ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, la data de 14 octombrie 2009,

reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B. au chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Domeniilor Statului și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate preluarea

abuzivă de către Statul Român a suprafeței de teren de 85 ha situată pe raza

comunei C., sat B., județ Dâmbovița și să dispună obligarea pârâților la

restituirea, în natură, către reclamanți, a proprietății funciare ce a aparținut

a autoarei lor, P.E..

S-au invocat ca temei

de drept dispozițiile art. 10 din Constituție, art. 1 și art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 6

noiembrie 2009, s-a depus de către reclamanți o cerere prin care au solicitat introducerea

în cauză în calitate de pârâte a Comisiei Județene de Fond Funciar Dâmbovița și

a Comisiei Locale de Fond Funciar Conțești, cerere admisă de instanță, prin încheierea

de la termenul de judecată din data de 16 decembrie 2009.

Ulterior, la data de 14

ianuarie 2010, reclamanții au depus o cerere completatoare a acțiunii, prin care

au solicitat despăgubiri bănești, dacă terenul agricol solicitat nu va putea fi

restitui în natură.

Prin sentința civilă

nr. 1218 din 26 mai 2010, Judecătoria Răcari, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița și a respins cererea formulată

de reclamanții împotriva acestui pârât ca fiind greșit îndreptată. Totodată, a respins

plângerea formulată de reclamanți în contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca nefondată,

reținând că reclamanții nu au făcut dovada că au urmat procedura specială prevăzută

de actele normative adoptate în materia fondului funciar.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamanții, invocând prevederile art. 304

1

și 304

pct. 9 C. proc. civ..

Prin decizia civilă

nr. 1004 din 01 noiembrie 2010, în temeiul art. 304 pct. 3 și art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., Tribunalul Dâmbovița a admis recursul, a casat sentința recurată

și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Dâmbovița,

secția civilă, reținând că cererea reclamanților, așa cum a fost formulată, reprezintă

o acțiune în revendicare și nu o acțiune întemeiată pe dispozițiile fondului funciar,

astfel cum greșit a calificat-o instanța de fond, iar în raport de valoarea obiectului

pricinii, competența de soluționare în primă instanță revine tribunalului, conform

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ..

Tribunalul Dâmbovița,

prin sentința civilă nr. 2098 din 19 octombrie 2011, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Comisia Locală Conțești, Comisia Județeană Dâmbovița

și Agenția Domeniilor Statului București și a respins acțiunea formulată de reclamanții

P.T., P.V.C. și P.D.B. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași sentință,

tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea reclamanților

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut, referitor la calitatea procesuală pasivă

a pârâților Comisia Locală de Fond Funciar Conțești, Comisia Județeană Dâmbovița

și Agenția Domeniilor Statului București că, potrivit art. 51 și art. 52 din Legea

nr. 18/1991 republicată, comisia județeană și comisia locală au în limitele competenței

lor, prin derogare de la dispozițiile codului de procedură civilă, calitate procesuală.

Însă, această calitate procesuală este recunoscută comisiei locale și județene numai

în litigiile privind sau derivând din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991

cu modificările și completările ulterioare, nu însă și în alte cauze, precum acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun dedusă judecății, unde participarea acestora

în proces în calitate de pârâte nu se justifică.

Aceleași considerente

le-a avut în vedere tribunalul și în ceea ce o privește pe pârâta Agenția Domeniilor

Statului București, apreciind că nu există identitate între această pârâtă și persoana

obligată în raportul juridic dedus judecății.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, tribunalul a considerat că aceasta este neîntemeiată pentru

următoarele considerente:

