ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

la data de 26 august 2008, reclamanta S.N.R. SA a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea parțială a

deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată

stabilite de inspecția fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili (D.G.A.M.C), în ceea ce privește impozitul de 90% stabilit în

temeiul Legii nr. 133/1999, în cuantum de 59.029 lei și dobânzi și penalități

de întârziere în cuantum de 8.603 lei, anularea deciziei nr. 261 din 29 iulie 2008

emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a motivat acțiunea invocând

vicii de formă și de fond ale actului administrativ fiscal, criticând ca

nelegală stabilirea în sarcina societății a diferențelor de impozit și

accesoriile aferente.

Prin sentința nr. 1594 din data de 31

martie 2010, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea reclamantei și

a anulat în parte decizia de impunere fiscală nr. 227 din 30 mai 2008 și

decizia nr. 261 din 29 iulie 2008 emise de Agenția Națională de Administrare

Fiscală în privința impozitului de 90% calculat conform art. 38 alin. (5) din

Legea nr. 133/1999, menținând actele contestate cu privire la acest impozit

pentru suma de 22.580 lei reprezentând impozit 90% plus accesoriile aferente

acestei sume și obligând pârâta către reclamantă la plata sumei de 3000 lei cu

titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta contestă suma de 59.029 lei și accesoriile

acesteia (dobânzi și penalități de întârziere) în cuantum de 8.603 lei

stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F. -

D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obținute din chirii,

conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Curtea a respins criticile

reclamantei privind stabilirea obligației de plată în urma reverificării

aceleiași perioade, pentru același impozit, arătând că în speță pârâta a

finalizat constatările dintr-un raport de inspecție anterior, iar suma imputată

nu mai fusese cuprinsă într-un act titlu de creanță emis conform art. 85 alin.

(1) lit. a) și b) C. proc. fisc.

A mai apreciat instanța de fond că

organul de control a reținut corect aplicarea în speță a Legii nr. 133/1999 și

a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor acestui act normativ, fiind

legală stabilirea și încasarea impozitului de 90% din totalul veniturilor

realizate din contractele de închiriere, concesiune, asociere în participațiune,

în condițiile actului normativ indicat, de către organe fiscale, întrucât

sancțiunea are o natură fiscală.

A respins prima instanță și critica

recurentei în sensul că Legea nr. 133/1999 nu se aplică în speță pe motiv că la

data apariției acestei legi reclamanta încheiase deja contractele de

închiriere, asociere sau concesiune, arătând că odată cu apariția legii

reclamanta a avut obligația să depună diligențe în vederea vânzării activelor

închiriate, concesionate sau cuprinse în asociere în participațiune, deoarece

la data apariției legii nu mai avea acces la activele disponibile ale statului

decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 133/1999.

A constatat însă Curtea că, potrivit

raportului de expertiză fiscală, cuantumul total al veniturilor obținute din

închirierea de către reclamantă a unor spații și terenuri în perioada 01

ianuarie 2004-30 iunie 2004 a fost de 25.089,26 lei pentru care se datorează un

impozit în valoare de 22.580 lei și nu de 59.029 lei cum eronat s-a reținut în

decizia de impunere nr. 227/2008 și s-a menținut prin decizia nr. 261 din 29

iulie 2008 emise de pârâtă, motiv pentru care se impune anularea în parte a

deciziilor fiscale contestate.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, în termenul legal, atât reclamanta S.N.R. SA cât și pârâta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului său,

recurenta-reclamantă S.N.R. SA a susținut, în esență, că instanța de fond a

apreciat în mod eronat că decizia de impunere a fost emisă cu respectarea

dispozițiilor legale în materie, fiind, de asemenea, nelegală stabilirea în

sarcina reclamantei-recurente a diferențelor de impozit și accesoriilor

aferente.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională

de Administrare Fiscală a criticat reducerea cuantumului debitului stabilit

prin decizia de impunere contestată cu privire la veniturile realizate în baza

contractelor încheiate de recurenta-reclamantă ce cad sub incidența

dispozițiilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Potrivit dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în

totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

”

Examinând cu prioritate excepția

necompetenței materiale, invocate din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte reține că Legea

contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a

cauzelor în raport de două criterii, și anume, al locului ocupat de organul

care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora.

Practica judiciară și doctrina au

stabilit că cele două criterii se exclud reciproc, astfel încât în cauzele al

căror obiect intră în această din ultimă categorie, competența de soluționare

pe fond va fi determinată de cuantumul sumei ce face obiectul litigiului, fără

a avea importanță calitatea emitentului actului de autoritate centrală sau

locală.

În speță, văzând că prin cererea

introductivă de instanță recurenta-reclamantă contestă suma de 59.029 lei și

accesoriile acesteia (dobânzi și penalități de întârziere) în cuantum de 8.603

lei stabilite prin decizia de impunere nr. 227 din 30 mai 2008 emisă de A.N.A.F.

- D.G.A.M.C., reprezentând impozit de 90% asupra veniturilor obținute din

chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, Înalta Curte constată

că, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza II din Legea nr. 554/2004

competența de soluționare pe fond a contestației reclamantei aparține

Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Susținerile recurentei-reclamante

privind efectul caracterului de sancțiune al obligațiilor fiscale ce fac

obiectul prezentului litigiu, în sensul aplicabilității dispozițiilor art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 sunt neîntemeiate.

Deși impozitarea cu un procent de

90% a fost reglementată de lege ca o sancțiune în sarcina întreprinderilor mici

și mijlocii care realizează venituri pe seama activelor sau spațiilor

aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care este

statul acționar majoritar, aceasta rămâne o obligație fiscală cu caracterul

unui impozit, prevăzut de o lege specială, în sensul unei p

relevări obligatorii efectuate de către stat asupra

veniturilor reclamantei-recurente.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin.

(2) și (3) raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ., urmează a admite

recursurile formulate și, casând sentința recurată, va trimite cauza spre

competentă soluționare către Tribunalul București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de S.N.R. SA

împotriva sentinței civile nr. 1594 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul formulat de Agenția

Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1594 din 31

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite

cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie

2011.