ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2531/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamanta SC W.M.L. SA în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. 1955/2/2008. Pentru a dispune aceasta măsura, prima instanța a reținut, în esență, că proba solicitată nu este utilă cauzei, față de împrejurarea că societatea reclamantă nu a prezentat organului de control documentele în original. În același dosar, aceeași instanță, prin sentința nr. 1687 din 16 aprilie 2009, a admis excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2001 și a respins acțiunea ca inadmisibilă, sub acest aspect, și ca neîntemeiată în rest, acțiunea formulată de reclamanta SC W.M.L.

SA, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. București. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC W.M.L. SA îl constituie anularea Deciziei nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală emisă de D.G.F.P.M.B., anularea parțială a procesului verbal încheiat la 11 aprilie 2005 de D.G.F.P. București, constatarea că reclamanta nu datorează suma de 5.303.364 lei reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestora, precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând daune materiale în cuantum de 100.000 lei și daune morale în cuantum de 50.000 lei.

Instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, în ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2001, invocată de pârâta A.N.A.F., având în vedere că actele administrative prin care acesta a fost stabilit au fost desființate prin pct. 2 din dispozitivul deciziei de soluționare a contestației pe cale administrativă nr. 289/2007. Astfel, reține prima instanță, soluționând contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. 64/2005, A.N.A.F., prin Decizia nr. 289/2007 a dispus desființarea deciziei de impunere pentru suma de 624.738 lei, reprezentând impozit pe profit pe anul 2001, majorări de întârziere/dobânzi și penalități de întârziere aferente.

La pronunțarea acestei soluții, se arată în considerentele sentinței atacate, s-a avut în vedere faptul că organele de inspecție fiscală au considerat ca nedeductibile cheltuielile de aprovizionare cu autotractoare și granulator cu accesorii, fără a analiza motivele prevăzute de legislația în vigoare pentru care facturile fiscale de aprovizionare înregistrate de contestatoare în evidența contabilă nu îndeplinesc calitatea de document justificativ de înregistrare și deducere a cheltuielilor consemnate în acestea în evidența contabilă și fără a avea în vedere și veniturile obținute de societate din tranzacțiile efectuate cu bunurile respective, dacă cheltuielile sunt aferente veniturilor realizate și dacă se regăsesc sau nu în veniturile realizate de societate pe aceeași perioadă în care au fost înregistrate pe cheltuieli.

În raport cu dispozițiile art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, A.N.A.F. a dispus refacerea inspecției fiscale de către o altă echipă de control pentru aceeași perioadă și aceeași bază impozabilă ținând cont de cele precizate în decizia de soluționare a contestației, măsură pe care instanța o consideră legală în raport de înscrisurile prezentate și dispozițiile legale invocate de către pârâtă. Reține prima instanță că, întrucât actul administrativ fiscal prin care fusese stabilit impozitul pe profit aferent anului 2001 și accesoriile acestuia a fost desființat cu ocazia soluționării contestației formulată pe cale administrativă, este inadmisibilă acțiunea prin care reclamanta solicită anularea procesului verbal de control cu privire la acest impozit și să se constate că nu datorează suma stabilită cu acest titlu de organele de inspecție fiscală.

Or, se arată în considerentele sentinței atacate, analizarea motivelor invocate de reclamantă sub acest aspect se poate face în condițiile existenței unui act administrativ fiscal prin care se stabilește obligația de plată a impozitului, acest act fiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ după parcurgerea procedurii contestării pe cale administrativă.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Activitatea de Inspecție Fiscală, Serviciul Control Fiscal 6 a efectuat în perioada decembrie 2004 - ianuarie 2005 o inspecție fiscală la societatea reclamantă, având ca obiect verificarea modului de calcul a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat consolidat, fiind încheiat la data de 11 aprilie 2005 un proces verbal în temeiul căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005. Reclamanta a contestat suma totală de 5.303.364 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA, majorări de întârziere/dobânzi aferente și penalități de întârziere aferente acestora. Reține instanța de fond că, din probele administrate în cauză, a rezultat legalitatea atât a obligațiilor fiscale suplimentare, stabilite de organele de inspecție fiscală, cât și a accesoriilor aferente acestora (dobânzi, majorări, penalități de întârziere), prin aplicarea principiului accesoriul urmează principalul.