Prin cererea de chemare

în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, reclamanții au revendicat suprafața

de 85 ha teren arabil, expropriat prin Decretul nr. 187/1945 de la autoarea lor,

P.E., cu consecința restituirii în natură a terenului sau a echivalentului bănesc

al acestuia, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Față de obiectul cererii

de chemare în judecată, tribunalul a constatat că singura persoană care poate fi

obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel cum acesta a fost trasat de

reclamanți, este statul, care a preluat terenul de la autorul reclamanților și căruia

i se cere restituirea terenului sau compensarea bănească a acestuia. Fiind vorba

de un litigiu privitor la proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Referitor la fondul cauzei,

tribunalul a reținut că autoarea reclamanților, P.E., deținea la nivelul anului

1949, astfel cum rezultă din procesul verbal din 8 martie 1949, fișa de definitivare

din 03 noiembrie 1946 și actul existent la dosar, suprafața de 135,04 ha teren arabil,

din care, în anul 1946, în baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, i s-a expropriat

suprafața de 85 ha, iar ulterior, conform procesului verbal din 23 mai 1949 întocmit

în baza Decretului nr. 83/1949, i s-a preluat și restul de teren de 50 ha rămas

în proprietate.

Pentru recuperarea proprietății

autoarei lor, reclamanții au uzat în totalitate de prevederile legilor speciale,

respectiv Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005

precum și de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, pe numele reclamanților

P.T., P.D.B. și P.V.C., moștenitori ai defunctei P.E., s-au emis: titlul de proprietate

din 03 octombrie 2002 pentru 10 ha pădure, titlul de proprietate din 25

octombrie 2011 pentru 132, 80 ha pădure, precum și titlul de proprietate din 24

octombrie 2002 pentru 50 ha teren arabil. De asemenea, prin sentința civilă nr.

969/2007 a Tribunalului Dâmbovița rămasă irevocabilă s-a dispus, în temeiul Legii

10/2001, restituirea către reclamanți a imobilului compus din teren în suprafață

de 34.957 mp. și 2 construcții aflate pe această suprafață, constatându-se și îndreptățirea

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcțiilor,

în prezent demolate.

Din întreaga avere a P.E.,

singura suprafață de teren neretrocedată este cea de 85 ha, expropriată prin Legea

nr. 187/1945.

Sub acest aspect, s-a

precizat că, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 coroborat cu art. 3

alin. (2) din Legea nr. 1/2000, restituirea dreptului de proprietate se face în

limita a 50 ha pentru familia fiecărui proprietar deposedat, stabilindu-se astfel

o limită maximă a terenului agricol ce poate fi reconstituit, atunci când reconstituirea

se cere după un singur proprietar deposedat.

Aceste dispoziții legale

stabilite prin normă specială - Legea nr. 247/2005 - Titlul VI - sunt imperative,

iar instanța de judecată este ținută de aplicarea lor în reconstituirea dreptului

de proprietate.

Fiind vorba de dispoziții

imperative ale legii speciale care se aplică cu prioritate față de norma generală,

acestea nu pot fi eludate prin invocarea ca temei de drept pentru restituirea integrală

a proprietății, a art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie.

S-a considerat că nu poate

fi reținut ca aplicabil nici art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, deoarece reclamanții nu se pot prevala de acest text decât

în măsura în care procedura pe care o urmează s-ar raporta la bunuri al căror titulari

ar fi în sensul acestei dispoziții.

Raportat la situația din

speță, tribunalul a reținut că suprafața de 85 ha a ieșit din proprietatea autoarei

reclamanților, ca efect al exproprierii, și că la momentul introducerii acțiunii,

această suprafață de teren nu se mai afla nici în proprietatea reclamanților, nici

a statului, ci a unor terțe persoane care au obținut în mod legal titluri de proprietate

în temeiul Legii nr. 18/1991.

A apreciat tribunalul

că reclamanții nu au un „bun actual” care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 și nici nu pot invoca o speranță legitimă de a obține restituirea terenurilor

litigioase.

Sub acest aspect, potrivit

reglementărilor în materie de restituire a proprietății, autoritățile naționale

au retrocedat reclamanților toată suprafața de teren forestier (142 ha), tot terenul

intravilan și construcțiile precum și suprafața maximă de teren agricol de 50 ha

permisă de legea fondului funciar, fiind dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia

întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin legile speciale reparatorii.

