ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3984/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3984/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Dâmbovița sub nr. 291/120/2011, reclamanta Societatea Cooperativa de

Consum de Gradul

I

C.P. a formulat acțiunea în revendicarea

unui teren în suprafață de 463 ha pădure situat pe raza comunei P., punct V.Ț.,

județul Dâmbovița.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că terenul a fost cumpărat prin act autentic în anul 1921, transcris

sub nr. Z. din 9 februarie 1921 în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni,

terenul fiind preluat în mod abuziv de către stat în anul 1948.

Prin sentința

civilă nr. 853 din 11 aprilie 2011, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare transcris sub

nr. Z. din 5 noiembrie 1921, Cooperativa P. a cumpărat o suprafață de aproximativ

470 ha cu pădure, poieni și lacuri goale, situată în comuna P., punctul V.Ț., județul

Dâmbovița.

S-a observat însă

că reclamanta este Societatea Cooperativa de Consum de Gradul

I

C.P., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului la data de 21 iulie

2005 și înființată potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea

cooperației, însă aceasta nu a depus statutul pentru a se putea determina dacă era

o organizație cooperatistă existentă anterior, conform art. 117 din lege.

Și prin legea

anterioară privind cooperația nr. 109/1996 s-a prevăzut la art. 190 alin. (2) că,

cooperativele de consum existente la data intrării în vigoare a legii își vor adopta

propriile statute, statut care nu a fost depus de reclamantă pentru a dovedi continuitatea,

respectiv dacă s-a înființat în temeiul actului normativ anterior, respectiv a Decretului-lege

nr. 67/1990.

S-a concluzionat

că reclamanta nu a făcut dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P.

care funcționa în anul 1921 și care deținea dreptul de proprietate asupra terenului

revendicat.

Cu referire la

statele de plată din anii 1921, 1938, 1950, 1951, s-a apreciat că nu pot face dovada

continuității Cooperativei P. deoarece, pe de o parte nu există mențiuni în acest

sens, iar pe de altă parte, cei doi reprezentanți care au semnat contractul de vânzare-cumpărare

nu se regăsesc printre funcționarii din aceste state.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de

Apel Ploiești și ulterior recalificat în apel, în raport natura acțiunii și valoarea

obiectului pricinii.

Apelul declarat

a fost admis prin decizia civilă nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești,

prin care a fost desființată hotărârea primei instanțe, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Dâmbovița.

Pentru a decide

în acest sens, instanța de apel a reținut, pe baza actelor existente la dosar, depuse

la instanța de fond, dar și a acelora depuse în apel, că Cooperativa P. a funcționat

cu această denumire până în anul 1949, iar odată cu apariția Legii nr. 133/1949

aceasta și-a schimbat denumirea, din anul 1950 purtând denumirea de Cooperativa

de Consum P. care, în anul 1990, în temeiul Decretului-lege nr. 67/1990 s-a înregistrat

la Registrul Comerțului Dâmbovița.

Prin Legea

nr. 106/1990 s-a aprobat de către C.P. statutul cadrul al cooperativelor de consum,

astfel că, Cooperativa de Consum P. s-a denumit C.P., ulterior, ca o consecință

a apariției Legii nr. 1/2005 privind funcționarea și organizarea cooperației, societățile

cooperative de consum fiind obligate să-și modifice statutele conform dispozițiilor

acestei legi și devenind astfel societăți cooperative de grad

I.

Așadar, Societatea

Cooperativă de Consum P. devenită C.P. a preluat denumirea de Societate Cooperativă

de Consum de gradul

I

C.P.

Această situație

rezultă și din actele aflate în arhiva C.P., respectiv situația contului „Capital"

la nivelul anului 1952 emisă de C.P. - Direcția Financiară și Evidență Contabilă

unde la poziția XX. apare Cooperativa P. din structura organizatorică a cooperației

de consum și a cooperativelor de credit, la județul Dâmbovița încheiat în 1978 unde

apare Cooperativa de Consum P. De asemenea, există înscrisuri din care rezultă că

Cooperativa de Consum P. a fost asociată la Federația Cooperativelor de Consum,

construind împreună cu U.J.C.C. Dâmbovița în anul 1970 actualul complex comercial,

așa cum rezultă din autorizația de construire nr. 605 din 2 septembrie 1970 care

se află în patrimoniul Cooperativei P.

