încasate de societate

din tarifele de racordare la rețeaua de distribuție a clienților consumatori de

gaze naturale reprezintă venituri din exploatare și nu venituri înregistrate în

avans care privesc exercițiile financiare viitoare.

Prin urmare, în mod legal

organele de inspecție fiscală au procedat la reîntregirea bazei impozabile cu veniturile

din încasarea tarifelor de racordare la rețeaua de distribuție a gazelor naturale

a clienților astfel că se datorează impozit pe profit în sumă de 407.031 RON.

contestate în lumina criticilor aduse de reclamantă, instanța de fond a reținut

următoarele:

3.1. În privința sumei

totale de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de întârziere

aferente în sumă de 16.562 RON.

În perioada de referință

în prezenta cauză, soluția legislativă pentru exercitarea dreptului de deducere

în speță este dată de dispozițiile art. 145 alin. (8) lit. a), astfel: „(8) Pentru

exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă

trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcție de felul operațiunii, cu unul

din următoarele documente: a) pentru taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată,

aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate, și pentru

prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de

o altă persoană impozabilă, cu factură fiscală, care cuprinde informațiile prevăzute

la art. 155 alin. (8), și este emisă pe numele persoanei de către o persoană impozabilă

înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată. Beneficiarii serviciilor

prevăzute la art. 150 alin. (1) lit. b) și art. 151 alin. (1) lit. b), care sunt

înregistrați ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată, justifică taxa dedusă, cu

factura fiscală, întocmită potrivit art. 155 alin. (4)”.

De asemenea, în raport

de această reglementare, definirea documentelor legale la care face referire

art. 145 alin. (8) lit. a) din legea susmenționată este dată de pct. 51 alin.

(1) din titlul VI „Taxa pe valoarea adăugată”, cap. 10 „Regimul deducerilor. Dreptul

de deducere” din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii

nr. 571/2003, astfel: „(1) Justificarea deducerii taxei pe valoarea adăugată se

face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 145

alin. (8) C. fisc. În cazuri excepționale de pierdere, sustragere sau distrugere

a exemplarului original al documentului de justificare, deducerea poate fi justificată

cu documentul reconstituit potrivit legii”.

Ordinul MFP nr. 1850/2004

privind registrele și formularele financiar-contabile stabilește următoarea procedură

de reconstituire a documentelor justificative și contabile pierdute, sustrase sau

distruse, la lit. E art. 28, 30-32:

constată pierderea, sustragerea sau distrugerea unor documente justificative sau

contabile are obligația să încunoștințeze, în scris, în termen de 24 de ore de la

constatare, conducătorul unității (administratorul unității, ordonatorul de credite

sau altă persoană care are obligația gestionării unității respective).

În termen de cel mult

3 zile de la primirea comunicării, conducătorul unității trebuie să încheie un proces-verbal,

care să cuprindă:

- datele de identificare

a documentului dispărut;

- numele și prenumele

salariatului responsabil cu păstrarea documentului;

- data și împrejurările

în care s-a constatat lipsa documentului respectiv.

Procesul-verbal se semnează

de către:

- conducătorul unității;

- conducătorul compartimentului

financiar-contabil al unității sau persoana împuternicită să îndeplinească această

funcție;

- salariatul responsabil

cu păstrarea documentului și

- șeful ierarhic al salariatului

responsabil cu păstrarea documentului, după caz.

Salariatul responsabil

este obligat ca, odată cu semnarea procesului-verbal, să dea o declarație scrisă

asupra împrejurărilor în care a dispărut documentul respectiv.

Când dispariția documentelor

se datorează însuși conducătorului unității, măsurile prevăzute de prezentele norme

se iau de către ceilalți membri ai consiliului de administrație, după caz.

(…)

se face pe baza unui "dosar de reconstituire", întocmit separat pentru

fiecare caz.

