ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2531/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2531/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 15 decembrie 2008,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins proba cu expertiza contabilă, solicitată de

reclamanta SC W.M.L. SA în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 1955/2/2008.

Pentru a dispune aceasta măsura,

prima instanța a reținut, în esență, că proba

solicitată nu este utilă cauzei, față de împrejurarea

că societatea reclamantă nu a prezentat organului de control documentele

în original.

În același dosar, aceeași

instanță, prin sentința

nr. 1687

din 16 aprilie 2009, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii în ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2001

și a respins acțiunea ca inadmisibilă, sub acest aspect, și

ca neîntemeiată în rest, acțiunea formulată de reclamanta SC

W.M.L. SA, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în

esență, următoarele:

Obiectul cererii de chemare în

judecată formulată de reclamanta SC W.M.L. SA îl constituie anularea

Deciziei nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de

impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005 privind obligațiile fiscale

suplimentare stabilite de inspecția fiscală emisă de D.G.F.P.M.B.,

anularea parțială a procesului verbal încheiat la 11 aprilie 2005 de D.G.F.P.

București, constatarea că reclamanta nu datorează suma de

5.303.364 lei reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere

și penalități de întârziere aferente acestora, precum și

obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând

daune materiale în cuantum de 100.000 lei și daune morale în cuantum de

50.000 lei.

Instanța de fond a apreciat ca fiind

întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, în

ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2001, invocată de

pârâta A.N.A.F., având în vedere că actele administrative prin care acesta

a fost stabilit au fost desființate prin pct. 2 din dispozitivul deciziei

de soluționare a contestației pe cale administrativă nr. 289/2007.

Astfel, reține prima

instanță, soluționând contestația formulată de

reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 64/2005, A.N.A.F., prin

Decizia nr. 289/2007 a dispus desființarea deciziei de impunere pentru

suma de 624.738 lei, reprezentând impozit pe profit pe anul 2001, majorări

de întârziere/dobânzi și penalități de întârziere aferente.

La pronunțarea acestei soluții,

se arată în considerentele sentinței atacate, s-a avut în vedere

faptul că organele de inspecție fiscală au considerat ca

nedeductibile cheltuielile de aprovizionare cu autotractoare și granulator

cu accesorii, fără a analiza motivele prevăzute de

legislația în vigoare pentru care facturile fiscale de aprovizionare

înregistrate de contestatoare în evidența contabilă nu îndeplinesc calitatea

de document justificativ de înregistrare și deducere a cheltuielilor

consemnate în acestea în evidența contabilă și fără a

avea în vedere și veniturile obținute de societate din

tranzacțiile efectuate cu bunurile respective, dacă cheltuielile sunt

aferente veniturilor realizate și dacă se regăsesc sau nu în

veniturile realizate de societate pe aceeași perioadă în care au fost

înregistrate pe cheltuieli.

În raport cu dispozițiile art. 216

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, A.N.A.F. a dispus refacerea inspecției

fiscale de către o altă echipă de control pentru aceeași

perioadă și aceeași bază impozabilă ținând cont

de cele precizate în decizia de soluționare a contestației,

măsură pe care instanța o consideră legală în raport

de înscrisurile prezentate și dispozițiile legale invocate de

către pârâtă.

Reține prima instanță

că, întrucât actul administrativ fiscal prin care fusese stabilit

impozitul pe profit aferent anului 2001 și accesoriile acestuia a fost

desființat cu ocazia soluționării contestației formulată

pe cale administrativă, este inadmisibilă acțiunea prin care

reclamanta solicită anularea procesului verbal de control cu privire la

acest impozit și să se constate că nu datorează suma

stabilită cu acest

titlu

de

organele de inspecție fiscală.

Or, se arată în considerentele

sentinței atacate, analizarea motivelor invocate de reclamantă sub

acest aspect se poate face în condițiile existenței unui act

administrativ fiscal prin care se stabilește obligația de plată

a impozitului, acest act fiind supus cenzurii instanței de contencios

administrativ după parcurgerea procedurii contestării pe cale

administrativă.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

Activitatea de Inspecție

Fiscală, Serviciul Control Fiscal 6 a efectuat în perioada decembrie 2004 - ianuarie 2005 o inspecție fiscală la societatea reclamantă,

având ca obiect verificarea modului de calcul a impozitelor și taxelor

datorate bugetului de stat consolidat, fiind încheiat la data de 11 aprilie 2005

un proces verbal în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere

nr. 64 din 11 aprilie 2005.