După anul 1990,

unitățile cooperației de consum s-au reorganizat și s-au reînregistrat la Registrul

Comerțului, I.J.C.C. Dâmbovița devenind Uniunea Județeană a Cooperației de Consum

și Credit „F.C." Dâmbovița, așa cum se menționează în copia certificatului

de înmatriculare împreună cu statutul și anexa cu cooperativele de consum asociate,

printre care și Cooperativa de Consum P., aceasta din urmă înregistrându-se la Registrul

Comerțului din 3 ianuarie 1991.

C.P. a devenit

societatea cooperativă de consum de gradul

I

- C.P. cu număr

de înmatriculare la Registrul Comerțului din 20 iulie 2005, toate acestea demonstrând

că Societatea de Consum P. a funcționat fără întrerupere și fără pierderea patrimoniului

din anul 1905, schimbându-și denumirile și reorganizându-se în raport de actele

normative care au reglementat organizarea și funcționarea cooperației de consum

din România.

Calitatea apelantei-reclamante

de succesoare a Cooperativei P., care prin actul transcris sub nr. Z. din 5

noiembrie 1921 a dobândit în proprietate suprafața de 470 ha păduri, poieni și lacuri

goale, a fost reținută și din sentința civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunțată

de Judecătoria Pucioasa, definitivă și irevocabilă, prin care s-a soluționat cererea

formulată de S.C.C.C.P. de anulare a hotărârii Comisiei județene nr. 57/2006 de

aplicare a Legii 18/1991, prin care se respinsese cererea de reconstituire a dreptului

de proprietate pentru suprafața de 470 ha teren vegetație forestieră.

Prin această hotărâre,

instanța ce a pronunțat-o a reținut cu putere de lucru judecat că petenta de la

acel moment, S.C.C.C.P., actuala apelantă, a făcut dovada că este una și aceeași

persoană juridică cu Cooperativa P. care a deținut în proprietate suprafața de 463

ha pădure.

Concluzionând,

Curtea de apel Ploiești, a reținut că, în mod contrar celor hotărâte de prima instanță,

apelanta-reclamantă a făcut dovezile necesare justificării calității sale procesuale

active în proces și, având în vedere că instanța de fond a soluționat pricina fără

a intra în cercetarea fondului, a făcut aplicare dispozițiilor art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., în varianta anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010.

Împotriva deciziei

nr. 5 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția

I

civilă, a declarat recurs pârâta Direcția Silvică Dâmbovița.

În motivarea recursului

declarat, întemeiat pe dispozițiile art 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă

a invocat următoarele critici de recurs:

- în mod greșit

instanța de apel a considerat că reclamanta ar fi făcut dovada calității de succesoare

a Cooperativei P., prin probele administrate în apel, dar și în fond, nefacându-se

această dovadă ori aceea a calității de proprietar al terenului revendicat. Prin

naționalizare, fosta Cooperativă P. a devenit exclusiv proprietate de stat, susținerea

instanței de fond, în sensul că apelanta-reclamantă ar fi funcționat fără întrerupere

și fără pierderea patrimoniului din 1905, fiind nefondată.

După naționalizare,

deși s-a menținut activitatea acesteia, în patrimoniul său nu s-a mai regăsit suprafața

evidențiată în actul de vânzare-cumpărare, care a devenit bun al întregului popor.

Noua formă de organizare a fostei Cooperative P. a fost stabilită prin Legea

nr. 133/1949.

La data naționalizării,

patrimoniul fostei Cooperative P. a fost scindat, o parte din acesta fiind atribuit

noii Cooperative de Consum P., iar altă parte, respectiv terenul care face obiectul

prezentei cauze a avut un alt regim juridic și de exploatare. Cooperativa de Consum

P., înregistrată în Registrul Comerțului în anul 1990, este proprietara bunurilor

pe care le avea în patrimoniu la momentul înregistrării, astfel că soluția adoptată

în cauză de prima instanță apare ca fiind cea legală.

