ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în
judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
la data de 26 august 2008, reclamanta S.N.R. SA a solicitat, în contradictoriu
cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea parțială a
deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată
stabilite de inspecția fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de Agenția
Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor
Contribuabili (D.G.A.M.C), în ceea ce privește impozitul de 90% stabilit în
temeiul Legii nr. 133/1999, în cuantum de 59.029 lei și dobânzi și penalități
de întârziere în cuantum de 8.603 lei, anularea deciziei nr. 261 din 29 iulie 2008
emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a motivat acțiunea invocând
vicii de formă și de fond ale actului administrativ fiscal, criticând ca
nelegală stabilirea în sarcina societății a diferențelor de impozit și
accesoriile aferente.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 1594 din data de 31
martie 2010, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea reclamantei și
a anulat în parte decizia de impunere fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 și
decizia nr. 261 din 29 iulie 2008 emise de Agenția Națională de Administrare
Fiscală în privința impozitului de 90% calculat conform art. 38 alin. (5) din
Legea nr. 133/1999, menținând actele contestate cu privire la acest impozit
pentru suma de 22.580 lei reprezentând impozit 90% plus accesoriile aferente
acestei sume și obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 3000 lei cu
titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut că reclamanta contestă suma de 59.029 lei și accesoriile
acesteia (dobânzi și penalități de întârziere) în cuantum de 8.603 lei
stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F. -
D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obținute din chirii,
conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
Curtea a respins criticile
reclamantei privind stabilirea obligației de plată în urma reverificării
aceleiași perioade, pentru același impozit, arătând că în speță pârâta a
finalizat constatările dintr-un raport de inspecție anterior, iar suma imputată
nu mai fusese cuprinsă într-un act titlu de creanță emis conform art. 85 alin.
(1) lit. a) și b) C. proc. fisc.
A mai apreciat instanța de fond că
organul de control a reținut corect aplicarea în speță a Legii nr. 133/1999 și
a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor acestui act normativ, fiind
legală stabilirea și încasarea impozitului de 90% din totalul veniturilor
realizate din contractele de închiriere, concesiune, asociere în participațiune,
în condițiile actului normativ indicat, de către organe fiscale, întrucât
sancțiunea are o natură fiscală.
A respins prima instanță și critica
recurentei în sensul că Legea nr. 133/1999 nu se aplică în speță pe motiv că la
data apariției acestei legi reclamanta încheiase deja contractele de
închiriere, asociere sau concesiune, arătând că odată cu apariția legii
reclamanta a avut obligația să depună diligențe în vederea vânzării activelor
închiriate, concesionate sau cuprinse în asociere în participațiune, deoarece
la data apariției legii nu mai avea acces la activele disponibile ale statului
decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 133/1999.
A constatat însă Curtea că, potrivit
raportului de expertiză fiscală, cuantumul total al veniturilor obținute din
închirierea de către reclamantă a unor spații și terenuri în perioada 01
ianuarie 2004-30 iunie 2004 a fost de 25.089,26 lei pentru care se datorează un
impozit în valoare de 22.580 lei și nu de 59.029 lei cum eronat s-a reținut în
decizia de impunere nr. 227/2008 și s-a menținut prin decizia nr. 261 din 29
iulie 2008 emise de pârâtă, motiv pentru care se impune anularea în parte a
deciziilor fiscale contestate.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentințe au
declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta S.N.R. SA cât și pârâta
Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie.
În motivarea recursului său,
recurenta-reclamantă S.N.R. SA a susținut, în esență, că instanța de fond a
apreciat în mod eronat că decizia de impunere a fost emisă cu respectarea
dispozițiilor legale în materie, fiind, de asemenea, nelegală stabilirea în
sarcina reclamantei-recurente a diferențelor de impozit și accesoriilor
aferente.
Recurenta-pârâtă Agenția Națională
de Administrare Fiscală a criticat reducerea cuantumului debitului stabilit
prin decizia de impunere contestată cu privire la veniturile realizate în baza
contractelor încheiate de recurenta-reclamantă ce cad sub incidența
dispozițiilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
II. Considerentele Înaltei Curți
asupra recursului
Potrivit dispozițiilor
art. 137 alin. (1) C. proc. civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra
excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în
totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
”
Examinând cu prioritate excepția
necompetenței materiale, invocate din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:
Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004
prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de
autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și
impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până
la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Înalta Curte reține că Legea
contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a
cauzelor în raport de două criterii, și anume, al locului ocupat de organul
care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect
taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale
acestora.
Practica judiciară și doctrina au
stabilit că cele două criterii se exclud reciproc, astfel încât în cauzele al
căror obiect intră în această din ultimă categorie, competența de soluționare
pe fond va fi determinată de cuantumul sumei ce face obiectul litigiului, fără
a avea importanță calitatea emitentului actului de autoritate centrală sau
locală.
În speță, văzând că prin cererea
introductivă de instanță recurenta-reclamantă contestă suma de 59.029 lei și
accesoriile acesteia (dobânzi și penalități de întârziere) în cuantum de 8.603
lei stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F.
- D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obținute din
chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, Înalta Curte constată
că, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004
competența de soluționare pe fond a contestației reclamantei aparține
Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.
Susținerile recurentei-reclamante
privind efectul caracterului de sancțiune al obligațiilor fiscale ce fac
obiectul prezentului litigiu, în sensul aplicabilității dispozițiilor art. 10
alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 sunt neîntemeiate.
Deși impozitarea cu un procent de
90% a fost reglementată de lege ca o sancțiune în sarcina întreprinderilor mici
și mijlocii care realizează venituri pe seama activelor sau spațiilor
aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care este
statul acționar majoritar, aceasta rămâne o obligație fiscală cu caracterul
unui impozit, prevăzut de o lege specială, în sensul unei p
relevări obligatorii efectuate de către stat asupra
veniturilor reclamantei-recurente.
Pentru aceste considerente, Înalta
Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin.
(2) și (3) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., urmează a admite
recursurile formulate și, casând sentința recurată, va trimite cauza spre
competentă soluționare către Tribunalul București, secția de contencios
administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul formulat de S.N.R. SA
împotriva sentinței civile nr. 1594 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Admite recursul formulat de Agenția
Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1594 din 31
martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal.
Casează sentința recurată și trimite
cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București, secția de
contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie
2011.