Dosarul de reconstituire

trebuie să conțină toate lucrările efectuate în legătură cu constatarea și reconstituirea

documentului dispărut, și anume:

- sesizarea scrisă a persoanei

care a constatat dispariția documentului;

- procesul-verbal de constatare

a pierderii, sustragerii sau distrugerii și declarația salariatului respectiv;

- dovada sesizării organelor

de urmărire penală sau dovada sancționării disciplinare a salariatului vinovat,

după caz;

- dispoziția scrisă a

conducătorului unității pentru reconstituirea documentului;

- o copie a documentului

reconstituit.

dispărut a fost emis de altă unitate, reconstituirea se va face de unitatea emitentă,

prin realizarea unei copii de pe documentul existent la unitatea emitentă. În acest

caz, unitatea emitentă va trimite unității solicitatoare, în termen de cel mult

10 zile de la primirea cererii, documentul reconstituit.

vor purta în mod obligatoriu și vizibil mențiunea "RECONSTITUIT", cu specificarea

numărului și datei dispoziției pe baza căreia s-a făcut reconstituirea.

Documentele reconstituite

conform prezentelor norme constituie baza legală pentru efectuarea înregistrărilor

în contabilitate.

(…)”.

Instanța de fond a apreciat

că se impunea aplicarea principiului efectivității și neutralității TVA consacrat

de CJUE în cauza Ecotrade SpA C-95/07, care stabilește prevalența fondului asupra

formei, statuând că nerespectarea formalităților privind exercitarea dreptului de

deducere nu poate priva persoana impozabilă de dreptul său de deducere, principiul

neutralității fiscale impunând ca deducerea TVA‑ului aferent intrărilor să

fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe

de formă au fost omise de către persoanele impozabile. S-a mai arătat că „trebuie

să se răspundă instanței de trimitere că art. 18 alin. (1) lit. d) și art. 22 din

a Șasea directivă se opun unei practici de rectificare și de recuperare care sancționează

o nerespectare, precum cea comisă în acțiunile principale, pe de o parte, a obligațiilor

care rezultă din formalitățile stabilite de reglementarea națională în aplicarea

art. 18 alin. (1) lit. d) și, pe de altă parte, a obligațiilor contabile (…)”.

Mai mult decât atât, în

cauza de față, un aspect esențial în raționamentul juridic al cauzei l-a constituit

împrejurarea că în aceeași perioadă fiscală, recte luna septembrie, s-a emis factura

finală pentru operațiunea în cauză, iar dreptul de deducere s-a exercitat în baza

acesteia, factură finală de regularizare prezentată organelor fiscale în original.

Or, dincolo de deducerea

exercitată în baza acestei facturi finale, aceasta din urmă, corect înregistrată

în contabilitate, probează fără putință de tăgadă (de altminteri, nici s-a contestat),

realitatea operațiunii economice.

Prin urmare, prima instanță

a reținut că în mod eronat organele fiscale au refuzat reclamantei dreptul de deducere.

3.2. În privința sumei

totale de 654.721 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 407.031 RON impozit

pe profit și 247.690 RON majorări de întârziere aferente.

Problema care se pune

este aceea dacă sumele încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuție,

a clienților, consumatori de gaze naturale, reprezintă venituri din exploatare sau

venituri în avans.

Potrivit raportului de

expertiză contabilă efectuat în cauză de expert contabil V.P.G., sumele încasate

de reclamantă cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuție pentru branșamente

nu reprezintă venituri din exploatare, cum a reținut organul fiscal, deoarece nu

reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat clienților săi, ci o „finanțare”

– dispusă de o H.G. – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branșamente).

În această ordine de idei,

arată expertul, reclamanta a înregistrat în mod eronat în perioada 2006-2007 taxa

de racordare în contul 704 „Venituri din lucrări executate și servicii prestate”,

însă ulterior, în mod corect, a transferat aceste sume pe contul 138 „Alte sume

primite cu caracter de subvenții pentru investiții”.