De asemenea, dacă legiuitorul

ar fi avut în vedere compensarea bănească a celor care au avut proprietăți agricole

mai mari de 50 ha, pentru suprafața ce depășește aceasta limită, ar fi prevăzut

expres acest aspect, astfel că tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acțiunea reclamanților

în întregul său și a respins-o, atât cu privire la restituirea în natură a terenului,

cât și cu privire la restituirea prin echivalent bănesc.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B., iar prin decizia civilă

nr. 17 din 29 februarie 2012, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Se susține de către apelanți

că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța era îndreptățită să examineze

titlul statului și modul de preluare abuzivă a imobilului, iar în acest context

nu putea fi respinsă întreaga acțiune din moment ce era admisibil primul capăt de

cerere.

În speța de față, prin

acțiunea formulată, astfel cum a fost completată ulterior, reclamanții au solicitat

să se constate caracterul abuziv al preluării de către stat a terenului în suprafață

de 85 ha și, pe cale de consecință, să li se restituie suprafața în litigiu pe vechiul

amplasament sau, în măsura în care acest lucru nu este posibil, pe un alt amplasament,

ori să li se acorde despăgubiri pentru ipoteza în care terenul nu poate fi restituit

în natură.

Pe parcursul soluționării

pricinii în fața Tribunalului Dâmbovița, apărătorul reclamanților a precizat acțiunea

în sensul că se solicită doar revendicarea terenului (în natură sau acordarea echivalentului

bănesc), așa cum reiese din înscrisul aflat la dosar fond, precum și din încheierea

de ședință de la termenul din 15 iunie 2011 (dosar fond).

În condițiile în care

capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului

nu a mai fost cerut de reclamanți, în mod corect instanța de fond nu s-a mai pronunțat

asupra acestei solicitări.

O altă critică a apelanților

vizează împrejurarea că, prin hotărârea atacată, s-a încălcat dreptul de proprietate,

fiind aplicate greșit prevederile Constituției României și ale Convenției Europene

a Drepturilor Omului în ceea ce privește ocrotirea dreptului de proprietate.

Curtea de apel a reținut

că prezentul demers judiciar are ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent

bănesc a celor 85 ha teren preluate de la autorul reclamanților în anul 1945, probele

administrate în cauză, confirmând faptul că suprafața de teren în litigiu a fost

reconstituită în temeiul legilor fondului funciar unor persoane fizice și că la

nivelul localității nu mai există teren liber.

Câtă vreme dispozițiile

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 coroborate cu art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 1/2000 stabilesc o limită maximă a terenului agricol ce poate fi restituit atunci

când reconstituirea se face după un singur proprietar, respectiv de 50 ha pentru

familia fiecărui proprietar deposedat, admiterea unei acțiuni în revendicare pentru

o suprafață ce depășește 50 ha ar însemna să se ocolească rațiunile avute în vedere

de legiuitor la elaborarea acestui act normativ.

Din moment ce terenul

în litigiu a fost reconstituit altor persoane înainte a se formula prezenta acțiune,

iar legislația în vigoare prevede posibilitatea restituirii doar a suprafeței de

50 ha teren agricol pentru fiecare proprietar deposedat (situație care reclamanților

le-a fost recunoscută), nu se poate vorbi de o speranță legitimă a acestora pentru

redobândirea terenului pentru și nici de faptul că aprecierea legiuitorului atunci

când a stabilit suprafața maximă ce poate fi restituită ar fi lipsită de o bază

rezonabilă.

Câtă vreme reclamanții

nu au bun actual care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și nici

nu pot invoca o speranță legitimă de a obține restituirea terenului în litigiu,

în mod corect tribunalul a respins acțiunea.

În ceea ce privește aplicarea

Legii 67/2010, instanța de apel a reținut că acest act normativ, ce cuprinde un

articol unic care modifică alin. (3) al art. 18 din Legea fondului funciar nr. 18/1991

nu este de natură să permită rezolvarea favorabilă a cererii reclamanților pentru

terenul de 85 ha, întrucât el trebuie interpretat prin raportare la art. 9 din

Legea nr. 18/1991 și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 care stabilesc limita

maximă de 50 ha teren agricol ce poate fi obținută în prezent în temeiul legilor

speciale de reparație.