- în mod greșit

s-a considerat că apelanta-reclamantă ar fi făcut dovada că este succesoarea Cooperativei

P. prin sentința civilă nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria

Pucioasa. S-a apreciat greșit că prin această hotărâre judecătorească s-ar fi stabilit,

cu putere de lucru judecat că apelanta-reclamantă ar fi succesoarea Cooperativei

P. Obiectul dosarului în care s-a pronunțat hotărâre judecătorească menționată l-a

constituit plângerea formulată de S.C.C.C.P. împotriva hotărârii comisiei județene

de fond funciar Dâmbovîța, de invalidare a cererii de reconstituire a dreptului

de proprietate, în acea cauză fiind dezlegată doar îndreptățirea reclamantei, raportat

la dispozițiile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și H.G. nr. 890/2005 la reconstituirea

dreptului de proprietate, considerându-se că aceasta nu face parte din categoria

persoanelor care pot solicita retrocedarea terenurilor cu vegetație forestieră.

- în prezenta

acțiune nu a fost stabilit corect nici cadrul procesual.

Instanța de apel,

deși avea de cenzurat doar o soluție care viza problema calității procesuale active

a reclamantei, a dispus efectuarea unei expertize topo.

Această expertiză,

întocmită de expert M.I., este nulă deoarece la efectuarea ei nu au fost convocate

părțile, devenind incidente prevederile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

Obiecțiunile recurentei,

în legătură cu acest aspect, au fost respinse de instanța de apel, ca nefondate,

dându-se eficiență unei expertize fără valoare probantă.

- în ceea ce privește

fondul cauzei, recurenta a învederat că o serie de dovezi relevă faptul că, cel

puțin o parte din suprafața de teren revendicată de reclamantă, a fost înstrăinată

prin actul de donație datând din 1945 și prin acela de vânzare-cumpărare din anul

1941.

De asemenea, a

mai informat că în punctul V.Ț. au fost puse în posesie mai multe persoane fizice,

în urma aplicării legilor fondului funciar.

Recurenta a atașat

cererii de recurs copii ale înscrisurilor la care s-a referit prin criticile sale.

La 17

septembrie 2013, intimata-reclamantă Societatea Cooperativă de Consum de grad

I

C.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului

pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Subsidiar, s-a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că atât la prima instanță,

dar mai ales în apel, intimata-reclamantă a depus înscrisurile necesare pe baza

cărora Curtea de Apel Ploiești a stabilit corect și legal că are calitatea de continuatoare

în drepturi a Cooperativei P., aspect dezlegat irevocabil și prin sentința civilă

nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa.

Analizând actele

și lucrările dosarului în raport de soluția atacată și criticile de recurs formulate,

Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, acesta urmând a fi respins

pentru următoarele considerente.

Cu titlu prealabil,

Înalta Curte apreciază că recursul declarat cuprinde critici încadrabile în motivul

legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se, printre

altele, greșita reținere a puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești,

suficient însă pentru a justifica cercetarea fondului recursului fără a se pronunța

o constatare a nulității acestuia în temeiul prevederilor art. 306 C. proc.

civ., pentru motivul neîncadrării criticilor în motivele legale menționate la

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., după cum neîntemeiat s-a solicitat de către intimata-reclamantă.

Instanța de apel

nu a greșit atunci când a concluzionat, bazându-se pe două argumente, că apelanta-reclamantă

este succesoarea Cooperativei P.

Cel dintâi argument

avut în vedere de instanța de apel, s-a întemeiat pe probatoriile administrate de

către apelanta-reclamantă în fond, dar mai ales în apel, prin care aceasta a demonstrat

evoluția și succesiunea denumirilor pe care le-a purtat de-a lungul timpului, funcție

de legislația ce a reglementat activitatea cooperației, ca și săvârșirea unor fapte

juridice ce demonstrează implicit existența ei în diverse etape de timp.

Pe baza probatoriilor

administrate, instanța de apel a putut reține că Cooperativa P. a funcționat sub

această denumire până în anul 1949 când, urmare a reglementării cuprinsă în Legea

nr. 133/1949, și-a schimbat denumirea în Cooperativa de Consum P., sub această denumire

înregistrându-se în Registrul Comerțului Dâmbovița în anul 1990, în temeiul Decretului-lege

nr. 67/1990.