De asemenea, expertul

subliniază că „deși banii încasați de W. ca tarif de racordare provin de la persoane

fizice și juridice, această operațiune contabilă este în esență o „finanțare” acordată

în baza unei hotărâri de guvern – pentru realizarea unor imobilizări corporale (branșamente)

și se încadrează din punct de vedere economic în categoria subvențiilor pentru investiții”.

Prin urmare, s-a reținut,

în raport și de concluziile expertului, încadrarea eronată de către organul fiscal

a sumelor obținute din încasarea tarifelor de racordare ca venituri din exploatare,

cu consecința stabilirii ca obligație de plată a sumei de 654.721 RON cu titlu de

impozit pe profit și accesorii.

solicitarea de restituire a sumei achitate, instanța de fond a stabilit inadmisibilitatea

acesteia, în raport de prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003,

privind C. proc. fisc., care constituie temei al cererii de restituire, text potrivit

căruia „(1) Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:

(…)

f) cele stabilite prin

hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii”.

Textul, coroborat cu prevederile

Ordinului MFP nr. 1899/2004, care reglementează procedura de restituire și de rambursare

a sumelor de la buget, impune ca procedură adresarea unei cereri în acest sens organului

fiscal, subsecvent obținerii hotărârii judecătorești de anulare a actului de impunere.

În lumina tuturor considerentelor

de fapt și de drept care preced, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei

este întemeiată în parte, în măsura care se desprinde din cele de mai sus, astfel

că – în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004 – a reținut că se impune anularea parțială

a deciziei nr. 364 din 05 octombrie 2009, anularea parțială a deciziei de impunere

nr. 288 din 16 decembrie 2008 emisă de A.N.A.F., precum și anularea parțială a raportului

de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 emis de D.G.F.P.M.B., în ceea ce privește

debitul în sumă totală de 686.038 lei, cu titlu de TVA și accesorii, respectiv impozit

pe profit și accesorii, reținând caracterul nedatorat al acestuia.

Capătul de cerere privind

obligarea la restituirea sumei, a fost respins ca inadmisibil.

Întrucât au căzut în pretenții,

aflându-se în culpă procesuală, pârâtele au fost obligate, în temeiul art. 274

alin. (1) și (3) C. proc. civ., să achite reclamantei suma de 18.600 RON cu titlu

de cheltuieli parțiale de judecată.

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, în termen legal au declarat

recurs pârâtele, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

2.1. Motivele de recurs

înfățișate de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală

Printr-un prim set de

critici recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală a susținut, în temeiul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii primei instanțe, derivând din

neanalizarea susținerilor părților prin raportare la textele de lege incidente în

cauză și respectiv, din preluarea concluziilor raportului de expertiză efectuat

în cauză.

Cu referire la fondul

cauzei, recurenta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens s-a arătat,

în ceea ce privește contoarele achiziționate în vederea realizării operațiunilor

de branșare a clienților la sistemul de distribuție gaze naturale că reclamanta-intimată

a înregistrat aceste cheltuieli în contabilitate, beneficiind de dublă deductibilitate,

pe de o parte ca investiție, făcând parte din patrimoniul propriu, iar pe de alta,

urmare a facturării lor către clienți, fără a le mai înregistra în contabilitate.

În această situație, recurenta

a indicat că veniturile realizate de intimată din încasarea tarifelor de racordare

la rețeaua de distribuție a clienților reprezintă venituri din exploatare iar societatea

reclamantă avea obligația de a le înregistra ca atare în contabilitate și de a declara

veniturile obținute.

Cu referire la suma de

654.821 RON reprezentând impozit pe profit și obligații fiscale accesorii, prin

motivele de recurs dezvoltate, recurenta A.N.A.F. a arătat, în esență, că sumele

încasate de societate din tarifele de racordare la rețeaua de distribuție a clienților

consumatori de gaze naturale reprezintă venituri din exploatare și nu venituri înregistrate

în avans care privesc exercițiile financiare viitoare, și, nici subvenții, raportat

la reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a CEE, Cap.II, Secțiunea

7.8, referitoare la subvențiile ce pot fi primite doar de la guvern sau alte instituții

similare.

