ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2682/2013

Recurenții arată că nu au renunțat la primul capăt de cerere. Precizările din data de 18 mai 2011 vizau al doilea capăt de cerere și au fost făcute la solicitarea instanței, care a dorit sa înțeleagă exact care este suprafața de teren revendicată și dacă aceasta a mai fost cerută potrivit Legilor fondului funciar și Legii 10/2001. Instanța de apel, cu încălcarea prevederilor art. 1536-1537 C. civ. ce reglementează întinderea puterilor mandatarului, fără să observe că avocatul mandatar nu a avut un mandat special, a considerat că reclamanți au restrâns obiectul cererii de chemare în judecată. În consecință, neanalizând primul capăt de cerere din acțiune prin prisma incidentei art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală.

Instanța apel, eludând primul capăt de cerere, a omis să se pronunțe și asupra celorlalte capete de cerere, respingând acțiunea în întregul ei.

Hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituția României din 1938, a art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998, cu raportare la dispozițiile art. 11 și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituția României, a art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 480 C. civ. Față de prevederile Constituției României din 1938, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare sunt neconstituționale, aceasta fiind, în fond, o veritabilă lege de confiscare. Prin exproprierea abuzivă din anul 1945, autoarei reclamanților i-au fost lăsate numai 50 ha., din totalul de 135 ha teren,. Legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparație deoarece au admis reconstituirea proprietăților funciare de teren agricol în limita a 50 ha pentru un autor deposedat. Ca atare, reclamanții sunt îndreptățiți să invoce prevederile Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art. 480 C. civ.. Legea nr. 213/1998, prin dispozițiile art. 6 alin. (2), admite acțiunea în revendicare a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă nu există o lege specială de reparație. Cum legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi de reparații pentru exproprierea abuzivă a foștilor proprietari, rezultă că, în lipsa unei legi speciale de reparații și de indemnizare a lor, reclamanții sunt îndreptățiți să solicite să se constate preluarea abuzivă de către Statul Român, fără plata nici unei compensații sau despăgubiri, de la autoarea lor, a suprafeței de teren de 85 ha în raza Comunei C., sat B., jud. Dâmbovița (cerere). Recurenții invocă art. 11 și art. 20 din Constituția României și arată că temeiul de drept pentru judecarea și admiterea celui de-al doilea capăt de cerere este dat de reglementările internaționale, incorporate în dreptul intern, care se aplică în judecarea prezentei cauze, respectiv art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenții arată că instanța nu a administrat nici un fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conțești. ori a Comisiei Județene Dâmbovița și nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 85 ha teren, astfel încât să se determine valoarea de piață a acestui teren pentru a se acorda despăgubiri bănești.

În mod nelegal, instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au o speranță legitimă de redobândire a bunului în natură, încălcând astfel jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este consecventă în a reține încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană în cazul vânzării ori a înstrăinării de către stat a bunurilor către terți de bună credință, instanța europeană arătând că aceasta reprezintă o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împrejurarea că preluarea abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate duce la concluzia că reclamanții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cât timp aceștia au întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat.