Curtea de apel a mai reținut

că excepția lipsei calității procesuale pasive a comisiilor de fond funciar a fost

soluționată corect de tribunal, prin raportare la obiectul cererii de chemare în

judecată, astfel încât nu pot fi primite criticile apelanților sub acest aspect..

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat și motivat recurs reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B..

Prin motivele de recurs,

reclamanții formulează următoarele critici de nelegalitate pe care le întemeiază

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

nu au renunțat la primul capăt de cerere. Precizările din data de 18 mai 2011 vizau

al doilea capăt de cerere și au fost făcute la solicitarea instanței, care a dorit

sa înțeleagă exact care este suprafața de teren revendicată și dacă aceasta a mai

fost cerută potrivit Legilor fondului funciar și Legii 10/2001.

Instanța de apel, cu încălcarea

prevederilor art. 1536-1537 C. civ. ce reglementează întinderea puterilor mandatarului,

fără să observe că avocatul mandatar nu a avut un mandat special, a considerat că

reclamanți au restrâns obiectul cererii de chemare în judecată.

În consecință, neanalizând

primul capăt de cerere din acțiune prin prisma incidentei art. 6 din Legea nr. 213/1998,

instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

primul capăt de cerere, a omis să se pronunțe și asupra celorlalte capete de cerere,

respingând acțiunea în întregul ei.

este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituția României din 1938, a art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, cu raportare la dispozițiile art. 11 și

art. 20 alin. (1) și (2) din Constituția României, a art. 1 din Protocolul adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 480 C. civ.

Față de prevederile Constituției

României din 1938, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea

reformei agrare sunt neconstituționale, aceasta fiind, în fond, o veritabilă lege

de confiscare.

Prin exproprierea abuzivă

din anul 1945, autoarei reclamanților i-au fost lăsate numai 50 ha., din totalul

de 135 ha teren,.

Legile succesive ale fondului

funciar nu au fost legi de reparație deoarece au admis reconstituirea proprietăților

funciare de teren agricol în limita a 50 ha pentru un autor deposedat.

Ca atare, reclamanții

sunt îndreptățiți să invoce prevederile Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art.

480 C. civ..

Legea nr. 213/1998, prin

dispozițiile art. 6 alin. (2), admite acțiunea în revendicare a bunurilor preluate

de stat fără un titlu valabil, dacă nu există o lege specială de reparație.

Cum legile succesive ale

fondului funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor

proprietari, rezultă că, în lipsa unei legi speciale de reparații și de indemnizare

a lor, reclamanții sunt îndreptățiți să solicite să se constate preluarea abuzivă

de către Statul Român, fără plata nici unei compensații sau despăgubiri, de la autoarea

lor, a suprafeței de teren de 85 ha în raza Comunei C., sat B., jud. Dâmbovița (cerere).

Recurenții invocă

art. 11 și art. 20 din Constituția României și arată că temeiul de drept pentru

judecarea și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere este dat de reglementările

internaționale, incorporate în dreptul intern, care se aplică în judecarea prezentei

cauze, respectiv art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recurenții arată că instanța

nu a administrat nici un fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren

agricol la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conțești.

ori a Comisiei Județene Dâmbovița și nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea

în natură a celor 85 ha teren, astfel încât să se determine valoarea de piață a

acestui teren pentru a se acorda despăgubiri bănești.

de apel a concluzionat că reclamanții nu au o speranță legitimă de redobândire a

bunului în natură, încălcând astfel jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului este consecventă în a reține încălcarea art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană în cazul vânzării ori a înstrăinării de către stat

a bunurilor către terți de bună credință, instanța europeană arătând că aceasta

reprezintă o privare de bunuri.

O astfel de privare, combinată

cu lipsa totală a despăgubirilor este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că preluarea

abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul hotărârilor nu prezintă

relevanță și nu poate duce la concluzia că reclamanții nu ar avea un bun în sensul

Convenției, cât timp aceștia au întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru

redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat.

cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispozițiile alin.

(3) al art. unic al Legii nr. 67/2010.