În ceea ce privește suma

de 31.317 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată și obligații fiscale accesorii

s-a susținut că în mod corect prin decizia de soluționare a contestației s-a reținut

că societatea nu poate beneficia de dreptul de deducere a TVA aferentă unei facturi

care nu îndeplinește calitatea de document justificativ, în condițiile în care intimata

nu a prezentat originalul facturii și nu face dovada că aceasta a fost pierdută,

sustrasă sau distrusă.

Raportat la prevederile

art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, se impunea a se constata că dreptul

de deducere nu poate fi exercitat în condițiile neprezentării originalului facturii

fiscale în discuție, o simplă copie xerox, cum este cazul în speță, nefiind suficientă,

cu atât mai mult cu cât nici reconstituirea facturii nu s-a realizat conform prevederilor

OMFP nr. 1850/2004.

În fine, printr-un ultim

motiv de recurs s-a susținut că obligarea la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 18.600 RON apare ca fiind excesivă, impunând fie respingerea unei atare

cereri, în ipoteza admiterii recursului, fie, în subsidiar, micșorarea corespunzătoare,

dată fiind lipsa culpei procesuale a A.N.A.F., în cauză.

2.2. Motivele de recurs

înfățișate de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București

Invocând ca motiv de nelegalitate

a hotărârii atacate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă

D.G.F.P.M.B., prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut în esență nelegalitatea

parțială a hotărârii primei instanțe prin care au fost anulate în parte actele administrative

atacate, în ceea ce privește debitul de 686.038 RON, cu consecința reținerii caracterului

nedatorat al acesteia.

Astfel, cu referire la

suma totală de 31.317 RON, reprezentând TVA în sumă de 14.755 RON și majorări de

întârziere aferente, în sumă de 16.562 RON, recurenta-pârâtă a susținut că în mod

eronat a apreciat prima instanță că s-a justificat dreptul de deducere pe baza unui

document reconstituit, cu atât mai mult cu cât s-a și făcut referire la prevederile

art. 145 alin. (8) lit. a) din Legea nr. 571/2003, care însă nu au fost respectate.

Pe acest aspect s-a mai învederat că referirea instanței de fond la principiul neutralității

TVA și la jurisprudența Curții Europene de Justiție (cauza Ecotrade SpA) nu prezintă

relevanță în cauză, întrucât o cu totul altă problemă a fost tratată în acea cauză.

În privința sumei totale

de 654.721 RON, compusă din impozit pe profit în sumă de 407.031 RON și 247.690

RON majorări de întârziere aferente, recurenta D.G.F.P.M.B. a susținut că în mod

eronat și-a însușit instanța de fond concluziile raportului de expertiză întocmit

în cauză, în sensul că tarifele de racordare nu se încadrează în categoria veniturilor

din exploatare, cu atât mai mult cu cât expertiza încuviințată de către instanță

nu a vizat lămurirea unor împrejurări de fapt, ci, în esență, dezlegarea unor probleme

de drept. S-a mai arătat că de altfel, instanța de fond nu a adus nici un argument

pentru a inlătura motivarea organului de soluționare a contestațiilor.

În fine, printr-un ultim

motiv de recurs s-a susținut greșita și nelegala obligare, prin hotărârea atacată,

la plata cheltuielilor de judecată, nefiind întrunite, cu referire la autoritățile

pârâte, nici una din condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) și (4) C. proc.

civ., respectiv, nici culpa procesuală și nici determinarea prin atitudinea avută

în cursul procesului, a acestor cheltuieli.

Înaltei Curți asupra recursurilor formulate

Analizând sentința atacată

prin prisma criticilor înfățișate de cele două recurente, raportat la prevederile

legale aplicabile și la probatoriul administrat dar și sub toate aspectele, conform

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt fondate recursurile

promovate, în considerarea celor în continuare arătate.