Cererea de acordare a daunelor materiale și morale a fost apreciată de prima instanță ca fiind neîntemeiată, față de împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, deși sarcina probei îi revenea sub acest aspect, în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Astfel, reține instanța de fond, nu s-a făcut dovada că reclamanta a fost prejudiciată atât moral, cât și material, prin emiterea actelor administrative contestate în cauză, acte care au fost emise cu respectarea legislației incidente în materie, neputându-se considera că emiterea acestora constituie o faptă ilicită în sensul prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Reclamanta a declarat recurs împotriva celor două hotărâri – Încheierea din 15 decembrie 2008 și sentința civilă nr. 1687 din 16 aprilie 2009 – considerându-le netemeinice și nelegale. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

și, sistematizând criticile aduse hotărârilor în discuție, societatea recurentă a punctat următoarele: - proba cu expertiza tehnică/contabilă este o probă pertinentă și concludentă față de obiectul acțiunii și de obiectivele propuse de partea care a solicitat administrarea acestei probe, iar respingerea ei a fost motivată numai pe neîndeplinirea obligației reclamantei de a prezenta organului de control documentele în original; - greșit a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la punctul 2 teza II din Legea nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F., în condițiile în care s-a solicitat anularea acesteia numai în ce privește măsura de refacere a controlului apreciată ca nelegală de către reclamantă în raport de motivele pentru care s-a dispus desființarea actului de control și având în vedere dispozițiile art. 105 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare, privind Codul de procedură fiscală; - sub aspectul impozitului pe profit aferent anului 2000 au fost ignorate dispozițiile art. 36 din O.U.G.

nr. 98/1999 (privind protecția socială a persoanelor al căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective) atâta vreme cât raporturile juridice între societate și organul fiscal s-au născut în baza acestor proceduri ce vizează o facilitate fiscală/scutire și își produc efectele pe întreaga perioadă de 2 ani, perioadă pentru care a fost acordată scutirea; - nerecunoașterea caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate în baza unor contracte reprezintă o soluție prin care se nesocotește o situație de fapt necontestată, anume că organele ce cercetare penală au ridicat toată contabilitatea societății, astfel că aceasta s-a aflat în imposibilitatea fizică de a face copii după toate documentele contabile; în sprijinul acestei critici au fost aduse ca argumente și dispozițiile art. 105 și art. 64 C. proc.

fisc.; - menținerea actelor contestate prin înlăturarea caracterului de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea recurentei este, de asemenea, nelegală, întrucât caracterul deductibil al cheltuielilor nu este condiționat de exemplarul original al facturii așa cum au susținut organele de control în pofida dispozițiilor Legii nr. 414/2002 care nu impun condiții speciale pe care trebuie să le îndeplinească un document pentru a dobândi caracter justificativ; - nelegalitatea hotărârii privind înlăturarea caracterului deductibil al cheltuielilor reprezentând diferența dintre costul de achiziție al unor bunuri și prețul de vânzare mai mic către clienți, în raport de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și de pct. 27.5 din H.G.

nr. 859/2002; - nelegalitatea sentinței în privința cheltuielilor efectuate de societate și considerate de organele fiscale ca nefiind aferente veniturilor, în lipsa indicării în concret a temeiurilor de drept aplicabile unei situații de fapt și în condițiile unei conduite abuzive a organelor de control care au permis ridicarea întregii contabilități de organele de cercetare penală; - interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează exercitarea dreptului de deducere al TVA, cu consecința nerecunoașterii dreptului de deducere începând cu anul 1999, a calificării eronate a facturilor încasate pe care organul de control le-a considerat ca fiind încasate de titlu de avans – neputându-se reține aplicabilitatea art. 12 din O.U.G.