Cooperativa de

Consum P. a devenit apoi C.P., urmare a modificării statutului său potrivit reglementării

cuprinsă în Legea nr. 106/1990, pentru ca, în final, aceasta să devină Societatea

Cooperativă de Consum de gradul

I

C.P., consecință a modificării

statutului său impusă prin dispozițiile Legii nr. 1/2005.

Toată această

evoluție a fost constatată pe baza înscrisurilor ce au atestat modificările/schimbările

intervenite în ceea ce privește denumirea sau regimul juridic de reglementare a

acestei entități juridice, înscrisuri ce au fost însoțite și de diverse alte documente

cu valoare statistică, de natură să confirme existența sau ființarea Cooperativei

P. în diferite perioade de timp (spre exemplu, situația Contului Capital încheiată

la 31 decembrie 1952 ori prezența sa în structura organizatorică a cooperativelor

de consum din județul Dâmbovița, evidență întocmită în anul 1978).

Înalta Curte apreciază

ca fiind nefondate susținerile recurentei-pârâte prin care aceasta a negat continuitatea

ființării Cooperativei P. prin actul naționalizării, care a avut ca urmare preluarea

din patrimoniul acesteia chiar a suprafeței de teren revendicată în prezenta cauză.

Potrivit recurentei, la data naționalizării, patrimoniul fostei Cooperative P. a

fost scindat, o parte fiind atribuit noii Cooperative de Consum P., iar altă parte,

respectiv terenul ce face obiectul prezentei judecăți, fiind preluat de statul român,

astfel încât, în optica sa, în ciuda menținerii activității cooperativei, nu se

poate susține că reclamanta ar fi una și aceeași cu Cooperativa P.

Or, ceea ce justifică

existența și continuitatea unui subiect de drept nu este consistența ori întinderea

patrimoniului său - care, pe durata ființării sale poate să cunoască variate fluctuații

pentru diverse motive - ci chiar menținerea și asigurarea continuității activității

entității juridice respective, pe care, în cazul supus analizei, cum s-a arătat,

nici recurenta-pârâtă nu a negat-o.

Atâta timp cât

preluarea abuzivă realizată de stat nu a vizat întreg patrimoniul Cooperativei P.,

pentru a se considera că actul naționalizării ar fi condus la imposibilitatea continuării

activității și la dizolvarea acestui subiect de drept (după cum s-a întâmplat în

cazul altor persoane juridice la epoca naționalizării), nu se poate reține desigur,

că actul izolat al preluării unui singur bun imobil din patrimoniul cooperativei,

ar fi condus la scindarea acesteia (similar operațiunii juridice a divizării) și

că ulterior naționalizării s-a născut „noua Cooperativă de Consum P.", căreia

i s-ar fi atribuit restul patrimoniului rămas, ce a aparținut „fostei cooperative"

dar care nu a fost atins de actul naționalizării.

O atare susținere

nu își găsește nicio justificare juridică întrucât, cum s-a arătat, preluarea chiar

forțată - a unui singur bun fie el și unul consistent ca întindere ori valoare -

din patrimoniul unui subiect de drept nu conduce la încetarea existenței acestuia.

Revenind la argumentarea

soluției adoptată de instanța de apel, se constată că cea de-a doua justificare

pe care s-a întemeiat concluzia acesteia asupra calității apelantei-reclamante de

succesoare a Cooperativei P., a fost dată de reținerea puterii de lucru judecat

a sentinței civile nr. 981 din 23 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria Pucioasa

care, fiind pronunțată în soluționarea cererii aceleiași reclamante, de retrocedare

în baza Legii nr. 18/1991 a aceluiași teren, a dezlegat în același sens și anterior

aceeași problemă de drept cu cea ridicată și în prezenta cauză.

Înalta Curte apreciază

că instanța de apel a folosit în mod corect acest argument juridic, valorizând astfel

puterea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, de care se bucură sentința civilă

nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa.