Astfel cum rezultă din

expunerea rezumativă de mai sus, cu referire atât la situația de fapt dar și la

considerentele sentinței atacate, reclamanta-intimată a solicitat instanței de contencios

administrativ anularea parțială a actelor administrativ fiscale emise de autoritățile

recurente în ceea ce privește debitul în sumă totală de 686.038 RON, cu titlu de

TVA și accesorii, respectiv impozit pe profit și accesorii, cu consecința reținerii

caracterului nedatorat al acestuia. Printr-un capăt de cerere distinct reclamanta

intimată a solicitat și obligarea autorităților pârâte la restituirea sumei de 686.038

RON.

Instanța de fond a admis

în parte acțiunea dispunând anularea actelor administrativ fiscale atacate în sensul

solicitat de reclamanta intimată, respingând totodată ca inadmisibil capătul de

cerere privind obligarea la restituirea sumei de 686.038 RON.

Înalta Curte, reținând

similitudinea criticilor expuse de cele două recurente urmează a le examina grupat,

răspunzându-le prin argumente comune, după cum urmează.

3.1. Cu referire la suma

totală de 31.317 RON, reprezentând TVA și majorări de întârziere (14.755 RON + 16.562

RON)

Argumentele pentru care

autoritățile fiscale nu au acordat intimatei-reclamante dreptul de deducere a TVA

aferentă unei facturi (factura din 1 mai 2005) au vizat împrejurarea că originalul

facturii a fost pierdut, iar copia documentului conformă cu originalul, prezentată

organelor de inspecție nu fusese reconstituită potrivit Ordinului MFP nr. 1850/2004,

astfel că nu îndeplinea calitatea de document justificativ.

Raportat la contextul

factual dar și față de împrejurarea că realitatea operației economice ilustrată

prin factura în discuție nu a fost contestată, și Înalta Curte apreciază că se impunea

ca organele fiscale să facă aplicarea principiilor preeminenței fondului asupra

formei și a neutralității dreptului de deducere a TVA, reflectată în jurisprudența

CJUE, aplicabilă direct în cauză din perspectiva supremației dreptului comunitar

asupra dreptului național.

Principiul preeminenței

fondului asupra formei are în vedere tocmai evitarea situației în care în lipsa

unei analize adecvate a raporturilor comerciale și a relațiilor economice pe care

contribuabilul se bazează și a aplicării excesiv formaliste și astfel limitate asupra

textelor de lege aplicabile se tinde la luarea unor măsuri nelegale, cu consecința

imposibilității exercitării dreptului de deducere.

Principiul care stă la

baza regimului de deducere al TVA este cel al neutralității deducerii, astfel cum

s-a stabilit în jurisprudența comunitară. Astfel, cu valoare de principiu, în hotărârea

de referință Jeunehomme din 1988 (C-123 și 330/89), instanța comunitară a decis

că „persoanele impozabile nu trebuie să fie împiedicate, prin numărul și natura

cerințelor tehnice ce trebuie completate, să exercite dreptul lor de a deduce TVA

sau să îl facă practic imposibil sau foarte dificil de executat”.

Prin urmare, raportat

la principiile comunitare enunțate, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile

recurentelor pe aspectul arătat, nefiind aduse argumente de natură a înlătura raționamentul

primei instanțe, pertinent fundamentat și pe considerentele cu valoare de principiu

cuprinse în Hotărârea CJUE Ecotrade din 8 mai 2008 (cauzele conexe C-95/07 și C-96/07)

ce consacră tocmai prevalența cerințelor de fond asupra cerințelor de formă, aplicabil,

mutatis mutandis și în cazul facturii din 1 septembrie 2005, prezentată organelor

fiscale în copie, conformă cu originalul.

3.2. Cu referire la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și asupra sumei totale de 654.721

RON, reprezentând impozit pe profit și majorări de întârziere aferente.

Prin critici distincte,

recurentele-pârte au susținut nemotivarea de către instanța de fond a hotărârii

pronunțate, cu referire directă la analiza aspectelor de legalitate vizând încadrarea

sumelor încasate ca tarife de racordare la sistemul de distribuție a clienților,

consumatori de gaze naturale.