Hotărârea este pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispozițiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010. Recurenții susțin că este irelevantă adresa Primăriei C. din care rezultă că pe raza Comunei C. nu mai există teren liber, atâta vreme cât nu există răspunsuri similare din partea reprezentanților Statului Român de administrare funciară (Agenția Domeniilor Statului, Comisia Județeană de Fond Funciar). Instanța a ignorat prevederile Legii nr. 67/2010 care stabilesc condițiile de restituire în natură, fie pe același amplasament, fie pe un alt amplasament și nu a verificat dacă reclamanții au fost înscriși în anexa nr. 38 din regulamentul privind atribuțiile comisiilor de fond funciar și modalitățile de punere în posesie, respectiv în anexele privind despăgubiri la regulamentele de aplicare a legilor fondului funciar. Or, numai în situația înscrierii reclamanților în anexa menționată, litigiul dedus judecații se înscria în prevederile Legii nr. 67/2010. De aceea, continuă să aibă calitate procesuală pasivă toți pârâții, deoarece identificarea terenului de 85 ha este în sarcina acestora, față de dispozițiile art. unic al Legii nr. 67/2010. Recurenții mai arată că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, astfel încât pârâții trebuie să verifice dacă mai există ori nu terenuri libere, care este situația juridică reală a suprafeței de 85 ha din terenul identificat în expertiza tehnică judiciară, dacă sunt emise legal ori nu titluri de proprietate pe aceea suprafață ori aceasta este sustrasă abuziv de la restituirea către reclamanți. În cazul când terenul de 85 ha nu s-ar putea restitui către reclamanți pe vechiul amplasament, pârâții sunt obligați să identifice și să propună un alt teren, astfel că, în raport de prevederile art. unic al Legii nr. 67/2010, respingerea acțiunii este nelegală. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că autoarea reclamanților a deținut la nivelul anului 1949 suprafața de 135,04 ha teren arabil. Din această suprafață, în anul 1946, în baza Legii nr. 187/1945, a trecut în proprietatea statului o suprafață de 85 ha, iar ulterior, în temeiul Decretului nr. 83/1949, statul a preluat și restul de teren, de 50 ha. Pentru recuperarea proprietății autoarei lor, reclamanții au uzat de prevederile legilor speciale - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 10/2001. Astfel, pe numele reclamanților s-au emis: titlul de proprietate din 03 octombrie 2002 pentru 10 ha pădure, titlul de proprietate din 25 octombrie 2011 pentru 132,80 ha pădure, precum și titlul de proprietate din 24 octombrie 2002 pentru 50 ha teren arabil. De asemenea, prin sentința civilă nr. 969/2007 a Tribunalului Dâmbovița s-a dispus, în temeiul Legii 10/2001, restituirea către reclamanți a imobilului compus din teren în suprafață de 34.957 mp. și două construcții aflate pe această suprafață, constatându-se și îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru restul construcțiilor, în prezent demolate. Singura suprafață de teren neretrocedată este cea de 85 ha, trecută în proprietatea statului în baza Legi 187/1945 și care reprezintă obiectul material al cererii cu care reclamanții au învestit instanțele în prezentul litigiu. 1. Criticile formulate de recurenți vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.., reclamanți susținând că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității atunci când a apreciat că au renunțat la judecata primului capăt de cerere. În realitate, susțin recurenții, precizările formulate la data de 18 mai 2011 vizau al doilea capăt de cerere, iar reprezentantul convențional nu a avut un mandat special care să-i permită restrângerea pretențiilor formulate de reclamanți. Critica nu este fondată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, reclamanții P.T., P.V.C. și P.D.B. au solicitat instanței să constate preluarea abuzivă de către Statul Român a suprafeței de teren de 85 ha situată pe raza Comunei C., sat B., județ Dâmbovița și să dispună restituirea, în natură, către reclamanți, a proprietății funciare ce a aparținut a autoarei lor, P.E.. S-au invocat ca temei de drept dispozițiile art. 10 din Constituție, art. 1 și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ulterior, la data de 14 ianuarie 2010, reclamanții au depus o cerere completatoare a acțiunii, prin care au solicitat instanței acordarea de despăgubiri bănești în situația în care dacă terenul agricol nu va putea fi restitui în natură. Pe parcursul soluționării pricinii în fața Tribunalului Dâmbovița, apărătorul reclamanților a precizat acțiunea, în sensul că reclamanții solicită doar revendicarea terenului (în natură sau acordarea echivalentului bănesc). Aceleași precizări sunt cuprinse și în încheierea de la termenul de judecată din data de 15 mai 2011 a Tribunalului Dâmbovița, fără a fi reiterată cererea ca instanța să constate preluarea abuzivă de către stat a terenului în litigiu. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că, atâta timp cât constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat nu a mai fost cerută de reclamanți, tribunalul nu s-a mai pronunțat cu privire la acest aspect. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu exista oricum o obligație a instanței de a se pronunța asupra solicitării reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului deoarece o astfel de solicitare nu reprezintă un capăt distinct de cerere, ci cuprinde argumente legate de nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului în cauză, cu referire la acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materie. Faptul că în soluționarea capătului de cerere privind revendicarea era necesară analiza prealabilă a valabilității titlului statului nu duce la concluzia că există un petit distinct, cu acest obiect. Or, cât timp, tribunalul a considerat că dispoziții legale stabilite prin norme cu caracter special înlătură posibilitatea valorificării pretențiilor reclamanților pe calea dreptului comun, o analiză prealabilă a argumentelor legate de valabilitatea titlului statului, specifică unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu se mai impunea, chiar dacă reclamanții au considerat că aceste argumente ar putea fi considerate un capăt de cerere distinct. Prin urmare, pentru argumentele expuse, în temeiul cărora Înalta Curte a apreciat că nu se poate considera că a fost formulat un capăt de cerere distinct, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu se mai impune analiza criticilor vizând lipsa unui mandat special al avocatului de renunțare la un petit distinct al cererii de chemare în judecată. 