Recurenții susțin că este

irelevantă adresa Primăriei C. din care rezultă că pe raza Comunei C. nu mai există

teren liber, atâta vreme cât nu există răspunsuri similare din partea reprezentanților

Statului Român de administrare funciară (Agenția Domeniilor Statului, Comisia Județeană

de Fond Funciar).

Instanța a ignorat prevederile

Legii nr. 67/2010 care stabilesc condițiile de restituire în natură, fie pe același

amplasament, fie pe un alt amplasament și nu a verificat dacă reclamanții au fost

înscriși în anexa nr. 38 din regulamentul privind atribuțiile comisiilor de fond

funciar și modalitățile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri

la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar.

Or, numai în situația

înscrierii reclamanților în anexa menționată, litigiul dedus judecații se înscria

în prevederile Legii nr. 67/2010. De aceea, continuă să aibă calitate procesuală

pasivă toți pârâții, deoarece identificarea terenului de 85 ha este în sarcina acestora,

față de dispozițiile art. unic al Legii nr. 67/2010.

Recurenții mai arată că

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează

cu nici un alt mijloc de probă, astfel încât pârâții trebuie să verifice dacă mai

există ori nu terenuri libere, care este situația juridică reală a suprafeței de

85 ha din terenul identificat în expertiza tehnică judiciară, dacă sunt emise legal

ori nu titluri de proprietate pe aceea suprafață ori aceasta este sustrasă abuziv

de la restituirea către reclamanți.

În cazul când terenul

de 85 ha nu s-ar putea restitui către reclamanți pe vechiul amplasament, pârâții

sunt obligați să identifice și să propună un alt teren, astfel că, în raport de

prevederile art. unic al Legii nr. 67/2010, respingerea acțiunii este nelegală.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în

prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză

că autoarea reclamanților a deținut la nivelul anului 1949 suprafața de 135,04 ha

teren arabil. Din această suprafață, în anul 1946, în baza Legii nr. 187/1945, a

trecut în proprietatea statului o suprafață de 85 ha, iar ulterior, în temeiul Decretului

nr. 83/1949, statul a preluat și restul de teren, de 50 ha.

Pentru recuperarea proprietății

autoarei lor, reclamanții au uzat de prevederile legilor speciale - Legea nr. 18/1991,

Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001.

Astfel, pe numele reclamanților

s-au emis: titlul de proprietate din 03 octombrie 2002 pentru 10 ha pădure, titlul

de proprietate din 25 octombrie 2011 pentru 132,80 ha pădure, precum și titlul de

proprietate din 24 octombrie 2002 pentru 50 ha teren arabil. De asemenea, prin sentința

civilă nr. 969/2007 a Tribunalului Dâmbovița s-a dispus, în temeiul Legii 10/2001,

restituirea către reclamanți a imobilului compus din teren în suprafață de 34.957

mp. și două construcții aflate pe această suprafață, constatându-se și îndreptățirea

reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcțiilor,

în prezent demolate.

Singura suprafață de teren

neretrocedată este cea de 85 ha, trecută în proprietatea statului în baza Legi 187/1945

și care reprezintă obiectul material al cererii cu care reclamanții au învestit

instanțele în prezentul litigiu.

de recurenți vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304

pct. 5 C. proc. civ.., reclamanți susținând că instanța de apel a încălcat principiul

disponibilității atunci când a apreciat că au renunțat la judecata primului capăt

de cerere. În realitate, susțin recurenții, precizările formulate la data de 18

mai 2011 vizau al doilea capăt de cerere, iar reprezentantul convențional nu a avut

un mandat special care să-i permită restrângerea pretențiilor formulate de reclamanți.

Critica nu este fondată.

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Răcari, reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B. au solicitat instanței

să constate preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeței de teren de 85

ha situată pe raza Comunei C., sat B., județ Dâmbovița și să dispună restituirea,

în natură, către reclamanți, a proprietății funciare ce a aparținut a autoarei lor,

P.E..