nr. 17/2001, a nerecunoașterii dreptului de deducere pentru facturile neprezentate în original, pentru facturile de aprovizionare cu bunuri și servicii cu o valoare mai mare de 2.000 lei, a scutirii de TVA pentru transporturile internaționale și în legătură cu operațiunile derulate în calitate de comitent și comisionar; - pe cale de consecință, față de cele arătate, apare ca nelegală și soluția privind obligațiile accesorii aferent impozitului pe profit și TVA stabilite suplimentar cât și cea privind neacordarea daunelor materiale și morale. Prin întâmpinare, A.N.A.F. a răspuns punctual tuturor aspectelor ridicate de recurentă, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Examinând cauza, prin prisma art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că este întemeiată critica privind necesitatea efectuării unei expertize contabile în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de complexitatea problemelor ce privesc atât situația de fapt cât și cea de drept aplicabilă, astfel că devin incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) teza III C. proc. civ. cu referire la art. 305 C. proc. civ. potrivit cărora în instanța de recurs nu se poate produce decât proba cu înscrisuri. Prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2008 (fila 315 dosar fond) instanța de fond a respins proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamanta SC W.M.L.

SA reținându-se că „aceasta nu a prezentat o serie de documente care să justifice caracterul deductibil al unor cheltuieli, că a prezentat facturi în copie xerox și nu în original, că nu a făcut dovada că unele dintre bunurile achiziționate sunt destinate nevoilor firmei și că au fost utilizate în scopul desfășurării activității economice proprii”. De asemenea, instanța a stabilit că una dintre constatări vizează aplicarea în timp a O.U.G. nr. 217/1999. Dacă în privința acestui ultim raționament Înalta Curte constată că este corectă abordarea, fiind într-adevăr atributul exclusiv al instanței de a interpreta și aplica prevederile O.U.G. nr. 217/1999 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, nu același lucru se poate spune despre restul considerentelor ce au stat la baza respingerii probei în discuție.

Multitudinea de documente depuse de reclamantă în răsturnarea prezumției de legalitate a actelor contestate atât în privința impozitului pe profit cât și a TVA și care privesc perioada supusă verificării respectiv cea cuprinsă între anii 2000- 2004, impuse în opinia Înaltei Curți lămurirea împrejurărilor de fapt de către specialiști în materia contabilă/fiscală prin aplicarea normei procedurale care permite o astfel de constatare, anume art. 201 C. proc. civ. Desigur stă în puterea judecătorului să cenzureze obiectivele propuse de societatea reclamantă (filele34-36 dosar fond), să le încuviințeze numai pe acelea pe care le consideră relevante tocmai pentru a putea aplica prevederile legale incidente în materia dedusă judecății.

Mai mult, se apreciază ca neconvingătoare motivarea în respingerea probei cu expertiză și ca întemeiată critica recurentei că limitarea probatoriului poate fi asimilată unei antepronunțări în cauză. Proba cu expertiza contabilă este necesară atât pentru verificarea temeiniciei susținerilor reclamantei cât și a apărărilor pârâtei, urmând ca în urma coroborării acestei probe cu celelalte administrate să se concluzioneze în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 18 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Nu în ultimul rând, abordarea de față este de natură a respecta pe deplin dreptul la apărare al reclamantei. Pentru cele expuse, recursul va fi admis, vor fi casate sentința civilă nr. 1687/2009 și Încheierea din 15 decembrie 2008 (parte integrantă a sentinței) iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de rejudecare va evalua acțiunea funcție de aspectele/criticile invocate de recurenta-reclamantă și prezentate rezumativ în considerentele prezentei decizii, dar și de înscrisurile noi depuse în fața instanței de control judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC W.M.L. SA împotriva încheierii din 15 decembrie 2008 și a sentinței nr. 1687 din 16 aprilie 2009, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează hotărârile atacate și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.