Așa cum a reținut

și instanța de apel în considerentele hotărârii recurate, chiar dacă această hotărâre

judecătorească a fost pronunțată într-un litigiu având alte părți și un alt obiect

- respectiv, plângerea reclamantei împotriva hotărârii Comisiei județene de fond

funciar vizând cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate asupra a 463

ha pădure, în baza Legilor fondului funciar - și, adaugă instanța de recurs, chiar

dacă soluția pe care aceasta o conține a fost schimbată în calea de atac a recursului

(prin decizia nr. 616 din 16 mai 2007 a Tribunalului Dâmbovița), ea își păstrează

valoarea probatorie (ca prezumție legală relativă) și puterea de lucru judecat asupra

chestiunii juridice pe care o dezleagă, anume aceea a identității juridice între

Cooperativa P., titularul dreptului de proprietate asupra terenului cu vegetație

forestieră în suprafață de 463 ha, și C.P. (reclamanta din prezenta cauză).

Este de menționat

că în acel litigiu, cererea intimatei-reclamante de reconstituire a dreptului de

proprietate privată fusese respinsă pentru două motive: întrucât aceasta nu a făcut

dovada că este succesoarea în drepturi a Cooperativei P., căreia i-a fost preluat

prin naționalizare terenul vizat, și întrucât aceasta nu ar face parte din categoria

beneficiarilor Legilor fondului funciar.

Chiar în condițiile

modificării în calea de atac a recursului a soluției adoptate prin sentința civilă

nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa, dezlegările acesteia asupra

calității reclamantei de continuatoare a Cooperativei Pucioasa se mențin, ele nefiind

negate ori contrazise prin decizia civilă nr. 616 din 16 mai 2007 a Tribunalului

Dâmbovița, care a infirmat soluția primei instanțe doar pentru că a considerat că

reclamanta nu face parte din categoriile de beneficiari ai Legii nr. 1/2000. Premisa

acestei dezlegări a instanței de recurs a fost aceea însă a faptului reținut ca

dovedit și câștigat cauzei, al demonstrării identității între Cooperativa Pucioasa

și reclamanta din acea cauză (aceeași cu a litigiului pendinte) întrucât în lipsa

întrunirii acestei condiții, verificarea aspectului subsecvent, al înscrierii cooperațiilor

între subiectele destinatare ale Legii nr. 1/2000 nu-și mai găsea rațiunea și utilitatea.

Prin urmare, instanța

de apel a valorizat în mod corect puterea de lucru judecat de care se bucură, în

realitate, ambele hotărâri judecătorești anterior analizate, asupra chestiunii juridice

a dovedirii identității ori calității de continuatoare în drepturi a intimatei-reclamante

față de Cooperativa P., ca prezumție legală relativă, și nu ca excepție procesuală

pentru a conta, eventual, lipsa identității de obiect sau de părți între litigiul

pendinte și acela soluționat prin hotărârile analizate, astfel după cum s-a invocat

de către recurentă prin cererea sa de recurs.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate și criticile recurentei

prin care aceasta a criticat reținerea de către instanța de apel a puterii de lucru

judecat a sentinței civile nr. 981 din 23 octombrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa,

Cât privește celelalte

critici aduse instanței de apel, și anume, actelor de procedură îndeplinite de aceasta,

sub forma ordonării și administrări probei cu expertiză, ori în privința apărărilor

vizând fondul cauzei, regăsite de asemenea în cuprinsul cererii de recurs,

Înalta Curte nu le va cerceta având în vedere, pe de o parte, că acestea nu au influențat

și nu s-au regăsit în soluția adoptată de instanțele de fond în cauză, ce a vizat

exclusiv problema calității procesuale active a reclamantei, iar pe de altă parte

întrucât ar însemna ca instanța de recurs să prejudece fondul raporturilor juridice

litigioase mai înaintea instanțelor de fond, ale căror soluții nu l-au vizat pe

acesta.

În considerarea

acestor argumente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante

cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 3.000 RON, constând în onorariu

de avocat plătit cu chitanța depusă în copie certificată pentru conformitate, la

dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Direcția Silvică Dâmbovita împotriva deciziei nr. 5

din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția

I

civilă.

Obligă pe recurentă la 3000 RON cheltuieli

de judecată către intimata - reclamantă Societatea Cooperativa de Consum de Gradul

I

C.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 septembrie 2013.