S-au invocat ca temei

de drept dispozițiile art. 10 din Constituție, art. 1 și art. 6 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ulterior, la data de 14

ianuarie 2010, reclamanții au depus o cerere completatoare a acțiunii, prin care

au solicitat instanței acordarea de despăgubiri bănești în situația în care dacă

terenul agricol nu va putea fi restitui în natură.

Pe parcursul soluționării

pricinii în fața Tribunalului Dâmbovița, apărătorul reclamanților a precizat acțiunea,

în sensul că reclamanții solicită doar revendicarea terenului (în natură sau acordarea

echivalentului bănesc). Aceleași precizări sunt cuprinse și în încheierea de la

termenul de judecată din data de 15 mai 2011 a Tribunalului Dâmbovița, fără a fi

reiterată cererea ca instanța să constate preluarea abuzivă de către stat a terenului

în litigiu.

Prin urmare, în mod corect

instanța de apel a reținut că, atâta timp cât constatarea caracterului abuziv al

preluării imobilului de către stat nu a mai fost cerută de reclamanți, tribunalul

nu s-a mai pronunțat cu privire la acest aspect.

Pe de altă parte, Înalta

Curte apreciază că, în cauză, nu exista oricum o obligație a instanței de a se pronunța

asupra solicitării reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului

deoarece o astfel de solicitare nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci cuprinde

argumente legate de nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului

în cauză, cu referire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun în materie.

Faptul că în soluționarea

capătului de cerere privind revendicarea era necesară analiza prealabilă a valabilității

titlului statului nu duce la concluzia că există un petit distinct, cu acest obiect.

Or, cât timp, tribunalul a considerat că dispoziții legale stabilite prin norme

cu caracter special înlătură posibilitatea valorificării pretențiilor reclamanților

pe calea dreptului comun, o analiză prealabilă a argumentelor legate de valabilitatea

titlului statului, specifică unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun nu se mai impunea, chiar dacă reclamanții au considerat că aceste

argumente ar putea fi considerate un capăt de cerere distinct.

Prin urmare, pentru argumentele

expuse, în temeiul cărora Înalta Curte a apreciat că nu se poate considera că a

fost formulat un capăt de cerere distinct, având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu se mai impune

analiza criticilor vizând lipsa unui mandat special al avocatului de renunțare la

un petit distinct al cererii de chemare în judecată.

eludând primul capăt de cerere, instanțele au omis să se pronunțe și asupra celorlalte

capete de cerere.

Critica este evident nefondată.

Așa cum rezultă din considerentele și din dispozitivul sentinței pronunțate de tribunal,

prima instanță a analizat cererea reclamanților în privința fiecărui petit care

a învestit-o în mod legal.

Curtea de apel, la rândul

său, în limitele devoluțiunii fixate prin cererea de apel, a cenzurat hotărârea

primei instanțe sub aspectul dezlegărilor criticate de reclamanți prin calea de

atac promovată.

Prin urmare, susținerile

formulate de reclamanți în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs nu sunt

întemeiate și nu pot determina admiterea recursului.

motiv de recurs, reclamanții susțin că decizia instanței de apel este nelegală deoarece

este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituția României din 1938, a art. 6

alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și a art. 480 C. civ.

Criticile nu pot fi primite.

Cât timp instanța de apel

a apreciat că cererea reclamanților nu poate fi admisă deoarece pretențiile lor

se circumscriu unei legi speciale de reparație care înlătură aplicarea normelor

de drept comun, conformitatea titlului statului cu normele legale menționate nu

mai poate fi analizată, ea fiind specifică unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun.

Nu sunt întemeiate nici

susținerile în sensul că legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi speciale

de reparație și, prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să invoce prevederile

art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art. 480 C. civ.

Această critică este contrazisă

de conținutul legilor adoptate în materia fondului funciar din care rezultă că pentru

terenurile ce intră în sfera lor de reglementare, legiuitorul a înțeles să adopte

proceduri specifice pentru restituirea acestor imobile. Câtă vreme actele normative

reglementează pentru anumite categorii de terenuri proceduri speciale de restituire,

derogatorii de la normele dreptului comun aplicabile în cazul acțiuni în revendicare,

aceste legi au caracterul unor legi speciale, în sensul art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998.