Reclamanta a contestat suma totală

de 5.303.364 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de

întârziere/dobânzi aferente și penalități de întârziere aferente

acestora.

Reține instanța de fond

că, din probele administrate în cauză, a rezultat legalitatea atât a

obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite de organele de inspecție

fiscală, cât și a accesoriilor aferente acestora (dobânzi,

majorări, penalități de întârziere), prin aplicarea principiului

accesoriul urmează principalul.

Cererea de acordare a daunelor materiale

și morale a fost apreciată de prima instanță ca fiind

neîntemeiată, față de împrejurarea că reclamanta nu a

făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii

civile delictuale, deși sarcina probei îi revenea sub acest aspect, în

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel

ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o

dovedească.

Astfel,

reține instanța de fond, nu s-a făcut dovada că reclamanta

a fost

prejudiciată atât moral, cât și material, prin emiterea

actelor administrative

contestate în

cauză, acte care au fost emise cu respectarea legislației incidente

în

materie, neputându-se considera

că emiterea acestora constituie o faptă ilicită în sensul

prevederilor care reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Reclamanta a declarat recurs împotriva

celor două hotărâri – Încheierea din 15 decembrie 2008 și

sentința civilă nr. 1687 din 16 aprilie 2009 – considerându-le

netemeinice și nelegale.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și,

sistematizând criticile aduse hotărârilor în discuție, societatea

recurentă a punctat următoarele:

- proba cu expertiza

tehnică/contabilă este o probă pertinentă și

concludentă față de obiectul acțiunii și de obiectivele

propuse de partea care a solicitat administrarea acestei probe, iar respingerea

ei a fost motivată numai pe neîndeplinirea obligației reclamantei de

a prezenta organului de control documentele în original;

- greșit a fost soluționată

excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la punctul 2

teza II din Legea nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., în

condițiile în care s-a solicitat anularea acesteia numai în ce

privește măsura de refacere a controlului apreciată ca

nelegală de către reclamantă în raport de motivele pentru care

s-a dispus desființarea actului de control și având în vedere dispozițiile

art. 105 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, cu modificările și

completările ulterioare, privind Codul de procedură fiscală;

- sub aspectul impozitului pe profit

aferent anului 2000 au fost ignorate dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr.

98/1999 (privind protecția socială a persoanelor al căror

contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor

colective) atâta vreme cât raporturile juridice între societate și organul

fiscal s-au născut în baza acestor proceduri ce vizează o facilitate

fiscală/scutire și își produc efectele pe întreaga perioadă

de 2 ani, perioadă pentru care a fost acordată scutirea;

- nerecunoașterea caracterului deductibil

al cheltuielilor efectuate în baza unor contracte reprezintă o

soluție prin care se nesocotește o situație de fapt necontestată,

anume că organele ce cercetare penală au ridicat toată

contabilitatea societății, astfel că aceasta s-a aflat în

imposibilitatea fizică de a face copii după toate documentele

contabile; în sprijinul acestei critici au fost aduse ca argumente și

dispozițiile art. 105 și art. 64 C. proc. fisc.;

- menținerea actelor contestate prin

înlăturarea caracterului de document justificativ al facturilor

înregistrate în contabilitatea recurentei este, de asemenea, nelegală,

întrucât caracterul deductibil al cheltuielilor nu este condiționat de exemplarul

original al facturii așa cum au susținut organele de control în pofida

dispozițiilor Legii nr. 414/2002 care nu impun condiții speciale pe

care trebuie să le îndeplinească un document pentru a dobândi

caracter justificativ;

- nelegalitatea hotărârii privind înlăturarea

caracterului deductibil al cheltuielilor reprezentând diferența dintre costul

de achiziție al unor bunuri și prețul de vânzare mai mic

către clienți, în raport de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 414/2002

și de pct. 27.5 din H.G. nr. 859/2002;

- nelegalitatea sentinței în

privința cheltuielilor efectuate de societate și considerate de organele

fiscale ca nefiind aferente veniturilor, în lipsa indicării în concret a

temeiurilor de drept aplicabile unei situații de fapt și în

condițiile unei conduite abuzive a organelor de control care au permis ridicarea

întregii contabilități de organele de cercetare penală;

- interpretarea și aplicarea

greșită a dispozițiilor legale ce reglementează exercitarea

dreptului de deducere al TVA, cu consecința nerecunoașterii dreptului

de deducere începând cu anul 1999, a calificării eronate a facturilor

încasate pe care organul de control le-a considerat ca fiind încasate de titlu

de avans – neputându-se reține aplicabilitatea art. 12 din O.U.G. nr.