2. Recurenții susțin că, eludând primul capăt de cerere, instanțele au omis să se pronunțe și asupra celorlalte capete de cerere. Critica este evident nefondată. Așa cum rezultă din considerentele și din dispozitivul sentinței pronunțate de tribunal, prima instanță a analizat cererea reclamanților în privința fiecărui petit care a învestit-o în mod legal. Curtea de apel, la rândul său, în limitele devoluțiunii fixate prin cererea de apel, a cenzurat hotărârea primei instanțe sub aspectul dezlegărilor criticate de reclamanți prin calea de atac promovată. Prin urmare, susținerile formulate de reclamanți în cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs nu sunt întemeiate și nu pot determina admiterea recursului. 3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamanții susțin că decizia instanței de apel este nelegală deoarece este dată cu încălcarea art. 11-16 din Constituția României din 1938, a art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 și a art. 480 C. civ. Criticile nu pot fi primite. Cât timp instanța de apel a apreciat că cererea reclamanților nu poate fi admisă deoarece pretențiile lor se circumscriu unei legi speciale de reparație care înlătură aplicarea normelor de drept comun, conformitatea titlului statului cu normele legale menționate nu mai poate fi analizată, ea fiind specifică unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Nu sunt întemeiate nici susținerile în sensul că legile succesive ale fondului funciar nu au fost legi speciale de reparație și, prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să invoce prevederile art. 6 alin. (2) al Legii nr. 213/1998 și dispozițiile art. 480 C. civ. Această critică este contrazisă de conținutul legilor adoptate în materia fondului funciar din care rezultă că pentru terenurile ce intră în sfera lor de reglementare, legiuitorul a înțeles să adopte proceduri specifice pentru restituirea acestor imobile. Câtă vreme actele normative reglementează pentru anumite categorii de terenuri proceduri speciale de restituire, derogatorii de la normele dreptului comun aplicabile în cazul acțiuni în revendicare, aceste legi au caracterul unor legi speciale, în sensul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Criticile prin care recurenții susțin că hotărârea este nelegală deoarece instanța nu a administrat nici un fel de probe pentru a se stabili care este rezerva de teren agricol la dispoziția Agenției Domeniilor Statului, a Comisiei Locale Conțești ori a Comisiei Județene Dâmbovița și nici nu a stabilit că este imposibilă restituirea în natură a celor 85 ha teren, astfel încât să se determine valoarea de piață a acestui teren pentru a se acorda despăgubiri bănești nu pot fi primite. În condițiile art. 304 C. proc. civ.., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a administrat probatoriul în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. 4. Atât în cuprinsul motivelor de recurs grupate la punctul trei al cererii de recurs formulate, cât și în cadrul celor aflate la punctul patru, recurenții invocă art. 11 și art. 20 din Constituția României raportat la art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că, în mod nelegal, instanța de apel a concluzionat că reclamanții nu au o speranță legitimă de redobândire a bunului în natură, încălcând astfel jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În opinia recurenților, împrejurarea că preluarea abuzivă de către stat nu a fost recunoscută prin dispozitivul unor hotărârii judecătorești nu prezintă relevanță și nu poate duce la concluzia că reclamanții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cât timp aceștia au întreprins toate demersurile prevăzute de lege pentru redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat. Înalta Cure apreciază că hotărârea recurată este legală din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, jurisprudență care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. În cauză, reclamanții nu se poate prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului. Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. Prin urmare, câtă vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu sunt titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie. În plus, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției. Or, adoptarea unei norme aplicabile anumitor categorii de bunuri, cum sunt cele ale căror regim juridic cade sub sfera de reglementare a legilor fondului funciar, face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante. 5. Prin criticile cuprinse la punctul 5 al motivelor de recurs, reclamanții susțin că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991 cu trimitere la dispozițiile alin. (3) al art. unic al Legii nr. 67/2010, că adresa Primăriei Conțești din care rezultă că pe raza comunei Conțești nu mai există teren liber este irelevantă și că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul P.M. nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1004 din 01 noiembrie 2010 pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, Tribunalul Dâmbovița, admițând recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1218 din 26 mai 2010 a Judecătoriei Răcari, a constatat că instanța nu este ținută să verifice în ce măsură dispozițiile Legii nr. 67/2010 sunt aplicabile în situația reclamanților, câtă vreme aceștia nu au indicat un astfel de temei al cererii lor. Prin aceeași decizie, instanța de recurs a reținut că natura litigiului formulat de reclamanți este aceea a unei acțiuni în revendicare, iar nu a unei cererii în materia fondului funciar pentru a fi aplicabile legile speciale din această materie. Prin urmare, constatând că în cauză există o dezlegare sub aspectul normelor aplicabile litigiului, în sensul că acestea sunt cele care guvernează acțiunea în revendicare iar nu cele speciale din materia fondului funciar, față de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.., Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile prin care reclamanții susțin interpretarea ori aplicarea greșită a unor prevederi legale cuprinse în acte normative aplicabile litigiilor de fond funciar. Totodată, față de abrogarea prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 a prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ.., Înalta Curte nu mai este legal învestită cu analiza acelor critici prin care reclamanții susțin că situația de fapt rezultată din adresa Primăriei C. este irelevantă și că raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.