Recurentele-pârâte au

învederat că prima instanță nu și-a motivat soluția, preluând pur și simplu concluziile

expertizei tehnice efectuate în cauză.

Nu sunt întemeiate criticile

și susținerile recurentelor-pârâte.

Instanța de fond, în adevăr,

și-a fundamentat raționamentul juridic, în sensul de a stabili că sumele încasate

de reclamanta intimată cu titlu de tarif de racordare la sistemul de distribuție

pentru branșamente nu reprezintă venituri din exploatare, astfel cum a reținut organul

fiscal, pe concluziile cuprinse în raportul de expertiză dispus în cauză. Dar o

atare raportare s-a realizat prin analiza, chiar dacă succintă, atât a prevederilor

cuprinse în H.G. nr. 1043/2004 cât și a elementelor de fapt examinate deopotrivă

de expertul contabil.

Așa fiind, Înalta Curte

reține că nu subzistă în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., mai cu seamă că, astfel cum în mod constant s-a decis în jurisprudența

dezvoltată în această materie, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată

fiecărui capăt de cerere iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți,

în susținerea acestor capete de cerere.

Nefondate sunt în opinia

Înaltei Curți și criticile formulate asupra problemei de fond ce a fost dezlegată,

referitoare la stabilirea naturii juridice a sumelor încasate de intimată cu titlu

de tarif la lucrările de racordare la sistemul de distribuție pentru branșamente,

respectiv ca venituri din exploatare sau ca subvenții pentru investiții.

Concluzia instanței de

fond în sensul celor cuprinse în raportul de expertiză tehnică, în sensul încadrării

respectivelor sume în categoria subvențiilor pentru investiții, împărtășită și de

Înalta Curte, se fundamentează pe prevederile art. 18 și 26 din H.G. nr. 1043/2004,

pentru aprobarea Regulamentului privind accesul la sistemul național de transport

al gazelor naturale și a Regulamentului privind accesul la sistemele de distribuție

a gazelor naturale.

Din cuprinsul acestor

prevederi rezultă că „tariful de racordare” este o taxă fixă, reglementată prin

actul normativ respectiv, nu este negociabil și nu produce un profit intimatei-reclamante.

Taxa de racordare nu reprezintă

contravaloarea unui serviciu prestat de reclamantă clienților săi, ci o investiție

în mijloace fixe amortizabile, branșamentele nefiind vândute către clienți, rămânând

în proprietatea reclamantei, astfel cum de altfel a concluzionat și expertul contabil

care, în analiza sa, a examinat un amplu material documentar constatând că toate

branșamentele efectuate de W.G. au fost înregistrate în contabilitatea societății

ca mijloace fixe (cont 212) cu o perioadă de amortizare de 15 ani.

3.3. Cu referire la cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate reclamantei-intimate

Înalta Curte reține că

nici sub acest aspect criticile recurentelor nu pot fi primite.

Instanța de fond a admis

în parte acțiunea reclamantei intimate și astfel a făcut în cauză aplicarea prevederilor

art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., acordând, la solicitarea reclamantei intimate

doar suma de 18.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, din totalul

de 45.110,48 RON cerut a fi plătit.

În sensul normei legale

citate, „a cădea în pretenții” înseamnă a pierde procesul.

Câtă vreme acțiunea reclamantei-intimate

a fost pornită în contradictoriu cu autoritățile pârâte-recurente, emitente ale

actelor administrativ fiscale parțial anulate de instanță, urmare a admiterii acțiunii,

în sensul arătat, cheltuielile de judecată au fost corect acordate. Mai mult, instanța

și-a exercitat și prerogativa conferită de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în sensul

că a micșorat onorariul de avocat solicitat a fi acordat de către reclamanta-intimată.

Drept urmare, față de

toate considerentele sus-arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

vor respinge așadar, ca nefondate, recursurile promovate de autoritățile pârâte-recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice București împotriva sentinței civile nr. 5473 din 28 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2014.