17/2001, a nerecunoașterii dreptului de deducere pentru facturile

neprezentate în original, pentru facturile de aprovizionare cu bunuri și

servicii cu o valoare mai mare de 2.000 lei, a scutirii de TVA pentru

transporturile internaționale și în legătură cu

operațiunile derulate în calitate de comitent și comisionar;

- pe cale de consecință,

față de cele arătate, apare ca nelegală și

soluția privind obligațiile accesorii aferent impozitului pe profit

și TVA stabilite suplimentar cât și cea privind neacordarea daunelor

materiale și morale.

Prin întâmpinare, A.N.A.F. a răspuns

punctual tuturor aspectelor ridicate de recurentă, solicitând respingerea recursului

ca nefondat.

Examinând cauza, prin prisma art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține

că este întemeiată critica privind necesitatea efectuării unei

expertize contabile în raport de obiectul cererii de chemare în judecată,

de complexitatea problemelor ce privesc atât situația de fapt cât și

cea de drept aplicabilă, astfel că devin incidente dispozițiile

art. 312 alin. (3) teza III C. proc. civ. cu referire la art. 305 C. proc. civ.

potrivit cărora în instanța de recurs nu se poate produce decât proba

cu înscrisuri.

Prin încheierea de ședință

din 15 decembrie 2008 (fila 315 dosar fond) instanța de fond a respins proba

cu expertiză contabilă solicitată de reclamanta SC W.M.L. SA

reținându-se că „aceasta nu a prezentat o serie de documente care

să justifice caracterul deductibil al unor cheltuieli, că a prezentat

facturi în copie xerox și nu în original, că nu a făcut dovada

că unele dintre bunurile achiziționate sunt destinate nevoilor firmei

și că au fost utilizate în scopul desfășurării activității

economice proprii”.

De asemenea, instanța a stabilit că

una dintre constatări vizează aplicarea în timp a O.U.G. nr.

217/1999.

Dacă în privința acestui ultim

raționament Înalta Curte constată că este corectă

abordarea, fiind într-adevăr atributul exclusiv al instanței de a

interpreta și aplica prevederile O.U.G. nr. 217/1999 pentru modificarea

și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu

același lucru se poate spune despre restul considerentelor ce au stat la

baza respingerii probei în discuție.

Multitudinea de documente depuse de

reclamantă în răsturnarea prezumției de legalitate a actelor

contestate atât în privința impozitului pe profit cât și a TVA

și care privesc perioada supusă verificării respectiv cea cuprinsă

între anii 2000- 2004, impuse în opinia Înaltei Curți lămurirea

împrejurărilor de fapt de către specialiști în materia

contabilă/fiscală prin aplicarea normei procedurale care permite o

astfel de constatare, anume art. 201 C. proc. civ.

Desigur stă în puterea

judecătorului să cenzureze obiectivele propuse de societatea

reclamantă (filele34-36 dosar fond), să le încuviințeze numai pe

acelea pe care le consideră relevante tocmai pentru a putea aplica

prevederile legale incidente în materia dedusă judecății.

Mai mult, se apreciază ca

neconvingătoare motivarea în respingerea probei cu expertiză și ca

întemeiată critica recurentei că limitarea probatoriului poate fi asimilată

unei antepronunțări în cauză.

Proba cu expertiza contabilă este

necesară atât pentru verificarea temeiniciei susținerilor reclamantei

cât și a apărărilor pârâtei, urmând ca în urma coroborării

acestei probe cu celelalte administrate să se concluzioneze în ce măsură

sunt incidente dispozițiile art. 18 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, abordarea de

față este de natură a respecta pe deplin dreptul la apărare

al reclamantei.

Pentru cele expuse, recursul va fi admis,

vor fi casate sentința civilă nr. 1687/2009 și Încheierea din 15

decembrie 2008 (parte integrantă a sentinței) iar cauza va fi trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de rejudecare va evalua

acțiunea funcție de aspectele/criticile invocate de recurenta-reclamantă

și prezentate rezumativ în considerentele prezentei decizii, dar și

de înscrisurile noi depuse în fața instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC

W.M.L. SA împotriva încheierii din 15 decembrie 2008 și a sentinței

nr. 1687 din 16 aprilie 2009, pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează hotărârile atacate

și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 13 mai 2010.