Criticile prin care recurenții

susțin că hotărârea este nelegală deoarece instanța nu a administrat nici un fel

de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziția Agenției

Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conțești ori a Comisiei Județene Dâmbovița

și nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 85 ha teren,

astfel încât să se determine valoarea de piață a acestui teren pentru a se acorda

despăgubiri bănești nu pot fi primite.

În condițiile art. 304

C. proc. civ.., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea

hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ.. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de

apel a administrat probatoriul în cauză, au fost în mod expres abrogate prin

art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

de recurs grupate la punctul trei al cererii de recurs formulate, cât și în cadrul

celor aflate la punctul patru, recurenții invocă art. 11 și art. 20 din Constituția

României raportat la art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și arată că, în mod nelegal, instanța de apel a concluzionat că reclamanții

nu au o speranță legitimă de redobândire a bunului în natură, încălcând astfel jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

În opinia recurenților,

împrejurarea că preluarea abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul

unor hotărârii judecătorești nu prezintă relevanță și nu poate duce la concluzia

că reclamanții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cât timp aceștia au întreprins

toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv

de stat.

Înalta Cure apreciază

că hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, jurisprudență care se impune autorităților naționale cu aceeași

forță juridică cu care se impun normele convenționale.

În cauză, reclamanții

nu se poate prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale

și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudența

actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea

atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a drepturilor Omului.

În practica anterioară

a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă,

prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior

anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare

de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de

către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat

unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Însă, prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut

că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în

mod expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla

constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului,

poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului

de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații.

Prin urmare, câtă vreme

reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le

fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu și care să cuprindă

dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Hotărârea pilot pronunțată

de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei

decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie.

În plus, în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției

Europene nu impun statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a

prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante

de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte de ratificarea Convenției.

Or, adoptarea unei norme

aplicabile anumitor categorii de bunuri, cum sunt cele ale căror regim juridic cade

sub sfera de reglementare a legilor fondului funciar, face parte din marja de apreciere

în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o

ca fiind la dispoziția statelor contractante.

la punctul 5 al motivelor de recurs, reclamanții susțin că hotărârea instanței de

apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la

dispozițiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010, că adresa Primăriei Conțești

din care rezultă că pe raza comunei Conțești nu mai există teren liber este irelevantă

și că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează

cu nici un alt mijloc de probă.

Înalta Curte constată

că prin decizia nr. 1004 din 01 noiembrie 2010 pronunțată în finalizarea primului

ciclu procesual, Tribunalul Dâmbovița, admițând recursul declarat de reclamanți

împotriva sentinței civile nr. 1218 din 26 mai 2010 a Judecătoriei Răcari, a constatat

că instanța nu este ținută să verifice în ce măsură dispozițiile Legii nr. 67/2010

sunt aplicabile în situația reclamanților, câtă vreme aceștia nu au indicat un astfel

de temei al cererii lor. Prin aceeași decizie, instanța de recurs a reținut că natura

litigiului formulat de reclamanți este aceea a unei acțiuni în revendicare, iar

nu a unei cererii în materia fondului funciar pentru a fi aplicabile legile speciale

din această materie.

Prin urmare, constatând

că în cauză există o dezlegare sub aspectul normelor aplicabile litigiului, în sensul

că acestea sunt cele care guvernează acțiunea în revendicare iar nu cele speciale

din materia fondului funciar, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.., Înalta

Curte apreciază că nu pot fi primite criticile prin care reclamanții susțin interpretarea

ori aplicarea greșită a unor prevederi legale cuprinse în acte normative aplicabile

litigiilor de fond funciar.

Totodată, față de abrogarea

prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a prevederilor art. 304 pct. 11 C.

proc. civ.., Înalta Curte nu mai este legal învestită cu analiza acelor critici

prin care reclamanții susțin că situația de fapt rezultată din adresa Primăriei

C. este irelevantă și că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză

nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B. împotriva deciziei civile nr. 17

din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2013.